Bdul Traian, Bloc 23, Ap. 9
Baia Mare, România
0362-401.331; 0362-401.332
office@gazetademaramures.ro
Vineri , 8 Decembrie , 2017

„Ambasadorul” României la Locurile Sfinte

de Ioana Lucacel si Mircea Crisan

Nicolae Steinhardt spunea că mirarea, uimirea, tulburarea şi chiar frica celui chemat de Dumnezeu se vădesc cel mai bine prin gestul mâinii vameşului în tabloul lui Caravaggio, intitulat „Che­marea Sfântului Matei”. Viitorul apostol stă la masa lui de vameş, înconjurat de un platnic şi de câţiva tineri. În degetul pe care şi-l îndreaptă către sine se ghiceşte simţământul omului pentru care e atât de greu să creadă că tocmai el este recrutat. Cum de e cu putinţă? Pe unii, Dumnezeu îi alege de buni ce sunt, pe alţii de răi ce sunt; pe unii pentru că îi iubeşte, pe ceilalţi pentru că îi e milă de ei. De fapt, ca şi în Rugăciunea Sfântului Ioan Gură de Aur, care se citeşte în locul pericopei din Evanghelie la slujba Învierii, Dumnezeu îi cheamă pe toţi, numai că puţini aud chemarea şi puţini se încumetă să se „ridice” şi să-L urmeze.


Pentru Gheorghe Ciprian Meiu, azi Protosinghel Ioan Meiu, preot slujitor la Reprezentanţa Bisericii Ortodoxe Ro­mâne de la Ierusalim, chemarea a venit brusc şi hotărât, ca şi cum Dumnezeu ar fi vrut să-i „aprindă” sufletul în mod mi­raculos şi spontan, la fel cum, an de an, aprinde lumina Învierii la Ierusalim. Iar glasul chemării a fost dangătul clopo­telor din noaptea Învierii, la Schitul Darvari. Pe atunci, Gheorghe Ciprian Meiu avea 26 de ani, era un tânăr sportiv cu o carieră înfloritoare, care promitea multe şi se gândea la căsătorie. Pe scara valorilor lumeşti, avea tot ce îşi putea dori, era un om realizat, care îşi găsise drumul în viaţă. Numai că Dumnezeu a vrut altceva de la el.
Cu voce blândă şi ochi calzi, părintele Ioan îşi deapănă povestea cu multă smerenie. Deşi tânăr, a învăţat pe drumul pe care Dumnezeu i l-a hărăzit până acum că cea mai importantă minune a lui Dumnezeu se produce în interiorul nostru: „M-am născut în judeţul Braşov, am trăit într-o localitate situată la 18 km de Braşov, în Feldioara. Copilăria a fost foarte apropiată de Dumnezeu datorită faptului că sora bunicii mele a fost mo­na­hie la Mănăstirea Suceviţa, bunicul meu din partea tatălui a fost cantor la biserică în Feldioara timp de 36 de ani şi pentru mine biserica era cel mai important loc de întâlnire cu Dumnezeu şi cu mine, cu interiorul meu. Apoi adoles­cenţa şi tine­reţea au fost perioadele în care am făcut sport, am absolvit şi Facultatea de sport la Braşov şi am făcut sport de perfor­manţă, după care a fost un moment în viaţă, în punctul maxim al vieţii, în care lumea îţi poate oferi tot ce-ţi poate oferi lumea, în punctul acela maximal de 26-27 de ani, am simţit că trebuie să-mi închin viaţa lui Dumnezeu. Cred că a fost peste puterile mele, cred că au fost rugăciunile înaintaşilor mei care şi-au dorit acest lucru”.

Pe atunci, Gheorghe Ciprian Meiu făcea dans sportiv de performanţă, la Braşov şi Bucureşti, preda cursuri de dans şi câştiga foarte mulţi bani din asta. Urma să plece în străinătate, să facă înaltă performanţă, cu o fată din Basarabia care urma să-i fie parteneră. Şi peste toate, se gândea la căsătorie cu o fată cu care avea o relaţie la distanţă. Dar o noapte de Înviere la Schitul Darvari i-a schimbat total viaţa: „A fost un moment în care efectiv am simţit că Hristos mă cheamă pentru altceva. Venisem de la un seminar de dans sportiv din Italia şi urma Săptămâna Mare, un moment foarte important pentru mine. Îmi plăcea să particip la slujbele din Săptămâna Mare şi la Slujba de Înviere. Fiind la Bucu­reşti, o prietenă foarte bună de-a mea şi o ucenică a ÎPS Justinian, Liliana, s-a ofe­rit să mă ducă în noaptea de Înviere la Schitul Darvari din Bucureşti. În noaptea aceea, când am ajuns la Schitul Darvari şi am văzut cât de frumoasă era slujba, cât de efemere sunt toate lucrurile pe care le fac în viaţă, s-a schimbat ceva. Apoi, în săptămâna luminată, chiar în ziua în care se sărbătoreşte Izvorul Tămă­duirii s-a întâmplat ceva în inima mea. Am fugit la biserică, m-am spove­dit şi din acel moment a început să înflorească în mine acest gând, al faptului că eu trebuie să-mi închin viaţa lui Hristos. Au trecut apoi doi ani şi ju­mătate până când am intrat în mănăstire efectiv, o perioadă de autoispitire, în care m-am luptat cu mine să văd ce vreau: vreau să plec în Danemarca, să fac per­formanţă, să continuu să predau, să mă căsătoresc? Stăteam în Bucureşti şi veneam în fiecare zi la slujbe la Schitul Darvari. Predam dans sportiv, iar cu banii pe care îi câştigam, mă urcam în avion şi fără să ştiu de ce, dar Dumnezeu ştia, mergeam foarte des la Ierusalim. Şi iată că, peste câţiva ani am ajuns să-mi împlinesc ascultarea la Ierusalim”.

„Golgota” părintelui Ioan a început la Schitul Darvari şi, urcând duhovniceşte, a ajuns, la propriu, chiar la Locul Învie­rii: „Am intrat în mănăstire. Apoi, pentru că duhovnicul meu de la Schitul Darvari a plecat o vreme din mănăstire, eu l-am urmat şi am ridicat împreună Mănăstirea Sf. Ioan Rusul de la Giurgiu, prima mă­năstire închinată Sfântului Ioan Rusul. Acolo am fost călugărit, acolo am primit cele două hirotonii, de diacon şi de preot. Am stat acolo 8 luni de zile timp în care s-a ridicat paraclisul, arhondaricul şi sala de mese, după care eu m-am întors la Darvari, unde a fost prima mea dragoste.
La 28 de ani am intrat în mănăstire, mai exact acum 9 ani, pe 6 ianuarie se împlinesc 9 ani de când sunt monah, iar pe 18 ianuarie se împlinesc 9 ani de când sunt preot”.

A fost preot slujitor la Darvari timp de 6 ani, timp în care s-a ocupat de biblioteca mănăstirii. În acest timp şi-a început şi doctoratul la Salonic, în Grecia, şi apoi a primit ascultarea de a pleca împreună cu stareţul pe care îl avea atunci la Darvari, părintele arhimandrit Teofil Anăstă­soaie, la Ierusalim. Exact în 8 decembrie se împlinesc 3 ani de când părintele Ioan slujeşte la Reprezentanţa Patriarhiei Române la Locurile Sfinte.
„La început am făcut ce fac şi acum: am instituit Liturghie zilnică la biserica noastră, unde ocrotitori sunt Sf. Mare Mucenic Gheorghe şi Sfântul Ioan Iacob Hozevitul care are moaştele întregi (în apropiere de Ierusalim), sfânt contemporan cu noi. Mă ocup ca părinte duhovnic de obştea de acolo, săvârşesc nunţi, botezuri pentru românii stabiliţi în Israel, păstrez legătura cu Patriarhia Ortodoxă a Ierusalimului, prima mea ascultare şi cea mai importantă este de a fi omul de legătură dintre Reprezentanţa Patriarhiei Române cu Patriarhia Ierusalimului, însoţesc delegaţiile oficiale care vin în Ţara Sfântă, de la Preşedintele României pe care l-am avut în delegaţie oficială, la parlamentari, episcopi, miniştri, le duc la Patriarhul Ierusalimului, slujesc la Sfântul Mormânt cu ierarhii români când vin la Ierusalim etc. Reprezentanţa este ca o ambasadă românească la Locurile Sfinte, chiar aşa a numit-o preşedintele României care a fost aici în urmă cu 2 ani. Este o mănăstire a cărei piatră de temelie s-a pus în 1934, şi care a fost sfinţită de către Patriarhul Justinian în 1975. Practic de atunci funcţionează, din 1975. În obşte suntem vreo 10 viețuitori (călugări şi maici). Fiind o mănăstire de protocol o numim Reprezentanţă. Facem slujbă la noi la biserică în fiecare zi, dar putem oricând sluji la Sfântul Mormânt”.

Despre slujirea la Ierusalim, locul în care minunea face parte din cotidian, părin­tele Ioan spune că înseamnă binecuvântare dar şi responsabilitate. Ispitele sunt mereu pe măsura Harului, iar viaţa în Ierusalim nu e neapărat uşoară şi nici misiunea sa, care este totodată diplo­ma­tică, administrativă şi duhovnicească: „Primul an la Ierusalim a fost foarte greu, de acomodare. Israelul nu seamănă cu România şi nici măcar cu Europa. Biserica românească este aşezată într-un cartier de evrei fanatici, cei care ne urăsc cel mai mult. Dar în situaţii limită şi situaţii grele se desăvârşeşte Dumnezeu, atunci simţi ajutorul lui Dumnezeu şi al Sfinţilor care te apără. Pe lângă ei, care din când în când aruncă cu pietre în noi sau ne scuipă sunt luptele duhovniceşti, pentru că unde este harul mare sunt şi ispitele foarte mari. Şi când spunem ispită nu trebuie să ne gândim la cineva de lângă noi, ci la noi înşine. Dar atunci intru în Sfântul Mormânt şi acest lucru este ca un botez”.
Pe toate, părintele Ioan le face cu zâmbetul pe buze. De fapt, bucuria duhovni­cească este pentru el porunca şi ascul­tarea primită de la ÎPS Justinian, modelul său duhovnicesc şi omul în care a văzut cel mai bine oglindită Împărăţia lui Dumnezeu. A întâlnit mulţi preoţi cu har, călugări, pustnici, maici, dar dintre toţi, cel mai aproape de suflet i-a rămas ÎPS Justinian: „Am aflat de ÎPS Justinian de la părintele meu duhovnic, Arsenie Muscalul, de la Mănăstirea din Cornu, Prahova. El a avut iniţiativa de a merge într-o zi, împreună, la ÎPS Justinian,
mi-a spus că este un bun duhovnic, un om blând, iubitor, care înţelege foarte bine problemele preoţilor tineri. Maica An­dreea, cea care s-a ocupat de ÎPS Justinian 20 de ani, ne-a făcut intrarea la ÎPS. Ne-a primit la Rohia, în chilia dânsului. Eu am fost foarte emoţionat atunci, pentru că în faţa lui, te simţeai foarte mic. Aşa m-am simţit şi după aceea, chiar dacă vizitele au devenit foarte dese şi intram la el şi săream de gâtul lui, şi mă săruta pe frunte, asemeni unui tată. Dar, cu toate astea m-am simţit foarte mic în faţa lui. L-am vizitat vreme de 6 ani, timp în care mi-a fost şi părinte duhovnic. Canonul pe care mi l-a dat ÎPS Justinian a fost : «Părinte Ioan, să fii vesel, să ai veselie duhovnicească». Nu l-am înţeles atunci, îl înţeleg acum: să trăieşti la Ierusalim nu este uşor, să ai relaţii bune cu statul Israel, cu autoritatea Palestiniană, cu Patriarhia Ierusalimului, cu Reprezentanța Rusă, cu delegaţiile oficiale care vin acolo din România, politice şi bisericeşti, e o muncă diplo­ma­­tică, administrativă şi duhovnicească. Nu e uşor să fii vesel, pentru că a fi vesel, aşa cum spunea ÎPS înseamnă să biruieşti orice ispită şi orice patimă. Pentru că ispitele şi patimile îl înstrăi­nează pe om de Dumnezeu şi după aceea îl întristează. A fi vesel înseamnă a le înlătura şi a avea nădejde în Dumnezeu, a avea credinţa că Dumnezeu poate înlătura orice şi te poate repune în locul din care ai căzut”.

Părintele Ioan spune că întâlnirea cu ÎPS Justinian este cel mai mare dar primit de la Dumnezeu: „În ÎPS Justinian se oglindeşte împărăţia lui Dumnezeu, nu ai cum să nu-l iubeşti şi cum să nu fii dependent de el. Cel mai important lucru pe care l-am învăţat de la ÎPS este since­ritatea. Noi, oamenii, purtăm foarte multe măşti. Asta am învăţat de la ÎPS Justinian, că trebuie să fii un om liber. În momentul în care porţi foarte multe măşti şi vrei să arăţi că eşti altcineva faţă de cel care eşti tu, deja te-ai înrobit. ÎPS Justinian era liber şi îi plăcea să-şi spună şi defectele şi calităţile”.
Părintele Ioan spune că a  învăţat mult şi de la cre­dincioşii săi, de la bătrâni, tineri, de la fiii duhovniceşti pentru care vine de cel puţin patru ori pe an în România, ca să-i spovedească în marile posturi. Şi nu i se pare greu, pentru că dragostea toate le face cu putinţă. 
O altă binecuvântare este slujirea la Lo­curile Sfinte, acolo unde, a înţeles, încă din prima sa vizită ca student, prin 2006, că minunea este felul în care Dumnezeu ne zâmbeşte, chemându-ne pe drumul său: „Prima dată am fost în anul 2006 sau 2007 la Ierusalim, eram student, nu eram călugăr, nu eram preot şi m-am dus într-un an de Înviere, şi m-am nimerit aproape de Sfântul Mormânt. Simţi în inima ta cum trece Hristos prin tine, atât de puternic este Harul în momentul acela, încât treci de la agonie la extaz, de la râs la plâns, nu poţi să-ţi controlezi starea de bucurie, de exaltare, creştinii strigă în toate limbile, în rusă, greacă, română, georgiană etc. Până să iasă Patriarhul Ierusalimului cu Sfânta Lumină din Sfântul Mormânt am văzut cum unei femei, la balcon, i s-a aprins Sfânta Lumină în mână. A fost prima, dar am mai văzut în anii aceştia, de când sunt acolo, această minune: li se în­tâmplă oamenilor credincioşi, cu inima curată sau, dimpotrivă, oamenilor care nu cred, dar Dumnezeu vrea să-i în­toarcă. Flacăra, timp de câteva minute, nu arde, am testat-o pe barba mea de fiecare dată, cum primesc Sfânta Lumină îmi pun în barbă, în păr, în sprâncene şi nu ard. Timp de câteva minute flacăra este caldă dar nu mistuie. Aici, văd în fiecare zi vindecări sufleteşti, pentru că fiecare om care intră aici iese preschimbat afară”.

Anul trecut când, odată cu reabilitarea ediculului care îmbracă Sfântul Mor­mânt, a fost deschis, după cinci secole, Mormântul, iar părintele Ioan a avut binecuvântarea de a săruta lespedea pe care a fost aşezat mântuitorul: „Anul trecut a fost o reabilitare a Sfântului Mor­mânt, pentru că acest edicul, bisericuţa de marmură care îmbracă Sfântul Mormânt al Domnului, piatra pe care a fost aşezat Iisus Hristos, a fost construită în anul 1811 de către greci, iar de atunci a suferit deteriorări. A fost o echipă de la Atena care a refăcut acest edicul şi pentru prima dată în 500 de ani s-a desfăcut piatra de marmură de deasupra mormântului şi această echipă de experţi a vrut să extragă cu o sondă din roca de acolo să vadă dacă este aceeaşi rocă cu stâncile dimprejur. Şi echipamentul lor care era foarte scump s-a stricat pe loc, a venit o energie foarte puternică din Mormânt. Iar asta nu o povestesc eu ci Patriarhul Ierusalimului, care a spus-o şi la o emisiune televizată în Grecia, mi-a spus şi mie personal în întâlnirile cu dânsul, că „Mormântul este viu”.
Părinţii care străjuiesc Sfântul Mormânt mi-au spus şi ei acest lucru şi m-au chemat să văd stânca pe care a fost aşezat Mântuitorul, care este la 30 de centrimetri sub placa de marmură pe care o sărutăm noi. Iar sentimentul pe care
l-am avut atunci a fost că sunt parte din apostolii care au intrat în mormânt şi au văzut mormântul gol”.
Părintele Ioan a avut şansa extraordinară de a vedea acolo, auzi şi, mai ales, simţi multe lucruri imposibile pentru mintea noastră, dar cu putinţă la Dumnezeu: „Este o biserică foarte mare la Sfântul Mormânt, iar acolo sunt mai multe bi­serici, acolo slujesc toate confesiunile creştine mari, pe rând, şi de aceea sunt foarte multe altare. Este un altar creştin ortodox în care, sub sfânta masă, se află îmbrăcată într-o sticlă piatra pe care a fost aşezat Iisus Hristos în pretoriu, când i-au pus cununa de spini pe cap, trestia în mână şi hlamida roşie. Dacă pun urechea pe această sfântă masă, mulţi creştini aud loviturile de bici, mai ales în Săptămâna Mare. Am văzut o icoană a Maicii Dom­nului care se află în tezaurului Sfântului Mormânt şi care clipeşte, o poţi vedea ori cu ochii deschişi, ori închişi, sfintele moaşte care se află la Sfântul Mormânt, o icoană a Sfântului Nicolae din care efectiv curgea mir, covorul de sub icoană era îmbibat de mir. Dar eu îi văd pe oameni cum se schimbă acolo, asta este cea mai mare minune, harul lui Dum­nezeu care lucrează în oameni. Se îndrăgostesc de Ierusalim, îşi doresc să revină acolo şi îşi schimbă viaţa”.
La Ierusalim, Crăciunul este sărbătorit pe rit vechi, în 6 ianuarie, iar părintele Ioan va sluji chiar la Bethleem, locul Naşterii lui Hristos. De acolo se va ruga, aşa cum o face întotdeauna, pentru ÎPS Justinian şi pentru toţi românii cărora le transmite părinteşte să nu uite ce dar extraordinar le-a făcut Dumnezeu ­hără­zindu-le să fie români şi creştini, un dar care înseamnă deopotrivă responsabilitatea de a-L urma pe Hristos, aşa cum putem noi, cu neputinţele şi slăbi­ciunile noastre, dar cu iubire şi bucurie, pentru că aşa vom găsi fericirea şi vom împlini cea dintâi datorie a unui creştin.

 

 

„În ÎPS Justinian se oglindeşte împărăţia lui Dumnezeu, nu ai cum să nu-l iubeşti şi cum să nu fii dependent de el. Cel mai important lucru pe care l-am învăţat de la ÎPS este sinceritatea. Noi, oamenii, purtăm foarte multe măşti”.
părintele Ioan