Calea, Adevărul şi Viaţa. Înălțare și Pogorâre

Doar cu câteva zile în urmă L-am văzut, cu ochii credinței, pe Hristos cel Înălțat. Cu toate că nu
ne-am învrednicit a-L vedea cu propriii noștri ochi, nu se poate spune că am fost lipsiți de această fericire, de vreme ce s-a spus că „fericiți sunt cei ce n-au văzut și au crezut”(Ioan 20,29).
Am văzut, deci, mai înainte pe Hristos Înălțat de pe pământ cu trupul, urmând să vedem prin Duhul Sfânt, trimis de El ucenicilor, la ce slavă a ajuns după ce S-a înălțat și la ce vrednicie a ridicat firea noastră pe care și-a asumat-o. Căci S-a înălțat acolo de unde S-a pogorât Duhul Sfânt, pe care L-a trimis. Iar de unde
S-a pogorât Duhul Sfânt o arată Cel care spune prin profetul Ioil: „Se va odihni Duhul Meu peste tot trupul”(Ioil 2,28), despre care zice și David: „va trimite Duhul Său și se vor zidi și se va înnoi fața pământului” (Ps. 103,31).
Când s-a împlinit cea de-a cincizecea zi de la Învierea Domnului, după ce toți ucenicii s-au adunat în același loc și în același suflet, „s-a făcut”, după cum spune Sfântul Evanghelist Luca, „fără veste un vuiet din cer ca de suflare de vânt ce vine repede și a umplut toată casa unde ședeau ei” (F.Ap. 2,2). Acesta este vuie­tul despre care a grăit mai înainte Ana proorocița, când a primit de la Samuel făgăduința că Domnul va urca la cer și de acolo va tuna. Acest vuiet a fost propovăduit mai înainte și de vedenia profetului Ilie: „iată, zice, adiere de vânt lin și acolo va fi Domnul” (III Regi 19,12), iar adierea vântului este răsunetul suflării. Or, răsu­netul și adierea închipuie însăși Evanghelia lui Hristos, căci „în ziua cea din urmă, în ziua cea mare a sărbătorii” – care este Cincizecimea – „a stat Iisus între ei și a strigat zicând: Dacă însetează cineva, să vină la Mine și să bea. Cel ce crede în Mine, precum a zis Scriptura: râuri de apă vie vor curge din pântecele lui. Iar aceasta a zis-o despre Duhul pe Care aveau să-L pri­mească acei ce cred în El. Căci încă nu era (dat) Duhul, pentru că Iisus nu fusese încă preaslăvit”(Ioan 7, 37-39). Aceasta a spus-o despre Duhul Sfânt din care vor primi cei credincioși, însă chiar după Înviere a suflat asupra ucenicilor Săi, zicându-le: „Luați Duh Sfânt” (Ioan 20,22).
Duhul Sfânt a lucrat și mai dinainte, El fiind Cel care a vorbit prin gura profeților și a binevestit cele viitoare, apoi a lucrat prin ucenicii care scoteau demoni și vindecau boli. Același se arată la Cincizecime în persoană proprie, prin limbile de foc, stând  ca pe un tron peste ucenicii lui Hristos și făcându-i transmițători ai puterii Sale.
Dar, oare, de ce a fost văzut Duhul Sfânt în chipul limbilor de foc? Pentru a ne arăta că este de aceeași ființă cu Dumnezeu-Cuvântul, deoarece nimic nu este mai înrudit cu cuvântul decât limba. Apoi, pentru a ne mai ară­ta, nu numai deoființimea Tată­lui, a Fiului și a Duhului Sfânt (căci foc este Dumnezeul nostru și foc care arde viclenia), ci și pentru îndoita lucrare a propo­văduirii Apostolice: întrucât, în același timp, are puterea facerii de bine, dar și de a osândi; și așa cum stă în natura focului a lumina și a arde, la fel și cuvântul învățăturii lui Hristos îi lumi­nează pe cei care îl ascultă și i se supun, iar pe cei necredincioși până la sfârșit îi dă focului și osân­dei veșnice.
După acel eveniment al Pogorârii Duhului Sfânt, așa cum cineva aprinde de la o lumânare alta și de la aceea încă una, și așa mai departe, păstrând prin urmă­toa­rea, are necontenită lumină, la fel  și prin punerea mâinilor Apostolilor asupra urmașilor lor și de la aceștia la alții, harul dăruit de dumnezeiescul Duh trece la toate neamurile și-i luminează pe toți cei care cred păstorilor și povă­țuitorilor duhovnicești.