Colțu̕ meu / Poveste mizerabilă la Lidl, în Baia Mare

Nu mai e așa de cald, dar plouă aproape zilnic. Nici nu știi cum ar fi mai bine.  La televizor se vorbește de concedii, de mare mai ales, dar și de măsuri de austeritate ce vor ridica prețurile de la întâi august. Mai ai chef de concediu? Și atunci ce să faci? Te duci. Oriunde, dar te duci. Cam la asta mă gândeam în drum spre un magazin Lidl, aici la noi în târg. Cumpărături de seară. Am intrat în magazin, am uitat de concediu și m-am plimbat cu un cărucior printre rafturi, pe la galantare. Încet, încet căruciorul a prins gustul produselor, că s-au adunat câteva. A venit și fiul meu cu un bax de apă, din cea de care consumă doar el. Am terminat de ales și ne-am dus la casele rapide pentru a plăti ce am pus în cărucior. Fiul meu a luat baxul cu apă, a scanat și a plătit cu telefonul, de fapt cardul aflat pe telefon. Pentru mine, un amărât de pensionar, cardul, chestia aia mică de plastic, este maximul de tehnologie. După ce a terminat el, am început să scanez produsele pe care le-am ales eu. Lângă noi, am observat, se afla o tanti de la Lidl, cea care veghează ca lucrurile în spațiul caselor rapide să fie fără probleme. Am scanat tot și am plătit cu cardul meu. Am luat bonul, dar îl aveam și al fiului meu. Și ne-am îndreptat spre ieșirea din magazin. Acolo am aruncat bonul fiului meu la coș, al meu l-am păstrat, cum fac de obicei. Uneori verific. Afară ne-am trezit cu doamna aia care supraveghea. Ne-a oprit și ne-a spus că a făcut o copie după bon și nu apare baxul cu apă. Parcă ne-a căzut cerul în cap. Nici nu am știut câteva momente ce să spun. Apoi, i-am explicat că noi am plătit separat, dar că bonul cu apa la bax l-am aruncat la coș. A zâmbit cu subînțeles și m-am enervat. I-am explicat că a stat acolo la veghe și nu a văzut cum s-au petrecut lucrurile. Nu era lume, eram singurii la case. A spus că pe bon nu apare baxul. Lumea se uita la noi ca la circ. Doi infractori ce au furat un bax de apă. M-am întors și am început să caut bonul cu apa în coșul de gunoi. O operațiune destul de dificilă. Coșul era aproape plin. Nu gândeam, doar căutam un bon mic, cu o tranzacție pe el. Între timp, fiul meu a căutat în telefon până a găsit factura electronică. Scria magazinul, ora și ce anume a plătit. Femeia a citit și a admis că e așa. Nu mai eram infractori. Afară mi-am dat seama că respectiva doamnă putea căuta în mașinăria unde scanezi și plătești și să verifice, oricât de complicat ar fi fost. Era vorba de onoarea unui om. Dar la Lidl se pare că nu are nicio importanță. Nu voi mai merge niciodată acolo. Poate la niciun Lidl.