Biblioteca de idei. „Drumul spre ceea ce avem mai intim în noi …”

Citatul acesta, reprodus trun­chiat în titlul tabletei de față aparține lui Ernesto Sábato și a fost așezat în chip votiv pe pa­gina de titlu a cărții „Ampren­tele pelerinului. Eseuri, evocări, exegeze, cronici”, semnată de Nicolae Bucur și apărută în 2020, la Editura Eurocarpatica din Sfântu Gheorghe. Textul complet este următorul: „Drumul spre ceea ce avem mai intim în noi e un lung periplu ce trece prin oameni și universuri”. M-am oprit asupra cărții din nou zilele trecute, deoarece bucuria primirii volumului în preajma Anului Nou a fost însoțită ca o umbră neagră de câteva luni de convalescență, oprindu-mă cu scopul de a stărui mai accentuat când „va fi să fie”, tocmai la capitolul „Poetul maramureșean cândva pe meleagurile noastre … Remember. La 76 de ani de la nașterea poetului Ion Iuga” (pag. 210-215).
Am scris „în chip votiv” și cred că sintagma este definitorie și definitivă, dacă așezăm Mara­mu­reșul ca vector de suflet spre celelalte zări române. Se știu atât de puține lucruri despre întemeierile predragoșiene și prebogdaniene pe lanțul Carpaților Păduroși, prin Tatra Mare, Tatra Mică și Munții Beșchizi, unde ciobanii maramureșeni au păstorit tradițional turmele lor, lăsând marea lor moștenire în neamul, limba și civilizația goralilor. Se trăiește doar epi­sodic „drumul către noi înșine”, cu atât de multe necunoscute încât algebra istoriei se poate baza doar pe reperele geogra­fice și topografice. Nume de locuri în limbajul vlahilor liberi, stăruitori și stătători timp de secole cu oile lor (și astăzi în Polonia de Sud oile țurcane sunt numite „vlașka”!) și cu produsele de la stâne păzite de câte un baci voinic densifică un integrum topos-ethos-etnos și logos, insuficient cercetat.
Ceea ce subliniez eu aici și acum n-are aparent nicio legă­tură cu prietenia dintre Nicolae Bucur și Ion Iuga. Are, în schimb, o minunată sinergie, iar cărturarul harghitean nu uită periplurile poetului maramu­reșean prin ținuturile sale de suflet. Și, în plus, m-am bucurat pentru că exegeza pe care o face Nicolae Bucur lui Ion Iuga poartă la final mențiunile de responsabilitate necesare. Textul fusese publicat în „Familia română – Revistă trimestrială de cultură și credință româ­nească” (iulie-decembrie 2015, An 16, nr. 3-4, 58-59), pp. 122-124 și, de asemenea, în „In­formația Harghitei” nr. 6003, din 6 ianuarie 2016.
Cartea lui Ion Iuga „Țara fântânilor”, apărută la Editura Eminescu în 1971, a ajuns în Biblioteca Nicolae Bucur cu următoarea dedicație: „Frumosului om întru fântânile sufletului. Lui Nicu Bucur, intelectual ales întru iubirea pământului, Dragostea și prietenia lui Ion Iuga. Decembrie 1975 M. Ciuc – Gheorgheni, Toplița în zile-sărbători ale gândului”. Slove măgulitoare, care au dăinuit în tainița sufletului destinatarului până la momentul 19 octombrie 1993, când „cel mai frumos bărbat din nord” a plecat spre intimitățile cerești, purtând pe chip ceața bunilor săi.
Citatul lui Ernesto Sábato poate avea aici, în cartea bunului prieten din Munții Ciucului și Harghitei, chiar rol de refren, căci despre oameni frumoși și universuri deosebite grăiesc toate însemnările pecetluite ca epopee sau ethopee, de profil axiografic.
Pe contrapagina de signaletică sapiențială (cu citate din Mi­nulescu, Petrarca și Blaise Pascal) un sugestiv desen, schițat sumar tocmai pentru a grăi plenar, e însoțit de „verticala lui Constantin Noica”: „Cartea e un mijloc de a sta de vorbă cu departele tău”. De când am primit volumul „Amprentele pelerinului …” stau mereu de vorbă cu „departele meu”, atât de aproape prin slova sa cris­talină!