31 iulie: A doua renunțare la tron a principelui Carol al II-lea al României

La 31 iulie 1919 a avut loc a doua renunțare la tron a principelui Carol al II-lea al României. O primă renunțare la tron avusese loc în plină campanie de război, când, la 27 august 1918, principele moștenitor a părăsit unitatea militară de la Târgu-Neamţ pe care o conducea și s-a căsătorit la Odessa cu Ioana Valentina Lambrino, cunoscută sub numele de Zizi Lambrino, trimițând în același timp o scrisoare prin care spunea că renunță la calitatea sa de principe moștenitor. Prin acest fapt, Carol încălcase unul din principiile fundamentale ale Casei Regale a României, acela de a nu se căsători cu persoane care nu aparțin vreunei case regale a Europei. De asemenea, succesiunea la tron era pe baza legii salice, adică se făcea de către primul moștenitor de parte bărbătească, a regelui aflat în exercițiu, iar în lipsă de descendenți, tronul se transmitea rudei de sex bărbătesc, cea mai apropiată monarhului.

După cum se știe regele Carol I nu a avut descendenți masculini, ci numai o singură fiică care a decedat la vârsta de 4 ani, astfel că tronul a revenit nepotului său de frate, Ferdinand, care s-a căsătorit în anul 1892 cu prințesa Maria de Edinburgh, nepoata reginei Victoria a Marii Britanii. Ferdinand a avut șase copii, dintre care trei de sex masculin, respectiv principii Carol, Nicolae și Mircea. Așadar, principele Carol, fiul cel mare al regelui Ferdinand, avea dreptul să urce pe tronul României fiind, conform amintitei legi salice, moștenitorul Casei Regale, după decesul regelui Ferdinand. Însă, odată cu renunțarea la tron și căsătoria cu Zizi Lambrino, Carol punea Casa Regală într-o postură foarte delicată, fapt ce l-a făcut pe regele Ferdinand să hotărască trimiterea lui Carol sub stare de arest la Mănăstirea Horaiţa din judeţul Neamţ, până la clarificarea situației.

Demersurile făcute de familia regală și de oamenii politici pentru despărțirea lui Carol de Zizi Lambrino nu au reușit întru totul, deși, la începutul anului 1919, Tribunalul Ilfov anula căsătoria celor doi pentru nerespectarea unor cerințe de ordin formal. Cu toate acestea, la 31 iulie 1919, Carol va trimite regelui Ferdinand o nouă declarație scrisă de renunțare la calitatea de principe moștenitor al Coroanei României. Însă, impunerea domiciliului forțat la Bistrița și insistența familiei regale va determina răzgândirea lui, acesta revenind la începutul anului 1920 asupra renunțării la tron, promițând în același timp că nu se va căsători decât cu învoirea regelui Ferdinand. Va face acest lucru în 1921, când la Atena se va căsători cu principesa Elena, fiica regelui Constantin al Greciei, dar această „cumințenie” a principelui Carol nu avea să țină decât până în 1925, atunci când Carol o va întâlni pe Elena Lupescu, această întâlnire marcând debutul unei relații ce va zgudui viața politică din România în anii de până la cel de-al Doilea Război Mondial. Legătura lui Carol al II-lea cu Elena Lupescu va face ca, la 12 decembrie 1925, principele să-i adreseze regelui Ferdinand o nouă scrisoare de renunțare la toate drepturile de principe moștenitor al României, iar acest lucru va duce la declanșarea cele mai mari crize dinastice din România.

În 1914, la înscăunarea tatălui său, Carol devine Principe Moștenitor. În timpul Primului Război Mondial, este ofițer în armata română. În 1918 dezertează de pe front şi contractează împotriva voinței Suveranului o căsătorie care este anulată în anul 1919 şi care nu produce efecte dinastice. Carol se căsătorește cu Alteța Sa Regală Principesa Elena a Greciei şi a Danemarcei în 1921 (au divorțat în 1928). Carol al II-lea a fost Rege al României între 1930 şi 1940. A murit la Estoril, în Portugalia, la 4 aprilie 1953, în vârstă de cincizeci şi nouă de ani.

Principele Carol a fost primul viitor Rege născut în România şi botezat în ritul ortodox. A învățat românește de mic şi a studiat istoria şi geografia ţării. Pasiunile lui se împărțeau între cărți şi uniforma militară. A şi urmat, de altfel, cursurile Academiei Militare de la Potsdam. Regina Maria îşi amintea despre fiul său cel mare:

Carol era adorat de ofițeri şi de trupă şi primea în dar un număr nesfârșit de mici uniforme din partea regimentelor. Când le îmbrăca umbla falnic de colo-colo, comandând oşti imaginare şi imitând nemaipomenit de bine glasurile celor ce comandau (…) într-însul dormea ascuns stăpânul (…) avea într-însul un tainic imbold de a domina, de a subjuga şi de a impune restricții.

După anularea căsătoriei ilegale din 1918, Principele Carol a fost trimis de Regele Ferdinand I într-o călătorie de șapte luni, în anul 1920, în jurul lumii, în cursul căreia a vizitat Imperiul Otoman, Egiptul, India, Singapore, China, Japonia şi Statele Unite ale Americii, precum și Marea Britanie, Franța și Elveția. Călătoria, pe care am menționat-o mai devreme în paginile acestei cărți, a fost un exemplu de politică externă și diplomație, punând Statul român reîntregit și suveran pe harta lumii. Timp de șapte luni, Principele Carol a parcurs mii de kilometri, uneori cu trenul, de cele mai multe ori cu vaporul. El a înmânat scrisori din partea Regelui Ferdinand I tuturor șefilor de state vizitate, a prezentat țara lui societăților străine cărora le era musafir și mediului de afaceri din fiecare colț de lume. Multe dintre capitalele vizitate erau pentru prima oară gazde ale trimișilor României și multe dintre acele țări au stabilit, ca urmare a vizitei, relații diplomatice cu țara noastră.

Principele Moștenitor Carol s-a căsătorit la Atena, la 10 martie 1921, cu Principesa Elena a Greciei şi a Danemarcei. În toamna dinaintea căsătoriei, Principele Carol şi logodnica lui vizitaseră întreaga țară şi se întâlniseră cu români de la sate şi din orașe, câștigând simpatia opiniei publice. Astfel, tânărul cuplu princiar devine foarte popular. Din aceste călătorii au rămas o serie de fotografii, printre puținele pe care cei doi le au împreună.

La 25 octombrie 1921 se naște fiul lor, Mihai, la Castelul Foişor din Sinaia. Cei trei locuiesc la București, într-o casă de pe Șoseaua Kiseleff, pusă la dispoziție de Guvern. La 28 decembrie 1925, Principele Carol renunță la toate drepturile la Tronul României, pleacă în Franța şi ia numele de Carol Caraiman. În 1927, la moartea Regelui Ferdinand, Mihai I devine Rege. Suveranul copil era reprezentat de o Regență formată din: Principele Nicolae, Patriarhul Miron Cristea şi Gheorghe Buzdugan (1867–1929), jurist şi om politic, președinte al Înaltei Curţi de Casaţie (1924–1927). La moartea lui Gheorghe Buzdugan, în 1929, locul lui în Regență a fost luat de către Constantin Sărăţeanu (1862–1935), magistrat şi fost ministru în Guvernul Alexandru Averescu.

Regența nu a dat rezultate strălucite, iar pe fondul crizei economice mondiale începute în 1929, viața politică românească era agitată şi confuză. Din exil, Carol dădea semne de interes față de Tronul de care pretinsese, cândva, că nu are nevoie. Carol coboară din avion la 6 iunie 1930, iar la 8 iunie este proclamat Rege.

Carol al II-lea a fost o personalitate cu lumini și umbre. Inteligent şi erudit, cu un excelent dar oratoric și cu carismă, el s-a lăsat copleșit nu o dată de slăbiciuni şi excese care au adus mult rău propriei persoane, familiei şi, mai ales, ţării. Aventurile sale, precum şi defectul de a se înconjura de o societate îndoielnică i-au pus în umbră abilitatea de a domni, chiar dacă a fost un monarh căruia i-a plăcut „meseria de Rege” şi care avea o bună stăpânire a chestiunilor militare, legislative şi administrative.

Fotografiile din epocă ni-l arată ca pe un suveran prezentabil, autoritar, cu un gust pronunțat pentru decorații, pompă şi ceremonii. Unii dintre cei care l-au văzut în ținute de ceremonie au păstrat impresia că Regele Carol al II-lea emana un farmec special şi că încarna bine ideea însăși de regalitate. În timpul domniei lui s-a dezvoltat şi un „cult al personalității“ avant la lettre: Regele Carol al II-lea se vedea ca un deschizător de drumuri, ca făuritor al unei „noi Românii“, al „României veșnice“, se considera Rege al tineretului (mai ales prin instituţia Strajei ţării, al cărei comandant era şi din care făceau parte toţi băieţii între 7 şi 18 ani şi toate fetele între 7 şi 21 de ani), al țăranilor şi un „Rege al culturii“. Carol al II-lea realizează o combinație de maiestate şi populism şi se inspiră din tradiția voievodală românească. În dorința lui de a fi popular, Regele a înființat chiar o Cupă de fotbal numită „Regele Carol al II-lea“. 

România s-a bucurat, în deceniul al patrulea al secolului trecut, de o frumoasă reputație, în termeni de politică externă şi de viaţă culturală şi ştiinţifică. Dintre toate titlurile pe care propaganda oficială i le-a inventat lui Carol al II-lea, probabil că acela de „Rege al culturii“ are cea mai mare acoperire în realitate. Având un gust rafinat, Regele a știut să sprijine valorile reale ale culturii române, prin intermediul Fundației pentru Literatură şi Artă Regele Carol al II-lea, care acorda premii, burse şi publica opere importante ale scriitorilor români. Anii domniei Regelui Carol al II-lea au dat sau au afirmat cele mai mari nume românești din cultura şi știința secolului  XX: Emil Cioran, George Enescu, Elvira Popescu, Eugen Ionescu, Mircea Eliade, Constantin Brâncuși, George Emil Palade, Ionel Perlea, Constantin Noica, Tristan Tzara. Tot în acești ani a strălucit marele diplomat Nicolae Titulescu.

Şi situația economică a țării s-a îmbunătățit în timpul domniei lui Carol al II-lea, putându-se vorbi de o „explozie economică“, multe ramuri ale industriei înregistrând creșteri impresionante: dacă în 1921 România producea 1.851.303 tone de petrol, în 1937 se ajunsese la 7.149.641 tone; în industria metalurgică, valoarea producției (în mii de lei) creștea, din 1927 în 1937, de la 8.575.686 la 1.049.4 41.455. Anul 1937 a fost multă vreme considerat etalon de prosperitate; chiar comuniștii obișnuiau să-şi compare „mărețele realizări“ cu anul 1937. Una dintre cele mai importante măsuri pentru coordonarea activității economice naționale interbelice a fost organizarea Consiliului Suprem Economic, în 1936.

S-a construit mult în timpul Regelui Carol al II-lea, mai ales în București, unde s-a organizat, începând cu 1935, şi manifestarea populară numită „Luna Bucureștilor“. În 1937, România a luat parte la Expoziția Universală de la Paris: pavilionul a fost proiectat de arhitectul Duiliu Marcu, iar prezentarea României, concepută de Dimitrie Gusti. Succesul de imagine a fost unul răsunător.

Pe de altă parte, Europa acelor timpuri trăia tentația dictaturilor. Aproape toate țările europene erau conduse de regimuri dictatoriale sau autoritare, iar Carol al II-lea a ales şi el să conducă în mod discreționar, în ultimii doi ani de domnie. În februarie 1938, a dizolvat Parlamentul şi a instituit un regim de autoritate monarhică. Noua Constituție din 27 februarie 1938 întrerupea tradiția monarhiei constituționale şi a regimului liberal, inaugurată de Carol I în 1866 şi continuată de Constituția din 1923. În noua lege fundamentală din 1938, separarea puterilor în stat practic dispărea, Regele („Capul Statului“) având controlul puterilor legislativă (avea inițiativă legislativă şi putea respinge orice lege a Parlamentului, convoca şi dizolva Parlamentul, numea o parte din membrii Senatului) şi executivă (numea şi revoca miniștrii). În martie 1938, este reînviată vechea instituție a Consiliului de Coroană, menită acum să consolideze puterea Regelui, şi este emis Decretul-lege pentru dizolvarea asociațiilor, grupurilor şi partidelor politice. Disprețul Regelui şi al unei părţi a elitei românești faţă de partidele politice a dus la sfârșitul democrației Parlamentare românești, care, cu toate neajunsurile provocate de inerentul politicianism, crease, împreună cu monarhia constituțională, statul român independent, modern şi întregit. La 15 decembrie 1938 este înființat şi partidul unic, sub numele de Frontul Renașterii Naționale (din care aveau să facă parte şi importante personalități, precum Nicolae Iorga). Sindicatele sunt înlocuite cu „bresle“ (12 octombrie 1938).  

Ca și înaintașii săi, Regele Carol al II-lea a avut o contribuție importantă la crearea de noi instituții ale statului, în acord cu dezvoltările politice și economice din Europa, precum și la îmbogățirea patrimoniului construit. De numele Regelui Carol al II-lea sunt legate Arcul de Triumf, statuia ecvestră a Regelui Carol I din Piața Palatului, Muzeul Satului, lacurile de la Herăstrău și Băneasa, Gara Regală Băneasa, Gara Regală Sinaia, Universitatea Națională de Apărare, primării, universități, colegii și licee, catedrale, biserici și mânăstiri, multe dintre acestea din urmă în orașe și comune basarabene.

Vizita oficială a Regelui Carol al II-lea la Londra (15-18 noiembrie 1938) a fost una dintre puținele ocazii în care acesta s-a întâlnit cu familiile regale europene. Cu acea ocazie, Regele Carol al II-lea era distins de către Regele George al VI-lea cu Ordinul Jartierei, cel mai mare ordin britanic, cel cu care fuseseră distinși Regele Carol I, de către Regina Victoria, și Regele Ferdinand I, de către Regele George al V-lea. În general, verii regali, mai ales cei britanici, dezaprobau modul de viață al Regelui. În vizita din Marea Britanie, Regele a fost însoțit de fiul lui, Mihai, devenit Principe Moștenitor cu titlul de „Mare Voievod de Alba Iulia“. Tot în cadrul acelei deplasări, Regele a fost la Paris (19-21 noiembrie 1938), şi în Germania, unde a avut o întrevedere cu Hitler, la 24 noiembrie 1938.

Sistemul de alianțe construit de România în Balcani şi în Europa Centrală nu a putut face față celor două mari puteri totalitare şi agresoare — Uniunea Sovietică şi Germania nazistă — care semnaseră Pactul Ribbentrop-Molotov. În 1939, Hitler invadase Cehoslovacia. La 1 septembrie 1939 izbucnește cel de-al Doilea Război Mondial, prin invadarea Poloniei de către Germania. La 23 martie 1939, se semnează tratatul economic între România şi Germania, care îşi asigura astfel accesul la petrolul românesc, esențial în efortul de război.

Anul 1940 aducea capitularea Franței, aliatul tradițional al României, care rămânea izolată între puteri ostile. În urma unui ultimatum, Uniunea Sovietică anexează Basarabia şi Bucovina de Nord, în iunie 1940. La 30 august 1940, Dictatul de la Viena îi impune României să cedeze Ungariei aproape jumătate din Transilvania (44.000 km pătrați). În septembrie, Bulgaria ocupă Cadrilaterul. România pierdea, astfel, o treime din teritoriu.

În fața tensiunilor tot mai mari din viața românească, urmare a situației explozive din Europa şi a propriilor erori, Regele Carol al II-lea a plecat în exil, la 6 septembrie 1940. În proclamația sa adresată românilor, spunea:

Azi, zile de vitregie nespusă îndurerează țara, care se găsește în fața unor mari primejdii. Aceste primejdii vreau, din marea mea dragoste pentru acest pământ în care am fost născut şi crescut, să le înlătur trecând azi fiului meu, pe care ştiu cât de mult îl iubiţi, grelele sarcini ale domniei. Făcând această jertfă pentru salvarea patriei, înalț cea mai caldă rugăciune ca ea să fie cât mai folositoare.

A locuit în Statele Unite, Mexic, Brazilia şi Portugalia. Regele Mihai și Regina Ana nu l-au întâlnit niciodată, după căsătoria lor din 1948. Niciunul dintre copiii Regelui Mihai nu și-a întâlnit vreodată bunicul patern.

Regele Carol al II-lea a murit la Lisabona, în 1953, şi a fost înmormântat la Estoril, în capela regilor portughezi. Cincizeci de ani mai târziu, în 13 februarie 2003, rămășițele pământești ale Regelui Carol al II-lea au revenit în țară şi a doua zi au fost așezate în Paraclisul Sfinților Petru și Pavel din spatele vechii catedrale a Mănăstirii Curtea de Argeş.

La 9 martie 2019, a avut loc ceremonia funerară a Regelui Carol al II-lea, care și-a găsit locul de veci în Noua Catedrală Arhiepiscopală și Regală de la Curtea de Argeș.

Surse: lectiadeistorie, casamajestatiisale.ro, wikipedia