Calea, Adevărul și Viața / Dumnezeu nu refuză să ne întemeiem credința pe dovezi

Evanghelia din cea de-a IX-a Duminică de după Rusalii ne spune că, stârnindu-se o furtună pe mare, ucenicii Mântuitorului Hristos care erau într-o corabie s-au înspăimântat. A intrat frica în ei. Deodată, în toiul spaimei și al furtunii, apare, venind pe mare ca pe uscat, Mântuitorul. Li s-a părut că văd o fantomă și au început să strige cu spaimă. Apropiindu-se de corabie, Mântuitorul le-a spus: „Nu vă temeți! Eu sunt”. S-au mai liniștit, însă nu chiar de tot. Până și Petru s-a simțit încercat de îndoială. Să fie oare Iisus? Dacă era totuși o nălucă? Și s-a gândit să îl pună la probă, să vadă dacă era chiar El, întrucât teama de furtună se dublase acum de teama de nălucă: „Doamne, dacă ești Tu cu adevărat, poruncește-mi să vin pe apă spre Tine”. Și Mântuitorul i-a spus: „Vino!”. Petru a sărit din corabie pe apă și a început să meargă către Iisus. Călca și el ca pe uscat! Dar, în timp ce mergea, îi creștea spaima și, pe măsură ce îi creștea spaima, îi creștea și neîncrederea.

Se îndoia. Uita că este pe apă ca pe uscat. Odată cu îndoiala, a simțit cum picioarele i se scufundă în apă încet, încet. Fără îndoială, se scufunda.

Înspăimântat, a strigat: „Doamne scapă-mă!”. Mântuitorul s-a apropiat de el, i-a întins mâna, l-a scos din nou la suprafața apei, l-a făcut din nou să simtă apa tare sub picioare, ca să poată merge pe ea și după aceea au urcat amândoi în corabie. Ucenicii, care văzuseră totul, nu au mai putut face altceva decât să spună: „Doamne, Tu ești Hristos, Fiul lui Dumnezeu!”.

După cum vedem, Mântuitorul Hristos nu s-a supărat pe această provocare. A acceptat-o, deci a acceptat cercetarea, verificarea lui Petru, așa cum va accepta mai târziu verificarea din partea lui Toma. Prin urmare, Dumnezeu nu refuză verificarea credinței. Dumnezeu nu refuză, ca noi să dobândim dovezi pe căile pe care putem, să ne putem întemeia credința pe dovezi.

Pe de altă parte, ar fi interesant să înțelegem ce s-a petrecut oare în mintea lui Petru, care la început a crezut și după aceea a început să își piardă credința, scufundându-se în apă? E posibil ca Petru să fi pornit de la un raționament, hotărându-se să îl încerce pe Iisus dacă este El, iar Iisus a acceptat. Își va fi zis: Dacă Iisus poate merge pe mare, înseamnă că pot și eu, dacă vrea El. Dacă mă ajută El. Cu puterea Lui pot să merg și eu. Însă, la un moment dat, raționamentul lui nu l-a mai slujit, pentru că mai exista un „dacă”. În momentul în care a început să se îndoiască, în momentul acela a început să cadă, să se scufunde încet sub nivelul apei.

Aceasta i se întâmpla nu pentru că i s-ar fi condamnat îndoiala în principiu, ci pentru că se lepăda de propriul lui raționament bazat pe un fapt: pe faptul că raționamentul se verifica a fi exact, deoarece mergea și el pe apă. Condamnarea la scufundare venea din cauză că el nu își supunea rațiunea evidenței. Nu credea în ceea ce se petrecea cu el.