Calea, Adevărul și Viața / Cum e bine să ne rugăm?

Un autor ortodox din Finlanda spune cu înțelepciune: „Când te rogi, tu însuți trebuie să taci; […] trebuie să păstrezi tăcerea; lasă rugăciunea să vorbească” (Tito Colliander – The Way of the Ascetics, Londra, 1960, p. 79). Dobândirea tăcerii este cea mai anevoioasă și hotărâtoare artă a rugăciunii. Tăcerea nu este doar în sens negativ – ca o pauză între cuvinte, o încetare temporară a vorbirii – ci, înțeleasă corect, are un important aspect pozitiv: de atenție veghetoare, de trezvie și, mai presus de toate, de ascultare. Isihastul, cel care a atins isihia, liniștea lăuntrică sau tăcerea, este prin excelență cel care ascultă. Ascultă glasul rugăciunii din inima sa și înțelege că acest glas nu este al lui, ci al Altuia Care grăiește întru el. Legătură dintre rugăciune și tăcere va deveni mai limpede dacă avem în vedere trei definiții clare. Prima este cea pe care o găsim în The Concise Oxford Dictionary, care descrie rugăciunea drept „… o cerere solemnă adresată lui Dumnezeu […] un text anume când te rogi”. Rugăciunea este văzută aici drept ceva exprimat în cuvinte, mai exact ca o lucrare de cerere adresată lui Dumnezeu pentru a dobândi un folos. Aici ne aflăm încă în planul extern și mai puțin în cel al rugăciunii lăuntrice. A doua definiție, provenită de la stareții ruși din secolul al XIX-lea, acoperă foarte puțin aspectul exterior. În rugăciune, spune episcopul Teofan Zăvorâtul (1815-1894), „lucrul de căpetenie este a sta înaintea lui Dumnezeu cu mintea în inimă și a stărui în această stare în chip neîncetat, zi și noapte, până la sfârșitul vieții” (Citat la egumenul Hariton de la Valamo - The Art of Prayer. An Orthodox Anthology, Londra 1966, p. 63). Rugăciunea definită în acest chip nu este menită doar pentru a cere felurite lucruri, ea poate lucra și fără întrebuințarea cuvintelor. Nu este atât o activitate săvârșită în anumite momente, cât o stare continuă. A ne ruga înseamnă să stăm înaintea lui Dumnezeu, să intri într-o relație imediată și personală cu El; înseamnă să cunoaștem la fiecare nivel al ființei noastre, de la instinctiv la cel intelectual, de la subconștient la supraconștient, că suntem întru Dumnezeu și Dumnezeu este întru noi. Pentru a afirma și a adânci relația noastră personală cu alte ființe umane, nu este nevoie să venim cu cereri repetate sau să folosim cuvinte; cu cât ajungem să ne cunoaștem și să ne iubim mai mult unii pe alții, cu atât mai mică este nevoia de a ne exprima verbal atitudinea unii față de alții. În aceste prime două definiții, se pune accentul în primul rând pe ceea ce face persoana umană și mai puțin pe Dumnezeu. Însă, în relația de rugăciune, Persoana dumnezeiască, și nu cea omenească, este Cea care are inițiativă, și a Cărei lucrare este fundamentală. Aceasta se vădește din cea de-a treia definiție, pe care o găsim la Sf. Grigorie Sinaitul. Într-un pasaj bine elaborat, într-un efort de a descrie adevărata realitate a rugăciunii lăuntrice, el sfârșește deodată cu o simplitate neașteptată: „De ce să lungim vorba? Rugăciunea este Dumnezeu, Care lucrează toate în toți oamenii” (vezi Kallistos Ware – The Jesus Prayer în St. Gregory of Sinai, Eastern Churches Review IV, 1972, p. 8). Rugăciunea e Dumnezeu – nu ceva ce ține de inițiativa mea, ci ceva de care mă împărtășesc, nu este în primul rând ceva ce fac eu, ci ceva pe care Dumnezeu îl face întru mine. În acest sens, se poate înțelege cum a te ruga înseamnă a tăcea. „Tu trebuie să taci, lasă rugăciunea să vorbească” - mai exact, lasă-L pe Dumnezeu să grăiască. Adevărata rugăciune lăuntrică înseamnă a înceta din vorbire și a asculta glasul fără cuvinte al lui Dumnezeu în inima noastră; înseamnă a înceta să faci lucruri din proprie inițiativă și a intra în lucrarea lui Dumnezeu. Înainte de a începe Sfânta Liturghie, acolo unde slujește și un diacon, acesta din urmă spune către preot: „Vremea este să lucreze Domnul”. Exact aceeași atitudine trebuie să o aibă și închinătorul nu numai la Liturghia Euharistică, ci în toate rugăciunile, publice sau private.