Calea, Adevărul și Viața / Cele pe care le-ai strâns ale cui vor fi?

Cea de-a douăzeci și șasea duminică de după Pogorârea Duhului Sfânt ne reamintește de „Pilda bogatului căruia i-a rodit țarina”, o pildă pe cât de simplă, pe atât de adevărată și actuală. Care dintre noi nu a auzit sau nu a văzut oameni care adună toată viața și care, într-o zi, pe neașteptate, trec în lumea de dincolo și toată osteneala de o viață, pusă deoparte, toată adunătură lor se dovedește a fi fost pentru ei zadarnică? Cine nu a avut prilejul să fie în preajma unor oameni care au trecut dincolo și, din momentul trecerii, alții umblau prin bunurile lor fără vreo teamă, ca prin niște bunuri fără stăpân, iar cel care trecuse nu mai putea acum să le spună nimic? Nu mai putea nici să se mire de atâta lipsă de respect și de rânduială, nici să protesteze, nici să mai pretindă că acele bunuri erau ale lui, deși unele erau lucruri strict personale. Nu mai erau ale lui. Ieșiseră definitiv de sub stăpânirea lui. Erau acum la voia celor care rămăseseră și care puteau umbla prin ele și prin sufletul lui ca și cu un băț prin cenușă. Puteau să facă orice ar fi vrut cu bunurile care, înainte cu o clipă, erau sub altă lege. Sub altă stăpânire. Aparținuseră ființei altuia. Acum ieșiseră toate de sub legea ființei cărora aparținuseră. Deveniseră bunuri în care alții se puteau amesteca fără răspundere, fără teamă sau rușine. Chiar și rudele cele mai apropiate, deși moștenitoare acum, înainte nu ar fi îndrăznit să deschidă un sertar, o cutie, o scrisoare. Acum totul este permis!

Desigur, știm cu toții că, pentru a avea pentru ziua de mâine, înseamnă a depozita azi. Însă, Mântuitorul Hristos nu asupra acestui lucru atrage atenția. El nu putea să propovăduiască o învățătură absurdă. Nu a interzis niciodată grija de viitor, asigurarea zilei de mâine. Ceea ce a condamnat Mântuitorul a fost transformarea bunurilor pe care le acumulăm în bunuri exclusiv personale și concentrarea tuturor preocupărilor asupra lor cu gând egoist, cu gând de a avea mai mult decât avem nevoie. Aceasta condamnă Mântuitorul. Condamnă egoismul, condamnă lăcomia, condamnă pe cei care adună de dragul de a aduna, pentru bucuria perversă pe care și-o procură contemplându-și conturile și hambarele. Unii ca aceștia uită de Dumnezeu și de oameni. Satisfăcuți, nu mai văd împrejurul lor și nu simt că ceea ce au ei în plus ar folosi mult acelora care au în minus față de trebuințele lor. Și, mai ales, uită că vor muri și că tot ce adună în plus, adună de fapt pentru alții. Vor fi luate de alții fără ca aceia să simtă măcar datoria de a mulțumi. Pentru unii ca aceștia a rostit Mântuitorul „Pilda bogatului căruia i-a rodit țarina”. Bogatul căruia i-a rodit țarina abdicase de la conștiința răspunderii pentru alții, concentrându-se doar asupra sa și a plăcerilor sale. Aceasta nu i-a plăcut lui Dumnezeu din mai multe motive. Întâi, pentru că bogatul și-a suspendat munca. În al doilea rând, pentru că și-a rezervat bunurile numai pentru sine și, în al treilea rând, pentru acea convorbire intimă pe care a avut-o cu sufletul său, ca și cum era limitat doar la viața pământească, uitându-i cu totul dimensiunea cerească. A crezut că totul se mărginește la trup: a bea, a manca și a se veseli. Și încă singur, ca pentru eternitate. Într-o eternitate pământească. Tocmai aici se înșală, iar Dumnezeu i-a dezvăluit zădărnicia agoniselilor peste măsură și a faptului că nu se va putea folosi de ele. Sufletul nu de aceasta are nevoie, ci de „o bogăție în Dumnezeu”, adică pentru eternitate, pentru dincolo. Aceasta este învățătura pildei. Suntem trecători și străini pe acest pământ și nu trebuie să ne investim toate nădejdiile, toată agoniseala, toate bunurile numai aici. Să ne trimitem o rezervă și dincolo. La întrebarea: „Cele pe care le-ai strâns ale cui vor fi?”, se poate răspunde în două feluri: ale altora, dacă le-am adunat pentru noi; ale noastre, dacă le-am împărțit cu alții!