Calea, Adevărul, Viaţa / Sfinții Apostoli Petru și Pavel - stâlpi ai Bisericii creștine

Cu greu s-ar putea spune câți dintre oamenii Bisericii sunt mai mari decât acești doi: Petru și Pavel. Despre care se scriu tratate de mii și zeci de mii de pagini.
Dar să ne oprim mai întâi asupra Sfântului Petru, care, într-un episod petrecut la scurt timp după Pogorârea Sfântului Duh, fiind adus împreună cu Ioan în fața mai-marilor templului din acea vreme, după ce au convertit câteva mii de iudei la creștinism, au fost întrebați: „Cu ce putere sau în al cui nume faceți voi aceasta?”
Atunci, cei doi au dat un răspuns de mare înțelepciune, în același timp logic și de bun-simț, hotărât și irevocabil, așa cum ieșea din credința și conștiința lor, făcând apel la dreapta judecată a celor care îi întrebau: „Judecați de este drept înaintea lui Dumnezeu a vă asculta pe voi mai mult decât pe Dumnezeu! Căci noi nu putem să nu grăim cele ce am văzut și am auzit!” (F. Ap. 4, 19-20). Iată un răspuns pe cât de simplu, pe atât de categoric și adevărat: Nu putem! Nu putem să tăcem! Ne mână o forță interioară. Ne obligă să vorbim. Ne cere să spunem cele ce am văzut și cele ce am auzit!
Ce anume au văzut? Ce anume au auzit? Care era anume mărturia pe care se simțeau datori să o depună înaintea mulțimii? Auziseră cuvintele Mântuitorului. Auziseră învățătura Lui. Și ce văzuseră? Îl văzuseră pe Hristos înviat. Și dacă despre o învă­țătură se mai pot exprima îndoieli, unul o poate înțelege într-un fel, altul într-alt fel, pot adică exista păreri diferite, despre un fapt ca acela al Învierii nu se poate spune decât un singur lucru: că s-a întâmplat. Că s-a petrecut. Că Cel care murise pe cruce înviase cu adevărat.
Cei pe care îi sărbătorim la 29 iunie, Sfinții Apostoli Petru și Pavel, sunt dintre aceia care au văzut și care n-au făcut altceva în întreaga lor viață decât să dea mărturie în fața oamenilor asupra a ceea ce văzuseră. Să ne aducă aminte că în ziua Cincizecimii, îndată după Pogorârea Duhului Sfânt, Petru a ținut o mare cuvântare, care a fost atât de puternică încât pe loc s-au convertit 3000 din cei care ascultau. Iar la a doua predică, alți 2000, ajungându-se până la 5000 de con­vertiți la credință în Hristos. Acesta a fost începutul Bisericii pe pământ. Atunci, în acea zi, s-a întemeiat Biserica creștină, aceas­tă Biserică de aproape 2000 de ani. Această Biserică ce ne adu­nă și pe noi până astăzi. Datorită acelui început pus în ziua Cincizecimii, la Ierusalim, de către Sfinții Apostoli.
Spre deosebire de Sfântul Apostol Petru, Sfântul Apostol Pavel n-a înțeles la început crești­nis­mul. Se pare că Saul, cum era numele lui până la convertire, nici nu L-a întâlnit pe Mântuitorul. Poate știa de El numai din auzite. Nu avem probe istorice că s-ar fi întâlnit. Dumnezeu l-a ținut mereu în afara scenei, în așteptarea timpului când avea să îi încredințeze un rol. Lui, necunoscutului.
Ca prigonitor al creștinilor, pe drumul Damascului, s-a întâlnit cu o lumină mare din care a auzit un glas: „Saule, Saule, de ce mă prigonești? Greu îți este să dai cu piciorul în bolduri”, adică, greu este să lupți împotriva adevărului! Iar Adevărul era în fața lui. Cel care îi vorbea era Hristos despre care el știa că este mort.
Acest șoc l-a transformat pe Sfântul Pavel din prigonitor în Apostolul neamurilor, propovăduind în toată lumea cunoscută atunci, cu timp și fără timp. A scris 14 Epistole rămase până azi o enigmă. Omenește, ele sunt aproape o imposibilitate. Le citești și nu îți vine să crezi că el nu a avut în față pe Hristos decât într-o scurtă întâlnire și tradiția orală despre El. Iar aceste Epistole ale Sfântului Pavel sunt anterioare Evangheliilor!
Prin ele, el s-a afirmat și ca un foarte bun organizator. Nu nu­mai că propovăduia, ci punea rânduială în comunitățile nou înființate. Auzea unele vești de pe unde propovăduia, auzea de unele nereguli, de unele lucruri bune, de rătăciri în interpretarea faptelor și învățăturilor lui Hristos și se apuca și le scria cte o scri­soare. De aceea, Sfântul Pa­vel nu va fi egalat de nimeni.
Dumne­zeu a lucrat prin el. Evan­gheliștii i-au oferit faptele care i-au sprijinit teologia pe care el o formulase înaintea lor.
Amândoi, Sfântul Petru și Sfântul Pavel, și-au onorat chemarea cu moarte martirică, într-o zi de 29 iunie, într-o Romă păgână, moarte care a transformat capitala imperiului într-o cetate creștină, în care Hristos l-a biruit pe Nero. Focul său a ars, fără să vrea, fără să știe, o lume veche, iar lumina focului său a luminat zorii unei lumi noi.