Bdul Traian, Bloc 23, Ap. 9
Baia Mare, România
0362-401.331; 0362-401.332
office@gazetademaramures.ro
Luni , 16 Mai , 2022

Calea, adevărul și viața. Cu moartea pe moarte călcând…

de Pr. dr. Cristian Stefan

Dintotdeauna, cea mai tulburătoare dintre spaimele omenești a fost și este întâlnirea cu moartea. Cu moartea altora și cu moartea noastră. Întrebarea de ce murim, de ce trebuie să murim, ne-o punem de cum începem a gândi. Și ar fi rămas pentru totdeauna cea mai neînvinsă dintre întrebări, dacă nu ar fi venit Hristos să răspundă la ea prin Învierea Sa.
Trăim astăzi într-o cultură care neagă moartea. Aceasta se vede limpede când participi la conducerea pe ultimul drum pământesc a oricărui om. Pe lângă capelele mortuare, există „maeș­trii de ceremonii”, care caută să se ocupe de toate în așa fel încât să nu se observe că cineva este trist, iar prezența unei încăperi unde se poate sta de vorbă are menirea de a transforma o înmormântare într-o experiență semiplăcută. Există o stranie conspirație a tăcerii privind realitatea directă a morții, iar trupul celui decedat este „înfrumu­sețat” în așa fel încât să se ascundă faptul că este vorba de un cadavru.
Oare aceasta trebuie să reprezinte adevăratul creștinism? Fără îndoială, pe de o parte, problema morții este esențială  și centrală în mesajul  lui, care anunță biruința lui Hristos asupra morții și faptul că creștinismul își are izvorul în această biruință. Totuși, pe de altă parte, există sentimentul straniu că, în ciuda faptului că acest mesaj a fost cu siguranță auzit, el nu a avut un impact real asupra atitudinilor umane de bază privitoare la moarte. Mai degrabă, creștinismul este cel care s-a „adaptat” la aceste atitudini, acceptându-le ca fiind ale sale.
Scopul creștinismului nu este de a-i ajuta pe oameni să se împace cu moartea, ci de a descoperi Adevărul despre viață și moarte, pentru ca oamenii să poată fi mântuiți de acest Adevăr. Creștinismul nu este împăcare cu moartea. El este reve­larea morții, și el revelează moartea întrucât este revelarea Vieții. Hristos este această Viață. Și, pentru că Hristos este Viață,  creștinismul vădește moartea a fi ceea ce este, și anume duș­manul care trebuie distrus, și nu un „mister” care trebuie explicat.
A murit moartea, auzim în aceste zile în care ne amintim de Învierea lui Hristos. Din pers­pectiva aceasta, cu moartea începe, de fapt, „o viață fără de sfârșit”, precum cântăm chiar atunci când ne îngropăm morții, și cum ni se va cânta și nouă când ne va veni vremea.
Nu vi se pare extraordinar faptul că, atunci când conducem pe cineva pe ultimul său drum, din care nu se va mai întoarce niciodată, avându-l în față, lipsit de viață,  noi cântăm și afirmăm că pleacă „spre o viață fără de sfârșit”? Cum de ne putem îngădui un asemenea lucru? Nu cumva ceea ce spunem este o sfântă consolare omenească pentru cei care rămân?
Așa ar fi, dacă n-ar fi înviat Hristos. Așa ar fi, dacă nu am avea în Învierea Sa dovada că moartea nu înseamnă desfiin­țare, ci doar trecere peste un prag, de la viața pământească la viața de dincolo. Dacă nu ar fi așa, cum ar fi fost posibilă întoarcerea lui Hristos la viața pământească, după ce trei zile stătuse în mormânt, mort ca toți morții? El ne-a dovedit că  sufletul nu moare. Sufletul  Său
s-a întors în corpul părăsit și lăsat fără viață, pe crucea pe care fusese răstignit, de unde a fost pogorât și îngropat în mormânt pecetluit.

Credința în înviere ne dă mân­gâie­rea unui sens al vieții și al morții. Ne face să păstrăm cumpătul simțirii și echilibrul cugetu­lui, pentru că ne dă în­cre­din­țarea că peste toate stăpânește o rânduială divină. De pe „culmile disperării” ne trece pe culmea nădejdii. Nu am apărut întâmplător, nu trăim întâmplător, nu murim întâmplător. Iar ultimul cuvânt nu-i aparține morții, ci lui Dumnezeu, autorul vieții. Nu cu moartea ne încheiem socotelile, ci cu Dumnezeu Care ne așteaptă întru Împărăția Sa.