Calea, Adevărul și Viața / Rugăciunea minții și a inimii

Cea de-a doua Duminică a Postului Mare îi este dedicată Sfântului Grigorie Palama, apărătorul rugăciunii minții și a inimii. Rugăciunea minții și a inimii își are originea în porunca Apostolului Pavel: „Rugați-vă neîncetat!” (I Teș 5, 17). Sigur, pare imposibil să te rogi tot timpul. Dar nu este așa. Când Sfântul Maxim Mărturisitorul este întrebat de unul dintre frați cum e posibil să te rogi neîncetat când sunt atâtea lucruri de făcut, acesta i-a răspuns: „Dumnezeiasca Scriptură nu poruncește nimic din cele cu neputință”.

La rugăciunea inimii poate ajunge orice om, atât călugărul, cât și mireanul. Dar ea este un dar al lui Dumnezeu. Așa că nu trebuie să ne mirăm dacă auzim persoane care s-au nevoit o viață întreagă și nu au ajuns să o practice. Că orice dar Dumnezeu îl oferă doar aceluia care are cu adevărat dragoste și smerenie. Important este ca noi să ne străduim să-l primim. Nu trebuie să ajungem să credem că nu ne vizează, că Dumnezeu nu ne are în vedere acest dar. E un păcat să crezi că el aparține doar altora. Riști să faci din rugăciunea inimii doar un subiect de discuție: cine a practicat-o, care îi este începutul, ce cuvinte conține etc. Însă ea nu ne-a fost dată pentru speculație, ci pentru unirea cu El. Cuvintele pe care trebuie să le rostim pentru a dobândi rugăciunea inimii sunt: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul”. Repetarea cât mai deasă a acestor cuvinte nu duce nici la plictiseala și nici la oboseala minții, cum adeseori se afirmă. Dimpotrivă, dobândim pacea cu toți și cu toate.

Sfântul Ioan Iacob Hozevitul zice că, atunci când rostim rugăciunea lui Iisus, la fiecare chemare a Sfântului Său Nume, Domnul ne răspunde în chip tainic: „Fiule, iertate să-ţi fie păcatele tale!”, iar Sfântul Ioan Gură de Aur zice că, oricât de păcătoși am fi noi, rugăciunea aceasta ne curăţeşte când o zicem din inimă. Nu este altă armă mai puternică în cer şi pe pământ decât chemarea cea sfântă a Domnului nostru Iisus Hristos. Când zicem: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu”, prin aceste cuvinte mărturisim toate tainele credinței noastre, căci, după cum spun unii dintre Sfinți Părinți, aceste cuvinte cuprind în ele Evanghelia pe scurt. Pentru asta, rugăciunea lui Iisus se mai cheamă şi rugăciunea minții.  Iar când rostim şi celelalte cuvinte din Rugăciunea lui Iisus, adică „Miluieşte-mă pe mine păcătosul!”, atunci noi mărturisim nevrednicia şi josnicia noastră cerând de la Domnul milă, căci dacă avem mila Lui, atunci toate cele bune le avem (Sfântul Ioan Iacob Hozevitul, Hrană duhovnicească, Editura Lumină din Lumină, București, 2004, p. 444).

Sfântul Cuvios Arsenie Boca spunea că „prin această rugăciune inspirăm atotprezența lui Hristos, în preasfânt Numele Său, și expirăm chipul nostru de păcat. Cu rugăciunea vei pune sabia în mâna lui Dumnezeu să bată El pe cel ce se războiește cu tine. Cu numele lui Iisus, spus întâi cu gura, apoi cu mintea, pătrundem dinafară spre lăuntrul nostru către Iisus, Care la rugăciunea noastră bate război cu potrivnicul din gânduri și ne izbăvește de asupririle patimilor.

Rugăciunea minții sau rugăciunea inimii are temeiul acesta, descoperit de Însuși Iisus: „Că fără Mine nu puteți face nimic”, în privința izbăvirii de patimi, deci în privința mântuirii. Să fii atent ce vine pe ecranul minții și să ștergi cu pomenirea Domnului Hristos, să nu stai uitându-te la El. Omul nu poate păzi prima poruncă: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău și din toată virtutea ta”, cum ne poruncește Domnul, decât prin mijlocirea rugăciunii mintale. E mai plăcută lui Dumnezeu și mai auzită strigarea minții și a inimii decât strigarea gurii. La rugăciunea minții și a inimii primim ceea ce ne este de folos. Ce nu primești rugându-te, nu-ți folosește. Repetarea rugăciunii lui Iisus este și har, și nevoință, este și lucrarea Duhului Sfânt, și strădania omului. Ca să ajungem cu adevărat la stările sufletești corespunzătoare, la experiența fericirii, trebuie să fim atenți ca voința noastră să urmărească continuu uscarea patimilor și sporirea smereniei. Smerenia este starea normală a minții. Mândria este starea de nebunie sau începutul nebuniei”. Să începem a ne ruga, rostind cuvintele: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul” și vom avea parte de o bucurie nesfârșită. Să nu le rostim mecanic, ci cugetând că Dumnezeu e de față, că ne aude și ne vede.