Bdul Traian, Bloc 23, Ap. 9
Baia Mare, România
0362-401.331; 0362-401.332
office@gazetademaramures.ro
Vineri , 14 Mai , 2021

Biblioteca de idei. Trecut și prezent la Grădina Botanică Jibou

de Teodor Ardelean

Relațiile noastre cu lumea prin care trecem capătă mai multă relevanță atunci când putem să ne apropriem anumite elemente de intersecție sau chiar inter­venție. „Și eu am trecut pe aici …”, „Și eu am pus o cărămidă aici …” etc. E felul de a putea identifica în acest univers în­conjurător, de regulă foarte străin nouă, câte ceva din noi, oricât de mic sau oricât de depărtat!
În anii ’66 – ’70 ai secolului trecut, am locuit în internatul Liceului Jibou care funcționa în perimetrul Castelului Wesse­lényi, iar un an am și învățat aici, căci din 1967 cursurile
s-au ținut în localul actual jos în oraș. Chiar dacă erau vremuri potrivnice celor „avuți”, despre familia Wesselényi se discuta cu un „respect istoric” total, poate și pentru că ansamblul format din castel, parc, curie, manej, seră și grajd era consi­derat cel mai mare edificiu baroc din Transilvania. Era un titlu de mândrie pentru toți liceenii jibouani, mai ales pentru absol­venții care s-au remarcat la nivel național. Dar coeficientul de mândrie locală a crescut mai ales după ce, în anul 1968, profesorul nostru de biologie Vasile Fati a inițiat înființarea Grădinii Botanice Jibou care, la ora actuală, este cea mai frumoasă instituție de acest gen din țară! Cei contemporani cu „evenimentul” avem bucuria să mărturisim cum au început valorificările fondului dendrologic și floricol, plan­tările, categorisirile, importurile etc., lucrări la care excelența profesorului se îmbina și cu hărnicia și cu dărnicia noastră. Căci primele suprafețe s-au modelat prin „muncă patrio­tică”, un concept de care s-a cam uitat datorită celor care știu să muncească doar pentru ei sau știu să câștige chiar fără să muncească.
Am vizitat din nou, zilele trecute, minunata grădină. Grajdul, care în vremea liceului adăpostea cantina, e în renovare. Aici a avut familia Wesselényi cartierul general pentru cei 28 de cai ai moșiei, cea mai renumită herghelie din Transilvania. Lucrurile acestea și multe altele, noi, absolvenții jibouani, le știm de la profesorul Ion Ivănescu, unul dintre marii istorici ai Sălajului, un sprijinitor politic al lui Vasile Fati în demersurile sale. Demersuri care s-au tot densificat, deoa­rece extinderea grădinii pe care azi mii de oameni o vizitează zilnic are o complicată istorie.
Din păcate „Grădina” n-a reușit să intre și în posesia Castelului, vândut recent unei firme elve­țiene cu doar 900.000 de euro. Sper că investitorii din Țara Cantoanelor ne vor scăpa de „urâțenia pustiirii”, cum s-ar putea numi starea actuală a in­cintei castelane. Ziceam la începutul acestei tablete că în viață avem nevoie de identificarea noastră cu lucrurile din jur. Ca șef de promoție în acest liceu în anul 1970 pot să mă mândresc cu multe contacte ulterioare pe care le-am avut cu foștii profesori sau elevii lor minunați. Dar, mai ales, cu sprijinul pe care am reușit să-l dau Profesorului Vasile Fati când a solicitat (prin 1994-1995) transferarea celei mai mari suprafețe din patrimoniul silvic, cu aprobarea Guvernului Văcăroiu, în proprietatea Centrului de ­Cer­­ce­tări Biologice Jibou.
În recenta mea vizită, după circa trei ore de delectare prin grădină, dar mai ales după vizionarea „simfoniei lalelelor”, am stat de vorbă cu cel mai bun urmaș al lui Vasile Fati, prof. univ. dr. Cosmin Sicora, directorul Grădinii Botanice „Vasile Fati” Jibou, instituție subordo­nată direct ministerului de resort. Domnul Sicora a cumulat, timp de patru ani, și postul de director al Grădinii Botanice a Universității Babeș-Bolyai din Cluj Napoca, demonstrând și acolo că poate fi „omul de aur al momentului”. Dar, dincolo de multe amănunte istorice, am stabilit că „omul de aur al instituției”, adică Vasile Fati, trebuie să aibă și o monografie pe măsură, pentru a cărei scriere greutatea cade pe actualul ma­nager, tipărirea urmând a fi suportată de un grup de foști elevi ce nu doar că au admirat această operă memorabilă, dar au și pus umărul când a fost mai greu prin istoria ei contem­porană.