27 aprilie 1953 – moare în închisoarea Sighet istoricul Gheorghe Brătianu

Gheorghe (George) I. Brătianu s-a născut la 28 ianuarie1898, la Ruginoasa, în județul Iași. Era fiul lui Ion (Ionel) I.C. Brătianu și al prințesei Maria Moruzi-Cuza, văduva lui Alexandru Cuza, fiul cel mare al domnitorului Alexandru Ioan Cuza și nepotul lui Ion C. Brătianu. Părinții săi s-au despărțit imediat după o căsătorie de conveniență, înaintea nașterii lui George, pentru ca Ionel Brătianu să-l poată recunoaște ca fiu legitim. Relațiile dintre tată și fiu au fost sporadice, deoarece mama sa nu îngăduia contactele între cei doi, până după 1918.

Copilăria și adolescența și-a petrecut-o alături de mama sa, la Ruginoasa, în palatul domnesc al lui Alexandru Ioan Cuza - construit în anul 1811 în stil neogotic, care aparținuse inițial familiei Sturza - actualmente muzeu - și la proprietatea din Iași a mamei sale, Casa Pogor. În anul 1916, și-a dat bacalaureatul la Iași, iar în vara aceluiași an - deoarece numele de Brătianu i-a deschis multe uși - îl vizitează pentru prima oară, la Vălenii de Munte, pe reputatul istoric Nicolae Iorga, care i-a publicat primul studiu, „O oaste moldovenească acum trei veacuri”, în „Revista istorică”, reprezentând debutul istoriografic al lui Gheorghe, în vârstă de 16 ani. La 17 ani Gheorghe Brătianu a înființat revista-manuscris „Încercări”.

În 1917 se înscrie la Facultatea de Drept din Iași, pe care a absolvit-o în 1919, ca licențiat în drept. Atras de istorie, abandonează cariera juridică și se înscrie la Universitatea Sorbona din Paris, unde frecventează cursurile unor istorici prestigioși, ca Ferdinand Lot și Charles Diehl, și obține licența în litere în 1921. Ulterior, a devenit Doctor în Filosofie la Universitatea din Cernăuți (1923). În 1929 avea să susțină doctoratul (de stat) francez la Sorbona în Franța, cu teza intitulată Recherches sur le commerce génois dans la Mer Noire au XIII^e siècle („Cercetări privind comerțul genovez din Marea Neagră în secolul al XIII-lea”), obținând titlul de Doctor în Litere. Teza a fost tipărită la Paris, chiar în anul susținerii acesteia la Sorbona, în 1929.

Pe 27 ianuarie1922 s-a căsătorit la București cu Elena Sturdza, sora prințului Mihai Gr. Sturdza, cu care a avut 3 copii.

Arestarea și detenția

În 1947, i se stabilește arest la domiciliu în Bucureşti, str. Biserica Popa Chiriţă, unde revizuieşte şi termină patru din lucrările sale de istorie. În 1948, este exclus din Academia Română.
În mai 1950, este arestat fără mandat şi dus la penitenciarul Sighet, unde va muri în 27 aprilie 1953.
Memoriile unui camarad de suferinţă spun că, în închisoare, Brătianu desenase pe un perete un plan de istorie universală.

Ca majoritatea celor internaţi la Sighet, Gheorghe I. Brătianu nu a fost condamnat printr-un proces, ci printr-o hotărâre administrativă emisă de Ministerul de Interne şi aplicată unei liste întregi de deţinuţi. Deşi în luna aprilie 1953 a murit în  penitenciarul Sighet, pedeapsa i-a fost majorată cu 60 de luni, prin Decretul Ministerului Afacerilor Interne nr. 559 din 6 august 1953.

În martie 1954, la aproape un an după moartea lui Gheorghe Brătianu în închisoarea din Sighet, Serviciul Închisori al MAI preda Serviciului C al MAI obiecte personale aparținând „reținutului Brătianu Gheorghe”
Obiectele au fost date, câțiva ani mai târziu, familiei Brătianu. În 1999 Maria Brătianu, fiica lui Gh. Brătianu, le-a donat Memorialului Sighet. Aceste obiecte se găsesc în expoziția permanentă Gheorghe Brătianu, un istoric în istorie.

În septembrie 1954, Serviciul C al MAI decidea „distrugerea prin ardere” a buletinului de identitate al lui Gheorghe Brătianu, „decedat la penitenciarul Dunărea din Sighet” la 27 aprilie 1954.

Gheorghe Brătianu va susține în plenul Parlamentului, în 16 iunie 1936:

„Am onoarea a depune de pe acum pe biroul Adunării următoarele întrebări - nu atât pentru a căpăta un răspuns, pe care am toate motivele să nu-l cred apropiat - cât mai ales pentru a atrage din vreme atenția Parlamentului și a opiniei publice asupra unor împrejurări deosebit de îngrijorătoare. Când am criticat acum trei luni chestiunea unor angajamente luate de Guvernul român pentru eventuala trecere pe teritoriul său a unor formațiuni militare și materiale de război sovietice, mi s-au opus de pe banca ministerială cele mai categorice dezmințiri, însoțite de cele mai injurioase calificative. [...] Cu toate aceste dezmințiri și aprecieri, asupra autorității cărora nu mai insist, zvonurile îngrijorătoare nu au încetat să se răspândească. [...] Am citit însă deunăzi, în interviul pe care domnul Beneš, președintele Republicii Cehoslovace, l-a dat unui ziarist francez, după Conferința șefilor de state ai Micii Înțelegeri, care a avut loc la București, următoarea informație, a cărei importanță nu va scăpa nimănui: Dar dacă Franța și Anglia ar fi atât de oarbe încât să nu-și înțeleagă misiunea, cele trei state au prevăzut toate ipotezele. [...] Eu știu, că în orice caz, Răsăritul le va trimite în ajutor oameni și arme. Dacă adăugăm la aceste cuvinte afirmațiile unor identități totale de vederi față de toate problemele [...] este logică întrebarea: Pe unde ne va trimite „Răsăritul” oameni și arme și dacă Pactul de asistență militară încheiat între Cehoslovacia și URSS cuprinde obligații de această natură pentru România?”

În Primul Război Mondial

După intrarea României în război, la 15 august 1916, Gheorghe I. Brătianu, în vârstă de 18 ani, se înrolează voluntar, fiind încorporat la Regimentul 2 Artilerie. În perioada 10 octombrie 1916 - 31 martie 1917, a urmat cursurile școlii de ofițeri de rezervă de artilerie, la Iași, iar la 1 iunie 1917 devine sublocotenent. În vara anului 1917, a fost rănit în lupta de la Cireșoaia, iar după însănătoșire a revenit pe frontul din Bucovina. Experiența de luptător și-a expus-o în cartea „File rupte din cartea războiului”.

În anii celui de-al Doilea Război Mondial

La 22 iunie 1941, data intrării României în cel de-al Doilea Război Mondial, Brătianu, căpitan de rezervă, a fost mobilizat în Divizia 7 infanterie și, pe 12 iulie 1941 a fost atașat Comandamentului Corpului de Cavalerie, ca translator de limbă germană, până la demobilizarea sa, la 30 noiembrie 1941. În martie 1942, devine maior la Corpul de Cavalerie, între 16 iulie-24 septembrie 1942 participă la luptele din Crimeea

Opera lui Gheorghe I. Brătianu

În calitatea sa de istoric, Gheorghe I. Brătianu a susținut cu tenacitate și rigoare științifică teza continuității poporului român în spațiul carpato-danubiano-pontic. În „O enigmă și un miracol istoric: poporul român” a abordat controversata chestiune a originii continuității românilor la nord de Dunăre. Lucrările sale asupra prezenței românești în Basarabia sunt reprezentative pentru statura istoricului și conștiința omului politic. I s-a propus, dealtfel, să se dezică de tezele despre Basarabia, dar a refuzat, asumându-și cu luciditate responsabilitatea: „adevărul rămâne, indiferent de soarta celor care l-au servit”. Asemeni lui Iuliu Maniu și a celorlalte personalități politice și culturale, care au murit sau au cunoscut teroarea comunistă a închisorilor, deportărilor și a coloniilor de muncă forțată, Gheorghe I. Brătianu se înscrie în constelația luminoasă de savanți și politicieni patrioți, ce legitimează identitatea etnică și culturală a poporului român.

Principalele lucrări

• „File rupte din cartea războiului” (publicată inițial în anul 1919 la Editura Cultura Națională;
• „Actes des notaires génois de Péra et de Caffa de la fin du treizième siècle (1281-1290)” (1927);

• „Recherches sur le commerce génois dans la Mer Noire au XIII^ème siècle”„ (1929);
• „Une énigme et un miracle historique: Le peuple roumain” (1937);
• „O enigmă și un miracol istoric: poporul român” (1940);
• „Basarabia. Drepturi naționale și istorice”. Traducere din limba franceză de Ioana Bârzeanu. Editura Meteor Press, 2024;
• „Tradiția istorică despre întemeierea statelor românești” (1945);
• „Sfatul domnesc și adunarea stărilor în Principatele române” (postum). Editura Enciclopedică, 1995;
• „Marea Neagră. De la origini până la cucerirea otomană” (postum). Traducere de Michaela Spinei; ediție îngrijită, studiu introductiv, note și bibliografie de Victor Spinei. București: Meridiane, 1988.

MĂRTURIILE

Gheorghe Brătianu a murit într-o zi din intervalul 24-27 aprilie 1953, la închisoarea din Sighet, în vârstă de 55 de ani. El era deţinut aici fără să fi fost judecat, nici condamnat.

Două documente au fost eliberate de autorităţile române. Unul în 1958, nr. 370581 seria C din Sighet, menţionează „insuficienţa circulatorie drept cauză a morţii, intervenită la 27 aprilie 1953.“ Acest prim certificat a fost înmânat mamei mele cu semnături indescifrabile şi ştampilă de la Bucureşti.

Al doilea document, primit la Paris, în 1972, seria ED 6064, menţionează aceeaşi dată, 27 aprilie 1953, locul Sighetu Marmaţiei, judeţul Maramureş, dar nu mai pomeneşte nimic despre cauza morţii. (Acest certificat mi-a fost adresat la Paris).
Înainte de a muri ea însăşi la Paris, în 1970, unde se afla din 1959, mama a scris un scurt text despre mărturiile pe care le-a putut aduna în România. Făcuse vreo douăzeci de anchete printre supravieţuitorii celor întemniţaţi la Sighetu Marmaţiei. În acest text, mama afirmă că toţi cei cu care a stat de vorbă au pomenit de o cămaşă pătată de sânge. Descrierea cămăşii, ca şi locul petelor de sânge, variază. Mai mulţi martori au afirmat că au păstrat chiar un petec din această cămaşă. Cea mai mare parte dintre ei afirmă că tatăl meu s-a sinucis. Unii credeau că a făcut-o cu un piron, alţii cu un ciob de geam sau de oglindă.

După spusele lor, Gheorghe Brătianu a fost văzut pentru ultima oară la 23 aprilie 1953, de Sf. Gheorghe. „Părea foarte slăbit, târându-şi piciorul şi privind în gol”. Contradicţiile dintre aceste evocări care au impresionat-o pe mama sunt consemnate de Mircea Eliade (Fragments d’un Journal, Ed. Gallimard, 1973, pag. 435).

„Soseşte doamna Gh. Brătianu. Spre marea mea mirare cere părintelui A.S. să-i explice problema Răului. Privatio Boni, începe părintele. Ontologic Răul nu există etc. După ce părintele pleacă, doamna Brătianu povesteşte moartea soţului ei în închisoare, în 1953. Se afla la regim celular. Din noiembrie 1952 până la 23 aprilie 1953 nimeni nu l-a văzut. S-a crezut chiar că murise. Apoi, de Sf. Gheorghe, câţiva deţinuţi l-au văzut în curtea închisorii, încovoiat, mergând cu mare greutate, cu gardianul după el. Printre cei închişi se aflau şi câţiva episcopi uniţi. De la fereastra lor i-au făcut un semn cu mâna şi l-au binecuvântat. Gh. Brătianu i-a privit, dar lăsa impresia că nu-i vede. Nici o reacţie. A doua zi a fost din nou condus în curte. Scena s-a repetat. Gh. Brătianu ridica ochii spre fereastra lor, surâdea de data aceasta, episcopii surâdeau şi ei şi iar îl binecuvântau. Gardianul l-a întrebat pentru ce a ridicat ochii şi ce-a văzut. „N-am ridicat ochii şi n-am văzut pe nimeni“ a răspuns. Gardianul a început atunci să-l lovească în cap. Din curte şi până la etajul său n-a încetat să-l bată. Dar ajuns în celulă, gardianul a fost cuprins de panică şi deţinuţii l-au auzit coborând scările precipitat. Bolnav, sleit de puteri, Gh. B. avusese, pesemne, în celulă o hemoragie internă şi pe gardian l-a apucat frica. S-a dus repede după un doctor sau un superior. Pe scări, se auzeau
zgomote de bocanci. Puţin după aceea au coborât.

Gh. Brătianu probabil agoniza. Nu mai putea fi salvat. În acea zi, gardianul deschidea vizeta celulei lui Gh. B. din cinci în cinci minute. Voia să ştie dacă mai trăieşte. Noaptea, pe la 10-11, gardianul a coborât repede scările pentru a-şi avertiza superiorii. În celulele vecine oamenii au înţeles. Gheorghe Brătianu murise. Era însă prea târziu pentru a-l scoate din celulă şi a-l îngropa. Asta s-a întâmplat cu 24 de ore mai târziu. Persoana care a povestit doamnei Brătianu se afla cu alţi 5-6 deţinuţi într-una din celulele vecine. A doua zi, ca de obicei, unul dintre gardieni a venit să facă apelul. Părea beat, zăpăcit. A rămas buimac câteva minute înainte de a se hotărî să facă apelul. S-a dus la celula lui Gh. B. şi a ieşit cu un mic borcan de marmeladă. „Pomană“, a spus el lăsându-le borcanul. Am regretat că Părintele plecase. Mă gândeam: privatio boni... Şi mă mai gândeam la ceva: la Paris se spunea că Gh. Brătianu s-a sinucis tăindu-şi venele cu o bucată de metal pe care o ascuţise luni de zile. Versiunea aceasta fusese deci inventată. Foarte abili, responsabilii închisorii lansaseră un zvon credibil, deoarece se potrivea cu voinţa, răbdarea şi eroismul victimei.“

Alte două mărturii confirmă că a fost bătut cu violenţă în cap. Un singur martor, Părintele Deliman, care trăieşte în România, mi-a spus că nimeni n-a fost bătut în închisoarea de la Sighet. Părintele face parte din Biserica greco-catolică persecutată şi interzisă în acelaşi timp cu partidele politice şi care continuă să fie interzisă.

În 1975, am întâlnit un tânăr pictor român, Horia Bernea, care avea o expoziţie la Paris. Aflându-mă singur cu el, mi-a încredințat un mesaj din partea tatălui său ce fusese deţinut politic: „Tatăl dumneavoastră s-a sinucis lovindu-se cu capul de caloriferul din celulă.“ Această mărturie indirectă, auzită probabil în închisorile prin care trecuse Ernest Bernea, ar fi avut nevoie de explicaţii pe care nu puteam să i le cer. Să fi existat calorifere în celulele închisorii din Sighet? Am înregistrat însă că era vorba tot de lovituri în cap.

Din Maria G. Brătianu, Gheorghe I. Brătianu. Enigma morţii sale, în româneşte de Antonia Constantinescu, Colecţia Bibilioteca Sighet, Fundaţia Academia Civică, 2003

 Surse: memorialsighet.ro, enciclopediaromaniei.ro, wikipedia, lectiadeistorie.ro