Bdul Traian, Bloc 23, Ap. 9
Baia Mare, România
0362-401.331; 0362-401.332
office@gazetademaramures.ro
Vineri , 9 Octombrie , 2020

Astrele și țăranul român

de Gazeta de Maramures

Etnolog Janeta CIOCAN

 

De când a apărut pe pământ, omul a încercat să-și explice lucrurile din jurul său. De timpuriu și-a ridicat privirea spre cer și, deși acesta părea departe de el, a înțeles că între viața lui, activitățile sale, mai ales cele legate de practicarea agriculturii, a creșterii animalelor și ceea ce vede pe cer este o strânsă legătură.


Cerul a fost privit cu teamă, dar și cu interes de toate civilizațiile planetei. Fiecare în parte a încercat să-și explice ceea ce vede, dar toți au privit, mai ales cu respect, această creație divină. Azi, orice om care se consideră școlit are minime cunoștințe legate de universul în care planeta ce-l găzduiește este poate un fir de praf. Și cu siguranță toți vor ști câte ceva despre acelea care le marchează momentul nașterii și implicit viața. Marea majoritate cunosc numele stelelor sau al constelațiilor din miturile grecești și romane. Spre deosebire de alte popoare, românii au poveștile lor care explică existența constela­țiilor vizibile pe cerul lor.

Cercetătorii culturii populare spiri­tuale a românilor au ajuns la concluzia că mitologia populară românească are trei componente, repartizate în timp astfel:
- cea mai veche este cea pastoral-agrară cu origini precreștine. În legende, cerul este perceput ca un calendar agrar și în același timp o „expoziție” a uneltelor folosite.
- a doua etapă corespunde epocii cuceririi Daciei de către romani, epocă în care apar în acest spațiu ideile creștinismului. Pe cerul nop­ții încep să apară elemente creștine, cerul fiind văzut ca o biserică.
- a treia etapă corespunde formării poporului român, când pozițio­na­rea stelelor pe cer reflectă momente dramatice din istoria noastră.

Sigur că poveștile populare, țesute la gura cuptorului, în nopțile lungi de iarnă, când singura sursă de lumină era focul din vatră, dar și luna și stelele cerului, încearcă să explice apariția pe cer a aștrilor. În concepția țăranului român, toate au fost făcute de Dumnezeu și toate au un rost. Poveștile soarelui, ale lunii, ale stelelor aveau și ele un rost, vizau mai multe ținte. Prin ele se făcea educație copiilor, educație privind igiena sau comportamentul în anumite situații, îi învăța semnele prin care puteau prevedea vremea sau puteau afla timpul prielnic pentru arat și semănat, pentru culesul roadelor, pentru pornirea turmelor de oi la drum, sau le făceau cunoscute evenimente din istoria neamului etc.
Vom încerca în continuare o trecere în revistă a celor afirmate mai sus.
Cel mai important astru de pe cerul românului a fost, este și va fi soarele. În toate acțiunile sale vom observa că acesta este asemănat până la contopire cu Iisus și trebuia respectat pentru ca și el să-i ajute pe oameni.

Soarele mai era considerat ca „ochiul lui Dumnezeu”. Soarele răsare în fiecare dimineață din mare, deci se prezintă în fața oamenilor cu fața curată, atunci se cade ca și oamenii să nu iasă din casă nespălați pe față. Seara, după drumul lung pe bolta cerească, soarele este așteptat de mama sa cu o baie pentru a se spăla de lucrurile rele văzute în drumul său diurn, deci și noi trebuie să ne spălăm de lucrurile rele făcute peste zi. Dacă trupul e curățat cu apă, pentru suflet folosim rugăciunea.
Observația că soarele răsare în fiecare zi în alt punct este explicată prin faptul că el, sătul de lucrurile rele făcute de oameni pe care le observă în drumul său diurn pe bolta cerească încearcă să fugă ori spre miazăzi pentru a pârjoli totul în cale, ori spre miazănoapte pentru a îngheța tot ce se vede dar, Dumnezeu, în ma­rea sa bunătate față de propria creație, i-a însăr­cinat pe Sf. Nicolae și pe Sf. Toader să-l păzească, să nu-i permită să dispară de pe cer. Iată o explicație deosebită a celor două solstiții: de vară și de iarnă.
Comportamentul soarelui pe cer permitea oamenilor să facă și previziuni meteo. Astfel, dacă după o zi senină soarele apune printre fâșii de nori și pare că trage o ocheadă spre ceea ce lasă în urmă, cu siguranță a doua zi va ploua. Dacă, după mai multe zile plo­ioase, la un moment dat va privi printr-o spărtură a norilor, cu siguranță a doua zi ploile vor înceta. Mai ales în perioada recoltatului, țăranul era atent la aceste semne pentru a ști cum se pregătește de muncă.
Soarele trebuia respectat. În lumea satului tradițional, când se refereau la soare, oamenii se adresau doar cu apelativul Sfântu’ Soare. În Țara Maramu­reșului, copiii erau obișnuiți de mici să respecte astrul, dacă doreau ca și el să îi ajute. Spre soare nu arăți niciodată cu degetul. Când se jucau cu arcul cu săgeți li se interzicea din nou să arunce spre direcția soarelui. Dacă ameninți soarele el se supără și vine cu vreme urâtă, ploi și tunete. Spre înaltul cerului, săgeata putea fi aruncat doar dacă cerul era înnorat, pentru ca vremea să se răzbune.
Sigur, credințele și poveștile legate de soare sunt mult mai multe, dar eu mă opresc aici cu aceste relatări.
Al doilea astru important pentru oameni este luna. De altfel, nici nu putem spune că ea este pe plan secund.

Aproape toate poveștile româ­nești ne spun că cei doi aștri sunt frate și soră sau chiar soț și soție. Se mai spune că, la fel ca soarele, a fost creată de Dumnezeu pentru a lumina pământul noaptea. Dacă soarele e socotit ochiul Domnului ziua, luna este ochiul Domnului pe timp de noapte.
Luna este însă cea care îndrumă agricultorii, pomicultorii, crescă­torii de animale, tăietorii de lemne, constructorii de case etc. Luna plină cere plugul în brazdă pentru ca ogorul respectiv să fie plin de rod. Semănatul grânelor trebuia făcut în perioada de creștere a lunii ca și plantele să se ridice aș ca ea.
Plantatul pomilor fructiferi se făcea în prima zi cu lună nouă, alt­fel pomii vor întârzia să rodească cu atâția ani cu câte zile se vor fi scurs de la luna nouă.
Copacii pentru construcția ca­selor se tăiau pe lună nouă pentru ca să fie goliți de sevă și gâzele dău­nătoare, dar cons­trucția casei începea pe lună plină pentru ca acea casă să se umple de lucruri bune și să nu-i lipsească nimic. Tot în nopți cu lună nouă po­delele, ușile și ferestrele caselor se frecau cu castra­veți pentru a scăpa de ploșnițe și alte gângănii ale lemnului. Luna nouă e aducătoare de bani și de aceea e bine ca în nopțile cu lună nouă să ai bani la tine și sigur până la luna nouă următoare nu vei duce lipsă de nimic.
La fel ca soarele, și luna ajută la previziuni meteo. Amintim aici doar credința că dacă în noaptea de Anul Nou luna va fi nouă, anul care urmează va fi secetos, nefavorabil agriculturii. Dimpotrivă o noapte de An Nou cu lună plină previzionează un an bogat în toate.
Luna este folosită de Dumnezeu și pentru a ne aminti mereu că păcatul omorului este de neiertat. Una dintre povești ne relatează cum doi frați, certându-se de la fân, se iau la bătaie. În lupta care a urmat unul dintre ei este omorât, dar Dumnezeu nu a lăsat ca astfel de fapte să fie uitate. El i-a luat pe cei doi frați, i-a așezat pe lună astfel ca noi să-i vedem mereu și să ne amintim că omorul este cel mai mare păcat.

Cele mai interesante obiecte de pe cerul nopții, atât prin număr cât mai ales prin ciudatele aranjamente în care apar, rămân stelele.
Cu ajutorul lor oamenii se puteau orienta și în timp și în spațiu. Românii au observat și ei aranjamentele ciudate ale stelelor pe cer, cunoscute drept constelații, dar „a clădit din stele aceeași ambianță ca pe pământ”.
La un moment dat, comportamentul neadecvat al omului l-a supărat pe Dumnezeu atât de tare încât a îndepărtat cerul de pământ. Atunci omul s-a pregătit să meargă să-L caute pentru a-L îmbuna. Pregă­tindu-se de un drum lung, el a luat cu el: Carul Mare, Carul Mic, Plu­gul, Coasa, Fântâna, Puțul, Stâlpul de la poartă etc.; dar și animalele din ogradă: Cățelul, Cloșca cu puii și Ciobanul cu oile și a ales și personaje din poveștile bunicilor, Capra cu trei iezi și Fata de împărat cu cobilița; elemente folosite în practicarea cultului: Crucea Miezului Nopții, Crucea Mică, Scaunul lui Dumnezeu etc. (vezi clasificarea lui Tudor Pamfilie).
Pentru păstori, cunoașterea cerului și a aranjamentului conste­lațiilor era absolut necesară, ele ghidându-l în drumurile spre pășune, dar și înapoi spre casă. Țăranul nostru și-a trăit viața în cercuri concentrice. Pentru el, centrul lumii în care trăia era masa din casa lui. Primul cerc îl constituia propria gospo­dărie, apoi satul, apoi lumea largă. Oriunde se va fi aflat în această lume mare, privind cerul, știind ce constelație la acel moment îi veghea casa, se simțea aproape de ai lui.
Numărul mare al stelelor a făcut să apară credința că ele repre­zintă numărul tuturor oamenilor care s-au născut pe pământ de la Adam încoace. Alte credințe ne spun că la nașterea fiecărui om apare o stea care va muri odată cu el. În „Cerul și podoabele lui”, Tudor Pamfilie redă o poveste din Ardeal care spune că stelele sunt de fapt îngerii care l-au însoțit pe Dumnezeu într-o călătorie pe pământ și pentru că aceștia s-au arătat mult prea încântați de lumea pământească, de teamă ca ei să nu povestească celorlalți îngeri ce au văzut, i-a transformat în stele.

Poveștile stelelor de pe cerul românesc au un specific aparte, fiind inspirate din viața satului, din istoria poporului nostru. Le putem considera povești specifice doar românilor și îmi aduc aminte de o poveste pe care bunica mi-a spus-o în copilărie, când am întrebat-o de ce e atât de strălucitoare una dintre stele. Am descoperit mai târziu, la școală, că povestea semăna foarte tare cu povestea Feților frumoși cu stea în frunte. Asemănarea se oprea la momentul arderii celor două paturi în care se transformă la un moment cei doi copii. În povestea bunicii, Dumnezeu a luat câte o scânteie (de fapt, sufletul celor doi) și le-a pus pe cer, iar noi azi le știm drept Luceafărul de Seară și cel de Di­mineață. Mama lor a fost trans­formată în lună, iar tatăl în soare, fiind astfel pedepsit ca în veci să încerce, fără a reuși, să-și vadă fecio­rii și soția pe care a ne­dreptățit-o.

Pentru români, Calea Laptelui este explicată în mai multe mo­duri. Ea poate fi drumul pe care dacii au fost duși în robie la Roma, dar și cea care le arăta drumul spre casă celor ce reușeau să fugă din robia tătarilor.
Carul Mare a fost folosit de romani pentru a duce în robie pe dacii din popor, iar Carul Mic a fost folosit la transportul nobililor. Iată modul în care tinerii erau învățați istoria poporului în care s-au născut.
O poveste interesantă ne spune că stelele Căii Laptelui sunt de fapt paiele pierdute de Sfânta Vineri atunci când a furat din căpița aflată în ograda Sfântului Petru. Gră­bindu-se, să nu fie prinsă, pierde paie pe drum și astfel este demascată, pentru că Dumnezeu nu acceptă astfel de fapte. Ele au rămas pe cer pentru ca noi să știm că orice hoție, oricine o va fi făcut, până la urmă este demascată. Iată cum povestea stelelor poate fi și una educativă în ce privește normele de comportament.

Constelația Cassiopeia îmi aduce mereu aminte de bunici care mi-au prezentat-o drept Scaunul lui Dumnezeu. Aici, din când în când, obosit de treburile la care îl solicită universul, Dumnezeu vine să se odihnească privindu-și creația. Îmi spuneau mereu să am grijă ce fac pentru că s-ar putea ca, tocmai atunci Dumnezeu să fie acolo și să privească spre pământ. Poate că astfel de povești ne-ar face și azi să mai tragem o ocheadă spre cer, și să ne întrebăm dacă El e acolo, pe Scaunul Său, și dacă e bine, ce facem.
Românul a iubit cerul cu toate astrele sale și, chiar dacă doar ridicându-și ochii spre cer le putea vedea, a încercat să le aducă mai aproape de el, consi­derându-le protectoarele sale sau transfor­mân­du-le în mesagere ale sentimentelor.
A coborât soarele, ste­lele și luna pe porțile de intrare în gospodărie, pe ferestre, convinși că ele îl vor apăra de urgiile vremurilor.
Femeile  le-au coborât pe cămășile cusute, cu drag, pentru iubit, soț sau copii, iar feciorii pe furcile sau pranicele făcute cadou fetelor pe care le îndrăgeau.