Calea, Adevărul și Viața / Pogorârea Duhului Sfânt n-a fost un fenomen subiectiv

Înainte de Înălțare, Mântuitorul Hristos le promisese Apostolilor că le va trimite pe Mângâietorul, Duhul Adevărului, „care le va spune lor toate” (Ioan 16,13; 14, 16, 26). Și iată că, la zece zile după Înălțare, Mântuitorul se ține de cuvânt și trimite Apostolilor Săi pe Mângâietorul, pe Duhul Sfânt.

Această întâmplare ne-o istorisește Sfântul Luca în Faptele Apostolilor (F. Ap. 2, 1 și urm.). Ne spune că Apostolii erau adunați „la un loc, toți într-un cuget”. Cum stăteau închiși în casă, iată că „fără de veste s-a făcut din cer un sunet ca o suflare de vânt vijelios” și, deodată, deasupra fiecăruia a pogorât ceva sub chip de limbi ca de foc. Mai departe, Sfântul Luca ne spune că Apostolii s-au umplut de Duh Sfânt și au început să vorbească în diferite limbi, în limbi pe care nu le cunoscuseră până atunci.

Emoționați și zguduiți de acest eveniment care nu era ceva ce se petrecea în toate zilele, au ieșit afară și au început să vorbească cu cei care, la auzul sunetului aceluia, se adunaseră în jurul casei. Cei care ascultau, deși erau de foarte multe naționalități, „de tot neamul de sub cer”, scrie autorul Faptelor Apostolilor, amintind de: parți, medieni, elamiteni, arabi, mesopotamieni, locuitori din Capadocia, Pont și din Asia, Frigia, Pamfilia, Egipt, Libia, Cirena, Creta, până și din Roma, toți îi înțelegeau. Fiecare în limba lui de acasă, în limba lui maternă.

Nu putem trece mai departe, înainte de a remarca în chip special un lucru: fenomenul care a însoțit „Pogorârea Duhului Sfanț”, adică „sunetul ca o suflare de vânt vijelios” n-a fost un fenomen subiectiv, auzit numai de Apostoli, ci a fost auzit de toată lumea din jur, de cei din casă și de cei din afară, din împrejurimi. A fost ceva verificabil, petrecut în auzul tuturor, ca un lucru minunat, căci nu a fost nevoie de ploaie cu tunete și fulgere, ci timp senin, iar „sunetul a venit din cer”, „fără de veste”, adică din senin, fără nicio prevenire, fără să se fi așteptat cineva. Acest lucru conferă obiectivitate fenomenului și atestare prin martori, ceea ce nu este de mică importanță.

 Îndată după aceea, Apostolii și-au început activitatea. După ce L-au primit pe Duhul Sfânt, și-au început predica, însă nu despre Duhul Sfânt, ci despre Mântuitorul Hristos. Așadar, Pogorârea Duhului Sfânt a avut, în primul rând, menirea de a deschide Apostolilor drumul propovăduirii despre Învățătorul lor înălțat la ceruri, Cel care le lăsase un mandat precis: „Mergeți dar și învățați toate popoarele, botezându- le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, povățuindu-le să păzească toate câte v-am poruncit” (Matei 28, 19-20). I-a avertizat, însă, că trebuie să rămână în așteptare „în cetatea Ierusalimului”, „până vor fi îmbrăcați cu putere de Sus” (Luca 24,29).

Pogorârea Duhului Sfânt era semnalul promis: îmbrăcarea „cu putere de Sus”. De aici, darul vorbirii în limbi și multe alte daruri cu care au fost dăruiți, pentru a-și intra în misiune. Le-a dat capacitatea și i-a înzestrat cu harul de a-L propovădui pe Iisus Hristos, întrucât era intenția lui Dumnezeu ca, începând din această zi, prin această propovăduire a Apostolilor, să marcheze începutul existenței Bisericii creștine, adică alcătuirea primului nucleu creștin. Apostolii care au primit pe Duhul Sfânt au ieșit în fața mulțimilor și au început să le vorbească. S-a reținut că toți s-au minunat auzindu-le vorbirea în limba fiecăruia dintre ascultători.

Primii propovăduitori au fost Petru și Ioan, dar și ceilalți zece erau cu ei (F. Ap. 14). Mai întâi a luat cuvântul Petru, care, după ce a explicat fenomenele neobișnuite, în lumina profețiilor, a trecut la tema propriu-zisă, la împlinirea mandatului de a-L propovădui pe Hristos. Toate au fost rânduite să se petreacă așa de către Iisus Hristos, Cel pe care ei L-au cunoscut, mai ales cei din Ierusalim, pentru că ei L-au răstignit. Le aducea deci în primul rând mărturia prezenței lor la predica și evenimentele din viața Mântuitorului, pentru a le spune acum că tot ce vedeau se făcea cu puterea lui Iisus Hristos care, după ce a făcut în mijlocul lor fapte minunate, pentru care a fost răsplătit cu răstignirea, a înviat din morți și toți care L-au văzut înviat sunt martori ai acestei Învieri, iar minunea la care asistau acum era tot opera Lui, fiind dovada că El a fost Mesia și Fiul lui Dumnezeu. Acesta a fost principalul motiv pentru care a trebuit să se pogoare asupra Apostolilor Duhul Sfânt. Pentru a-i umple de putere pe Apostoli, ca să-L propovăduiască pe Hristos și să-i poată face pe toți a înțelege că Iisus Hristos, Cel care a fost răstignit și îngropat, a înviat și a fost cu adevărat Dumnezeu. Drept urmare, învățătura Lui trebuie ascultată, crezută și urmată întocmai.