Calea, Adevărul și Viața / Asumarea personală a Crucii

În Duminica de după Înălțarea Sfintei Cruci, pericopa evanghelică ne adresează o chemare tuturor: „Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine și să-și ia crucea lui și să-Mi urmeze Mie” (Matei 16,24; Marcu 8,34; Luca 9,23)

În aceste cuvinte adresate de către Mântuitorul Hristos, lepădarea de sine trebuie să fie înțeleasă ca renunțare la reflexul, la tentația de a te sprijini exclusiv pe resursele și forțele proprii ale firii tale create, la a căuta soluții în limitele disponibilităților și capacităților naturii umane create. Lucrul acesta se vede foarte clar și în îndemnul adresat de Mântuitorul tânărului bogat. Primul lucru pe care i-l cere este să renunțe la toată bogăția sa, întrucât aceasta îi alimenta convingerea că se poate sprijini pe resursele proprii, adică pe sine. După ce ar renunța la toată averea, este chemat să își ridice propria cruce și să urmeze lui Hristos. Însă, în fața dilemei de a se încredința lui Dumnezeu sau avuției sale, tânărul bogat preferă avuțiile: „Dacă vrei să fii desăvârșit, mergi, vinde tot ce ai și dă săracilor și vei avea comoară în cer; și vino și urmează Mie, ridicându-ți crucea ta. Dar el, întunecându-se la cuvântul acesta, a plecat întristat; căci avea multe avuții.” (Marcu 10, 21-22)

Lepădarea de sine nu înseamnă și fuga de neputințe, de slăbiciuni, de suferințe, de limite, de ispite, de înclinări păcătoase, de imaginea deficitară pe care o ai în ochii semenilor, de umilințe și batjocură, de dezicerea și ignorarea moștenirii tale negative. Ci, dimpotrivă, acestea toate reprezintă crucea ta, sunt conținutul concret al crucii tale. Cuvântul Mântuitorului este foarte limpede: „Nu lepăda crucea, ci vino după Mine împreună cu crucea ta, adică așa cum ești!”

Tendința comună, generală, este să ne lepădam de toate acestea, lucru care echivalează cu lepădarea de propria cruce, cu coborârea de pe cruce, cu refuzul de a urma calea crucii și opțiunea pentru direcția inversă, pentru sensul contrar. Să ne gândim la îndemnul ironic, dar consecvent cu gândirea omenească, pe care l-au adresat cei de față Mântuitorului Hristos când se afla răstignit pe Cruce: „... dacă ești Fiul lui Dumnezeu, coboară-Te de pe Cruce!” (Matei 27,40). Ei gândeau că salvarea este coborârea de pe Cruce, evitarea morții. Însă, Mântuitorul Hristos ne descoperă tocmai contrariul, că salvarea este adusă de rămânerea pe Cruce până la moarte. Acesta este scandalul Crucii, sminteala Crucii, nebunia Crucii, absurditatea Crucii.

Prin urmare, fiecare dintre noi este chemat să își asume crucea sa, adică darul concret al propriei existențe, datul său genetic care nu putea fi altul, din moment ce fiecare om nu poate exista decât în „varianta” în care există. În orice altă variantă ar fi existat altcineva. Ne este greu să acceptăm, dar este atât de clar că eu nu puteam să exist decât așa cum sunt. Așadar, Mântuitorul Hristos nu ne „invită” pe cruce, ci, fiind noi pe cruce, ne spune să nu coborâm și să nu evităm sau să lepădăm crucea, chemându-ne cu cruce cu tot la Sine pentru a primi de la El puterea să ne purtăm crucea. Acest fapt aduce și multă mângâiere, deoarece Bunul Dumnezeu nu ne cheamă să parcurgem calea Crucii singuri, ci împreună cu El, iar această mergere-împreună cu Dumnezeu îl așază pe om în adevărul existenței sale.

Atunci când omul își asumă cu fermitate și cu voie proprie, cu determinare, calea aceasta, se arată și Dumnezeu, iar dacă am fi mai treji, mai atenți și am privi în profunzime, am vedea și noi ajutorul dumnezeiesc în toate.