Calea, Adevărul și Viața / Smerenia – un îndemn constant al Sfinților Părinți

O perioadă foarte intensă din punct de vedere duhovnicesc este cea a Triodului, care cuprinde și Sfântul și Marele Post. Totuși, înainte de a intra în Postul Mare, Biserica, prin rânduiala sa, ne pregătește pentru această perioadă, acomodându-ne treptat cu ceea ce trebuie să reprezinte postul pentru noi, privit în aspectul lui integral.

Sfinții Părinți ai Bisericii noastre au socotit că această perioadă a Triodului e bine să fie începută cu Pilda Vameșului și a Fariseului, o pildă care, an de an, ne reamintește de smerenie, o virtute mai puțin înțeleasă sau chiar desconsiderată în vremurile noastre. Dar, ce este pe înțelesul nostru sfânta smerenie? Smerenia este încrederea desăvârșită în mâinile lui Dumnezeu, după cum și rostim în rugăciunea Tatăl nostru: „Facă-se voia Ta”.

Ascultarea desăvârșită față de Dumnezeu, fără cârtire, fară nicio împotrivire, chiar dacă unele lucruri par grele și absurde, adică să te predai în mâinile lui Dumnezeu. Ceea ce spunem la Dumnezeiasca Liturghie le cuprinde pe toate acestea: „Toată viața noastră lui Hristos–Dumnezeu să o dăm”. La fel și în rugăciunea, în care se spune tainic de către preot: „Ție, Stăpâne, Iubitorule de oameni, îți încredințăm toată viața și nădejdea noastră și cerem și ne rugăm și cu umilință la Tine cădem...”

Aceasta este încrederea în Dumnezeu, aceasta este sfânta smerenie. Aceasta îl preface pe om, îl face Dumnezeu-om. Cel smerit are conștiința stării sale lăuntrice și, oricât ar fi ea de în neorânduială, nu-și pierde personalitatea, cinstea de om. Știe că este păcătos și se întristează din această cauză, dar nu deznădăjduiește, nu socotește că este cu totul fară de niciun preț. Cel care are sfânta smerenie nu vorbește deloc, adică nu se împotrivește. Primește obiecțiile, mustrarea celorlalți, fară să se scuze sau să se înfurie. Nu își pierde echilibrul. Cu egoistul, cu cel stăpânit de complexe se întâmplă contrariul. La început seamănă cu cel smerit, dar la cea mai mică observație își pierde de îndată pacea, se mânie, se tulbură. Cel smerit crede că toate depind de Hristos și că Hristos îi dă harul Său și așa merge mai departe. Cel ce a dobândit sfânta smerenie trăiește din ceasul de acum în Biserica nezidită de mâna de pe pământ, are întotdeauna bucuria lui Hristos, chiar și în neplăceri. Vedem aceasta în viețile sfinților. Sfântul Apostol Pavel ce a fost? Un om asemenea nouă. Și ce a ajuns? Unealtă a lui Dumnezeu, vas ales. Cuvintele sale o mărturisesc: „Și nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine. Căci pentru mine viața este Hristos și moartea un câștig.” Era înflăcărat de iubirea lui Hristos. Smerenia l-a înălțat acolo. Să arzi pentru Dumnezeu, aceasta este totul. Dacă avem iubire față de aproapele și față de Dumnezeu, Domnul ne va da smerenia, ne va dărui sfințenia. Dacă nu avem iubire față de Dumnezeu și față de aproapele, dacă trândăvim, demonul o să ne chinuiască, se va răzbuna pe noi, omul cel vechi. Vom da vina pe toți și pe toate și vom cârti, zicând: de ce ai lăsat asta aici, de ce ai pus asta dincolo? Și vom socoti că pricina sunt treburile, osteneala. Vom spune ce este cu starea asta în care am ajuns, de ce mă port așa? Fără să ne dăm seama de unde provine această stare. Însă, aceasta nu este altceva decât răzbunarea instinctelor, când omul trăiește fără de Dumnezeu, fără seninătate, fără încredere, cu neliniște, zbucium, deprimare și disperare, îmbolnăvindu-se trupește și sufletește. Neliniștirile, neuroasteniile, schizofreniile sunt stări demonice.

Chiar și vorbăria care imită smerenia este un demon. I se mai spune și complex de inferioritate. Adevărata smerenie nu vorbește, nu se smerește doar în vorbe, adică nu zice sunt păcătos, nevrednic, cel mai mic dintre toți. Celui smerit îi este teamă să nu cadă în slava deșartă cu asemenea cuvinte, care mimează smerenia. Harul lui Dumnezeu nu se apropie de așa ceva. Dimpotrivă, harul lui Dumnezeu este acolo unde există adevărată smerenie, dumnezeiasca smerenie, încrederea desăvârșită în Dumnezeu, dependența față de El. Cel mai important este să te lași călăuzit de Dumnezeu, să nu ai nicio voie a ta. Te faci rob al Lui, dar la Dumnezeu îți găsești slobozirea. Aceasta este adevărata libertate. Să arzi pentru Dumnezeu. Dacă te lași biruit de către Dumnezeu, te pui în slujba lui Dumnezeu și trăiești în libertatea oamenilor lui Dumnezeu. Adică, ceea ce te biruiește, aceea te și stăpânește.