Calea, Adevărul şi Viaţa / Semnificația teologică a începutului anului bisericesc

Există un lucru pe care îl trecem adesea cu vederea atunci când începe un nou an bisericesc. Biserica nu sfințește doar anumite zile, ci învață omul să-și sfințească timpul. Anul liturgic nu este o simplă succesiune de praznice, ci o călătorie lăuntrică prin marile taine ale mântuirii, în care Hristos ne cheamă, an de an, să înaintăm din nou pe calea întâlnirii cu El. Rânduiala sărbătorilor nu urmărește doar să ne amintească evenimente din trecut, ci să ne facă părtași lucrării harului care le-a născut și care rămâne vie în Biserică. De aceea, nici începutul, nici sfârșitul anului bisericesc nu sunt așezate întâmplător.

Nu este lipsit de semnificație faptul că anul bisericesc se încheie cu praznicul Adormirii Maicii Domnului și începe, aproape fără răgaz, cu Nașterea ei. La hotarul dintre doi ani liturgici, Biserica așază aceeași persoană: pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu. Cu ea se încheie un drum și cu ea începe altul. Ca și cum Biserica ar vrea să ne spună că, atunci când omul își încredințează viața lui Dumnezeu, sfârșitul nu mai este sfârșit, iar orice început poartă deja în sine lumina veșniciei.

Noi suntem obișnuiți să măsurăm timpul prin ceea ce începe și prin ceea ce se sfârșește. Dumnezeu, însă, privește timpul altfel. El nu numără anii, ci rodirea harului în inima omului. De aceea, începutul anului bisericesc nu este marcat de un eveniment strălucitor înaintea ochilor lumii, ci de nașterea unei copile fără de prihană, în casa smerită a Sfinților și Dumnezeieștilor Părinți Ioachim și Ana. În spatele acestei nașteri se află ani îndelungați de rugăciune, de așteptare și de durere purtată cu credință. Dumnezeu răspunde târziu după măsura omenească, însă răspunsul Său cuprinde mai mult decât îndrăzniseră ei să ceară: celor care se rugau pentru un copil le dăruiește pe cea prin care Fiul Său avea să Se facă Om.

În nașterea Preasfintei Fecioare, Dumnezeu începe în tăcere o istorie nouă – Dumnezeu începe în tăcere înnoirea făpturii. Ochii lumii văd o pruncă venită la bătrânețile unor părinți drepți; ochii credinței întrezăresc pregătirea locașului viu al Cuvântului. În ea, firea omenească începe să fie pregătită pentru întâlnirea cea mai adâncă dintre Dumnezeu și om. Cea născută din rugăciunea lui Ioachim și a Anei va deveni pământul curat din care va răsări, după trup, Adam cel Nou, iar casa lor smerită se va arăta începutul unei bucurii care va cuprinde întreaga făptură.

Întreaga istorie a mântuirii ne descoperă o lege tainică a lucrării lui Dumnezeu: El pregătește îndelung ceea ce va arăta lumii la plinirea vremii. Dumnezeu nu lucrează în grabă și nici nu caută strălucirea începuturilor spectaculoase. El lucrează în ascuns, iar când vine vremea, ceea ce părea neînsemnat se descoperă ca început al unei istorii noi. Înainte de Cruce, Dumnezeu pregătește Întruparea, iar înainte de Întrupare o pregătește pe Fecioara Maria. Înainte ca glasul Evangheliei să răsune în lume, Dumnezeu lucrează în tăcere, în ascultarea și smerenia unor oameni care Îi deschid inima lor.

Tot astfel lucrează Dumnezeu și în viața fiecăruia dintre noi. Harul nu silește și nu grăbește nimic. El lucrează cu răbdare, asemenea seminței ascunse în pământ, care crește în taină până când vine vremea roadelor. Dumnezeu nu Se grăbește să schimbe împrejurările vieții noastre; El începe prin a schimba inima, iar dintr-o inimă înnoită se naște, la vremea potrivită, și înnoirea vieții.

Dacă primele pagini ale Sfintei Scripturi ne descoperă începutul creației, începutul anului bisericesc ne îndreaptă privirea spre începutul înnoirii ei. În cartea Facerii răsună întâia poruncă ziditoare a lui Dumnezeu: „Să fie lumină! Și a fost lumină” (Facerea 1, 3). La începutul iconomiei mântuirii răsună însă un alt cuvânt, rostit de data aceasta de om, prin glasul Fecioarei Maria: „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!” (Luca 1, 38). Între aceste două rostiri se cuprinde întreaga taină a iubirii dumnezeiești față de om. La început, Dumnezeu cheamă lumea din neființă la ființă prin puterea cuvântului Său; la plinirea vremii, El nu lucrează fără răspunsul libertății omenești, ci așteaptă smeritul „fie” al celei care avea să devină Născătoare de Dumnezeu. Dacă la Facere Dumnezeu vorbește și lumea ia ființă, în Fecioara Maria omul răspunde, iar prin acest răspuns începe taina înnoirii întregii creații.

Între aceste două cuvinte se desfășoară întreaga istorie a omenirii. La început Dumnezeu creează lumea prin cuvântul Său; apoi începe să o înnoiască prin libertatea unui om care răspunde iubirii Sale. În Fecioara Maria, făptura întreagă rostește din nou acel „da” pe care Adam îl pierduse prin neascultare. De aceea, Sfinții Părinți au numit-o pe drept cuvânt Eva cea nouă, iar pe Hristos Adam cel Nou. Noua creație începe în aceeași rânduială în care fusese zidită și cea dintâi: mai întâi este pregătit omul, apoi se descoperă Dumnezeu în mijlocul lui.