Bdul Traian, Bloc 23, Ap. 9
Baia Mare, România
0362-401.331; 0362-401.332
office@gazetademaramures.ro
Luni , 16 Mai , 2022

Crimele de război rusești, pe înțelesul tuturor

de Baias Horațiu Ovidiu

Septembrie 1944. Un băiat de 14 ani din Albești Prahova a încercat să urmărească o coloană militară sovietică în încercarea de a-și recupera calul furat de către soldații ruși. A fost luat la țintă din camion, împușcat și lăsat pe marginea drumului.
Legiunea de Jandarmi Prahova raporta Prefecturii faptul că, în mai puțin de o săptămână, șapte femei fuseseră violate de către soldații ruși, iar alte două împușcate pentru că se opuseseră.
În alte două situații, soții au fost împușcați pentru că au încercat să ia apărarea soțiilor, iar cei mai norocoși au fost doar jefuiți.
Asemenea evenimente au fost raportate autorităților române pe întreg teritoriul țării, mai ales în perioada dintre 23 august și până la 12 septembrie 1944, momentul sem­nării convenției de armistițiu dintre Uniunea Sovietică și România, unele momente tragice înregis­trându-se însă chiar și după această dată.
Nimeni nu avea cum să știe, în acele momente, că răul nazist era doar înlocuit cu un alt rău.
Lumea avea să cunoască, pentru următorii 80 de ani, primitivismul armatei ruse care iată, foarte bine conservat, se manifestă acum în Ucraina.                                                                          
Imediat după al Doilea Război Mon­dial, preocuparea pentru evi­tarea tragediilor și catastrofelor umanitare a constituit un curent puternic ce a dominat comunitatea internațională în anii ’50 - ’60.
Mai multe protocoale, convenții și acorduri au stabilit regulile pe care forțele beligerante ar trebui să le res­pecte într-un război în vederea evitării pe cât posibil a suferinței civililor.
Vom parcurge împreună principalele evenimente contemporane, precum și calificarea juridică a unora dintre faptele săvârșite, în scopul înțelegerii acestor norme juridice, precum și așteptările pe care opinia publică le poate avea în
perspectiva unor viitoare procese ale tribunalelor specializate.

Crimele de război au fost definite, pentru prima dată în istoria juridică a Europei, în cuprinsul Statutului Tribunalului Militar Internaţional de la Nurenberg, din 8 august 1945 şi au fost confirmate ulterior prin rezoluțiile Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite 3 (I) şi 95 (I) din 13 februarie 1946 şi 11 decembrie 1946.

Conform acestor definiții, ele au fost împărțite în trei categorii, respectiv crime contra păcii; crime de război și crime contra umanității, ele fiind descrise explicit în cuprinsul articolului 6 al Statutului:  
Crimele contra păcii constau în:
- dirijarea, pregătirea, declanșarea şi continuarea unui război de agresiune, a unui război de violare a tra­tatelor, a asigurărilor şi a acor­durilor internaționale.

Crimele de război  constau în:
- asasinarea sau răul tratament al prizonierilor de război;
- executarea ostaticilor;
- jefuirea bunurilor publice sau private;
- distrugerea fără motiv a orașelor şi a satelor;
- devastarea nejustificată de exi­gen­țele militare;.
- deportarea pentru muncă forțată a populației civile din țările ocupate.

Crimele contra omenirii constau  în general în asasinarea, exterminarea, reducerea la sclavie, deportarea sau orice alt act inuman comis contra oricărei populații civile înainte sau pe timpul războiului.
Toate aceste definiții sunt destul de largi, fiecare dintre ele incluzând mai multe fapte distincte și tocmai de aceea ele au corespondent în legislațiile penale ale statelor care au ratificat rezoluțiile O.N.U.
Inclusiv România are un cod penal în cuprinsul căruia sunt alocate capitole separate atât pentru infrac­țiunile contra umanității, cât și pentru  infracțiunile de război, legis­lația penală română incriminând nu mai puțin de 50 de fapte penale descrise distinct și grupate în cadrul a șapte infracțiuni specifice (articolele 438-444 Cod Penal).
*
La 9 decembrie 1948, Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite a adoptat Convenția pentru prevenirea și reprimarea crimei de genocid, care a definit această infracțiune prin:
- omorârea membrilor unui grup;
- atingerea gravă a integrității fizice sau mentale a membrilor unui grup;
- supunerea intenționată a grupului la condiții de existență care an­trenează distrugerea fizică totală sau parțială;
- măsuri care vizează scăderea natalității în sensul grupului;
- transferarea forțată a copiilor dintr-un grup într-altul.
Părțile contractante confirmă că genocidul, comis atât în timp de pace, cât şi în timp de război, este o crimă de drept internațional, se angajează să-l prevină şi să-l pedepsească (articolele I și II).
A doua zi, la 10 decembrie 1948, era adoptată Declarația Universală a Drepturilor Omului care statua dreptul fiecărei persoane la viață, integritate corporală și libertate (articolele 3-5).
*
Separat de aceste definiții,  Con­venția de la Geneva, din 12 august 1949, privitoare la protecția persoanelor civile în timp de război, stabilește câteva reguli care trebuie avute în vedere de către forțele combatante în cadrul unui conflict armat.
Referitor la funcționarea spitalelor, se arată faptul că spitalele civile organizate să dea îngrijiri răniților, bolnavilor, infirmilor şi lăuzelor nu vor putea constitui, în nicio împrejurare, obiectul unor atacuri, ele trebuind oricând respectate și protejate de către Părțile în conflict (articolul 18).
Un aspect interesant în economia conflictului îl constituie prevederea conform căreia nu va fi considerat un act dăunător faptul că „sunt trataţi în aceste spitale militari răniți sau bolnavi sau că se găsesc acolo arme portative şi muniții luate acestor militari şi care nu au fost vărsate încă serviciului com­petent (articolul 19).
Pentru protejarea spitalelor pe timp de război, este necesar să fie luate măsurile necesare  pentru ca acestea să fie perfect vizibile, prin utilizarea emblemelor distinctive cu simbolistica recunoscută inter­național, adică Crucea roșie, Semiluna roșie, Leul și Soarele Roșu.
În cazul semnalizării spitalelor, trebuie să avem totuși în vedere vi­ziunea existentă la nivelul anilor ’50 cu privire la vizibilitatea acestora. În prezent, artileria armatelor este capabilă să execute lovituri de la distanțe de ordinul a zecilor de kilometri sau chiar sute de kilometri în cazul lansatoarelor de rachete.
La asemenea  distanțe,  bineînțeles că semnalizarea clasică, prin pa­voazarea clădirii cu pânze pe care sunt aplicate emblemele specifice, nu își poate produce efectul protector, însă nu trebuie scăpat din vedere faptul că, în prezent, spitalele sunt marcate virtual pe toate hărțile și aplicațiile on-line la care au acces utilizatorii de internet.
Va rămâne în sarcina judecătorului interpretarea normei de semna­lizare a spitalului.
Atacarea spitalelor a fost o practică frecventă a armatei ruse atât in războiul din Siria, cât și în prezent în Ucraina. În situația ipotetică, în care un artilerist judecat pentru crime de război va susține în apă­rarea sa faptul că a lansat racheta de la o distanță de la care nu a văzut spitalul, nu va face decât să dea dovadă de primitivism în modul de a purta un război.
O altă prevedere a Convenției stipulează faptul că părțile trebuie să permită  transporturile de medi­camente, materiale sanitare  alimen­te și îmbrăcăminte către gru­­purile de civili, situație prevă­zută de articolul 23 din Convenție.
În cazul civililor asediați la Mariu­pol, și mai ales a celor care au fost baricadați în combinatul Azovstal, armata rusă a încălcat săptămâni întregi această prevedere, prin refuzul de a deschide culoarele uma­nitare.
*
O prevedere deosebit de importantă și care împiedică orice confuzie în stabilirea vinovățiilor este aceea potrivit căreia Partea în conflict, sub puterea căreia se află persoane protejate, este răspunzătoare de tratamentul care le e aplicat de către agenții săi, fără a aduce atingere răspunderilor individuale care pot decurge (articolul  29).
Pe cale de consecință, în condițiile în care localități ucrainene, precum Bucea, Irpin  și Hostomel, au fost sub  puterea armatei ruse, aceasta este răspunzătoare de tot ceea ce s-a întâmplat acolo, fiind excluse argumente de genul cărora, în localitățile aflate sub ocupație rusă, ucrainenii s-ar fi împușcat între ei.
Tot Convenția stipulează faptul că legislația penală a teritoriului ocupat va rămâne în vigoare, iar tribunalele teritoriului ocupat pot continua să funcționeze pentru toate infracțiunile prevăzute de această legislație (articolul  64).
Consecința acestui articol este faptul că infracțiunile săvârșite de armata rusă pe teritoriul Ucrainei intră, în primul rând, în conflict cu codul penal ucrainean.
Convenția mai spune că statele semnatare au dreptul și obligația tragerii la răspundere penală a persoanelor care au comis infracțiunile grave în timpul ocupației, fiind vorba în general despre aceleași gen de fapte ca și cele definite precum crime de război, la fel și cele împotriva umanității (articolele 146-147).
Statul pe teritoriul căruia s-au produs infracțiunile poate să procedeze la deferirea suspecților către propriile tribunale sau să îi încre­dințeze instanțelor altei Părți contractante, decizia fiind una la latitudinea acestui stat.
*
În anul 1968,  Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite a adoptat, la 26 noiembrie, Con­venția asupra imprescriptibilității crimelor de război şi a crimelor contra umanității, „oricare ar fi data la care acestea au fost comise” așa cum se menționează în articolul 1 al documentului.
Aceasta înseamnă că faptele catalogate ca fiind crime de război, precum și cele împotriva umanității, pot fi urmărite anchetate și judecate oricând, pe toata durata vieții biologice a suspecților.
*
Din toate timpurile, noțiunea de armată a fost asociată întotdeauna cu disciplina și rigoarea,  de asemenea cu mândria și onoarea. Mai puțin armata rusă.
Militarii ruși se străduie, de trei generații încoace, să se comporte ca un grup infracțional organizat și sunt și foarte convingători în acest demers.
Paleta de infracțiuni pe care aceștia le comit în teritoriile ocupate nu constituie întâmplări individuale, ci rezultatul unei culturi organi­zaționale care s-a transmis de la o decadă la alta, de la un contingent la altul, pe aproape întreg parcursul unui secol.
Însuși I.V.  Stalin recunoscuse, la vre­mea respectivă, într-o între­vedere cu o delegație  A.R.L.U.S,  ce a avut loc în anul  1946, că
„…am înțeles că soldații ruși au provocat dezordine în România (la fel și în Yugoslavia și Polonia). După care generalisimul a conti­nuat: „…Trebuie să știți că avem 11 milioane de soldați sub arme. Nu toți sunt sfinți…”
De exemplu, numai pe teritoriul județului Alba, în  doar 24 de ore, la 26/ 27 septembrie 1944, au fost devastate 87 de magazine, 1559 de locuințe, au fost luați 154 de cai, s-au înregistrat 3 morți, 2 răniți, 37 de femei violate. Aceleași situații
s-au înregistrat și în alte județe ale țării, fiind raportate pe cale ierarhică de către autoritățile locale.
Furturile, tâlhăriile și violurile petrecute pe teritoriul României nu au fost singulare, ele s-au replicat și în celelalte țări prin care a trecut armata rusă .    
*
Una dintre cauzele pentru care soldații ruși se manifestă așa este probabil aceea că  niciunul dintre ei niciodată nu a fost judecat pentru faptele lor. E posibil ca această cultură a comiterii de infracțiuni în teritoriile ocupate să dateze din perioada finală a celui de-al Doilea Război Mondial și s-a perpetuat timp de decenii pnă în zilele noastre.
În 1979, Rusia a invadat Afganis­tanul, iar în războiul ce a urmat peste 500.000 de civili au fost uciși. „Sovieticii și-au folosit puterea aeriană pentru a face față atât rebelilor, cât și civililor, nivelând sate (în bombardamente) pentru a refuza refugiul mujahedinilor, distrugând șanțuri vitale de irigare și punând milioane de mine terestre”.
Ambele războaie cecene (1994-2000), provocate de atacul Rusiei asupra Ceceniei, au fost caracterizate prin numărul mare de civili uciși, dar care purtau și semne de tortură, unele corpuri fiind găsite în gropi comune legate cu sârmă ghimpată.           
În al doilea război cecen, (1999-2000), Vladimir Putin tocmai preluase funcția de prim-ministru și, sub egida lui, orașul Groznâi, capi­tala Ceceniei, a fost distrusă total de bombardamente.  În 2003, un raport al Națiunilor Unite arată că Groznîi „este cel mai distrus oraș de pe pământ”. Rușii au bombardat ținte civile, pretinzând că erau obiective militare camuflate.     
„Numărul exact al morților în urma acestui conflict este necunoscut. Estimări neoficiale oscilează între 25.000 și 50.000 de morți sau dispăruți, majoritatea civili din Cecenia”.
A urmat războiul din Siria, (2015-2016, perioada implicării Rusiei) cu referire la care ONU a arătat ]n rapoarte oficiale faptul că forțele aeriene ruse au comis crime de război în cadrul bombardamentelor aeriene pe care le-au executat în provincia Ildib, inclusiv prin uciderea copiilor. Tot cu privire la bombardamentele din Siria, Am­nesty International spunea oficial faptul că „Rusia este responsabilă de cele mai odioase crime de război“ prin bombardarea școlilor, spitalelor și zonelor civile.   
Anchetatorii Organizației Națiu­nilor Unite au arătat că avioanele siriene și ruse au efectuat atacuri aeriene care echivalează cu crime de război asupra școlilor, spitalelor și piețelor din provincia Idlib.  În provincia Alep, 8 copii și învă­țătoarea lor, care erau adăpostiți într-o școală, au fost uciși într-un singur raid. Alți 5 copii, adăpostiți într-o altă școală la marginea localităţii Saraqeb, în sudul provinciei Ildib, au fost țintiți și uciși de aviația rusă.
Indiferența aviației ruse cu care aceasta ucidea civili și copii s-a ma­nifestat pe tot parcursul războiu­lui din Siria și a fost remarcată de toți observatorii internaționali, calculele arătând că aviația rusă ucidea în medie 3 copii pe zi.
„Copiii sunt terorizați de bombe... Sunt copii care visează să moară pentru a merge în Rai ca să nu mai sufere”,  a afirmat  Valerio Neri, directorul general al organizației „Salvați Copiii” din Italia. Ra­poartele aceleiași organizații arată că au fost identificați copii care nu mai știau să vorbească, expri­mându-se doar prin țipete, sau copii care încercau să se sinucidă din cauza traumelor psihice produse de bombardamentele aviației ruse.
Ministerul rus al apărării nu a dat niciodată vreun comunicat în care să-și exprime regretul pentru pierderile de vieți omenești, ceea ce denotă acceptarea implicită a săvârșirii crimelor de război.

Cultura cruzimii curge adânc prin venele soldaților ruși, scria CNN. „Cu mult înainte de invazia din Ucraina, armata rusă era deja cunoscută pentru cruzimea cu care acționează atât în teritoriile ocupate, cât și în rândul propriilor soldați”.
Despre atmosfera complet viciată din armata rusă a scris pe larg și Anna Stepanova Politovskaia, în primele două capitole ale cărții sale intitulate „Rusia lui Putin” și pu­blicată în anul 2004. Jurnalista rusă, fostă colaboratoare la Novaia Gazeta, a fost găsită împușcată în scara blocului unde locuia, doi ani mai târziu după publicarea cărții. La rândul său, Stanislav Yuryevich Markelov, avocatul care a încercat să-i continue investigațiile, a fost împușcat în anul 2009.
Relatări similare cu privire la starea armatei ruse se pot găsi și în cadrul altor analize publicate de dată recentă.
*
Infracționalitatea armatei ruse a fost dominată, de-a lungul deceniilor, inclusiv de mult infantilism. De exemplu, în anul 1944, în timpul ocupației sovietice, soldații ruși au furat de la orfelinatul din Focșani ferestrele și robineții de apă, de la mănăstirile din judetul Tulcea, fețe de masă și perdele, dar  observăm că, și în 2022, au conti­nuat în aceeași notă și au furat vesela și tacâmurile dintr-o clădire aflată în apropierea centralei nucleare din Cernobîl, inclusiv ibrice și cafetiere, precum și covoare din blocurile bombardate din orașele ucrainene. S-a vorbit mult și  despre faptul că, în România, soldații ruși furau ceasurile de la mâna trecătorilor, dar, tot în toamna anului 1944, ajunși în localitatea Iernut, județul  Mureș, soldații so­vietici au demontat manometrele de la o stație de pompare a apei și le-au fixat pe piept cu curele ca pe niște decorații, după care s-au plimbat așa cu ele seara prin localitate.
80 de ani mai târziu, au fost văzuți în Belarus vânzând motorina tancurilor pentru a-și cumpăra bău­tură, iar în Ucraina furând laptopuri din casele părăsite de ucraineni, fiind dirijați de soțiile lor prin telefon în cursul acestor activități.
Vedem acum, în presa on-line inclusiv, o interceptare cu un soldat rus din Ucraina care cere voie telefonic soției sale să violeze femei ucrainence. Și primește aviz favo­rabil. Un avocat rus ar spune pro­babil că au evoluat față de 1944, când nu era necesar acordul soției.
În plus, să fii în timpul unei misiuni de luptă și să vorbești pe linii co­mer­ciale neprotejate despre pregă­tirea comiterii unei crime de război ține deja de domeniul retardului mintal.
*
Războaiele moderne au inventat așa zisele „bombardamente chirurgicale”, practicate în Irak și fosta Yugoslavie,  adică lovituri aeriene care să vizeze exclusiv ținte mili­tare și industriale, evitându-se, pe cât posibil, victimele civile.
Expresie a înapoierii totale,  armata rusă a rămas și în ziua de azi la nivelul anului 1944, când orașe întregi puteau și trebuiau să fie distruse dacă e război. În plus, dacă nu ești rus, nu poți fi decât nazist. Și cam asta reiese din întreaga abordare a Federației Ruse față de țările din proximitatea ei. Împăr­țirea națiunilor în ruși și naziști este tot o expresie a lipsei oricărei evoluții a doctrinelor ruse.

Soldații armatei ruse nu vin din spațiul cosmic, ci sunt reprezen­tanții poporului rus. Va trebui să ne debarasăm de tipare idilice și desuete de genul F. Dostoievski sau P. I. Ceaikovski, cultura poporului rus. Cultura poate aparține eventual celor care citesc sau ascultă operele clasicilor ruși, dar în niciun caz nu aparține automat tuturor celor născuți în aceeași țară cu ei, locul nașterii nefiind un merit în sine.


Solicitarea președintelui ucrainean Volodymyr Zelensky, ca Rusia să fie inclusă pe lista statelor care finanțează terorismul, nu pare deloc exagerată, poate este doar greu de pus în practică. Nu și imposibil. Chiar dacă acest lucru nu se va întâmpla, o victorie militară a Ucrainei ar deschide, pentru prima dată­ în istoria juridică a Europei, calea proceselor penale în care criminalii de război ruși să poată fi judecați.