Calea, Adevărul și Viața / Pentru a schimba pe cineva în bine nu este suficientă dreptatea

Unul dintre cele mai subtile și răspândite ispite ale omului credincios nu este păcatul cel grosier, vizibil și scandalos, ci dorința, aparent nobilă, de a-i îndrepta pe ceilalți. Dorința de a corecta, de a controla, de a îndrepta, de a ajuta, de a spune lucrurilor pe nume, de a forța o schimbare ce o considerăm necesară și urgentă. Este o ispită care se îmbracă frumos în hainele grijii, ale responsabilității, ale adevărului spus pe față, dar, care în adânc adesea, ascund neliniște, frică, orgoliu și neîncredere în lucrarea lui Dumnezeu.

Sfântul Porfirie Kavsokalivitul, cu finețea sa duhovnicească, surprinde într-o observație simplă acest adevăr, spunând: „Atunci când cerți pe cineva, chiar dacă este vinovat, nu-l deschizi, ci îl închizi. Sufletul lui nu se luminează, ci se apără. Nu se smerește, ci se încordează. Nu ascultă, ci caută argumente ca să se justifice. Iar această reacție nu este o anomalie, ci o lege a firii omenești căzute. Omul, atunci când este presat din exterior, se retrage în sine și își întărește zidurile. Nu pentru că iubește păcatul mai mult, ci pentru că simte că este atacat în demnitatea lui lăuntrică. Aici apare o confuzie gravă, foarte răspândită: credem că dacă vedem clar o problemă, avem automat și dreptul, și competenta, și responsabilitatea de a o corecta. Însă, Scriptura și Tradiția Bisericii ne arată altceva: Hristos nu a schimbat lumea prin presiune, ci prin atragere; nu prin forțare, ci prin iubirea care cheamă; nu prin control, ci prin libertate. Și tocmai această libertate este condiția fără de care nicio schimbare reală nu este posibilă.”

De ce simțim totuși nevoia aceasta, aproape compulsivă, de a-i schimba pe ceilalți? De ce nu ne putem opri din a comenta, a explica, a reproșa, a corecta, a reveni asupra acelorași subiecte până la epuizare? Dacă ne uităm cu onestitate înlăuntrul nostru, vom decoperi că, de cele mai multe ori, această nevoie nu izvorăște din iubire curată, ci din frică. Frica din cauză că lucrurile scapă de sub control, frică, deoarece celălalt se va pierde, frică, deoarece greșelile lui ne vor afecta pe noi, frică de neprevăzut, frică de a lăsa viața în mâinile lui Dumnezeu. Psihologia modernă confirmă, pe un alt limbaj, ceea ce Sfinții Părinți știau din experiență. Dorința de a controla apare aproape invariabil acolo unde există anxietate. Omul anxios nu suportă incertitudinea, nu suportă ritmul lent al transformării, nu suportă libertatea celuilalt. El vrea rezultate rapide, schimbări vizibile, semne clare că lucrurile merg în direcția bună. Și pentru că nu poate controla viața, încearcă să controleze oamenii. Dar aceasta încercare produce exact opusul efectului dorit. Sfântul Ioan Gură de Aur spune limpede: „Că adevărul spus fară dragoste nu este adevăr mântuitor, ci adevăr ucigător. Nu pentru că adevărul ar fi greșit, ci pentru că modul în care este transmis îl transformă într-o armă. Adevărul rostit dintr-o inimă neliniștită, iritată, tensionată, chiar dacă este corect din punct de vedere moral, nu vindecă. El rănește, iar rana produce închidere, nu pocăință.” Este esențial să înțelegem ce se petrece în sufletul omului care este mustrat, controlat, supravegheat. Mai întâi apare reflexul de apărare. Omul nu se mai uită la sine, ci la celălalt care îl atacă. Nu se mai întreabă dacă greșește, ci dacă este tratat corect. Conștiința se mută de pe axa de cunoaștere a adevărului pe axa de putere. Acolo apare justificarea: „Nu e chiar așa, exagerezi. Și tu faci la fel. Nu înțelegi contextul”. În final apare închiderea, distanțarea emoțională, tăcerea ostilă, minciuna sau ruperea relațională. Sfântul Porfirie observă un lucru care contrazice instinctul nostru: „Atunci când lași omul în pace, când nu-l mustri, când nu-l controlezi, sufletul lui începe să se înmoaie. Nu pentru că ar fi aprobat în păcat, ci pentru că nu se mai simte amenințat. Într-un climat de acceptare, conștiința începe să lucreze singură. Omul ajunge, paradoxal, să spună singur lucrurile pe care tu ai fi vrut să i le spui cu forța. Nu pentru că l-ai manipulat, ci pentru că i-ai lăsat libertatea de a se vedea pe sine. Aici este marea lecție duhovnicească pe care o pierdem adesea: Dumnezeu nu lucrează prin constrângere, Dumnezeu nu grăbește, Dumnezeu nu forțează conștiința. El așteaptă, iar așteptarea Lui nu este pasivă, ci plină de iubire, de răbdare, de nădejde. Atunci când noi refuzăm să așteptam și vrem să preluăm rolul Lui, ne așezăm, fară să ne dăm seama, într-o poziție falsă de stăpâni asupra vieții altora.” De aceea, trebuie să îi lăsăm lui Dumnezeu cuvintele pe care am vrea să le spunem oamenilor. Nu pentru că adevărul nu ar conta, ci pentru că adevărul rostit de Dumnezeu ajunge acolo unde cuvintele noastre nu pot ajunge.