25 Mai: Decizia de începere a lucrărilor la Canalul Dunăre - Marea Neagră.

La 25 mai 1949, în Plenara Partidului Muncitoresc Român, se ia decizia de începere a lucrărilor la Canalul Dunăre - Marea Neagră, lucrare de anvergură, unde mulți dintre muncitori au fost deținuți politici din închisorile comuniste. Planuri de a construi acest canal existau încă din secolul al XIX-lea, însă condițiile tehnice ale epocii au făcut ca o astfel de realizare extrem de dificilă și costisitoare să fie amânată. Ideea însă nu a fost abandonată, astfel că, în 1928, academicianul Aurel Bărglăzan avea să facă un studiu referitor la importanța construirii canalului, însă marea criză economică mondială și apoi începutul celui de-al Doilea Război Mondial au făcut ca realizarea lui să fie din nou amânată.

Având o importanță economică deosebită, însuși Stalin sugerase României începerea construcției Canalului, cu ocazia unei vizite făcute de Gheorghe Gheorghiu-Dej la Kremlin în 1948. Însă, adevărul era de fapt că Stalin dorea o rută mai rapidă, care să permită trimiterea unor nave sovietice în amonte de Dunăre, în eventualitatea continuării conflictului cu Iugoslavia lui Tito. Așa se face că, după decizia de începere a lucrărilor, canalul va deveni un uriaș lagăr de muncă forțată pentru deținuții politici, toți declarați dușmani ai poporului. Astfel, mii de deținuți au fost aduși să muncească la marea construcție ce se întindea de-a lungul a 65 km între Cernavodă și Constanța, fiind create 14 colonii de muncă, cea mai mare fiind cea de la Poarta Albă, unde se aflau aproximativ 12.000 de deținuți, în special politici.

După moartea lui Stalin, cu ocazia vizitei lui Gheorghiu-Dej din iulie 1953 la Moscova, Hrușciov i-a cerut acestuia să renunțe la lucrările din Dobrogea, întrebându-l: ,,La ce le trebuie românilor acel Canal odată ce s-au îmbunătățit relațiile sovieto-iugoslave?”. Așa se face că, imediat după întoarcerea lui Gheorghiu-Dej la București, s-a întrunit o Comisie Guvernamentală ce a dispus închiderea lucrărilor la Canalul Dunăre-Marea Neagră, lucrări care vor fi reluate după un nou proiect, în anul 1976, în timpul regimului Ceaușescu.

În anii cât s-a lucrat la Canal, pe șantier au muncit sute de mii de oameni, dintre care mulți şi-au găsit sfârșitul aici, iar dovezile descoperite de Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului arată că peste 3.000 de deținuți politici au murit la acest Canal, decesul lor nefiind înregistrat în niciun fel de documente. Lucrările la acest canal au fost finalizate în 1984, atunci când Nicolae Ceaușescu a inaugurat această uriașă construcție, ce a necesitat excavarea a aproximativ 300 de milioane de metri cubi de sol şi rocă, mai mult cu 25 de milioane decât la Canalul Suez şi cu 140 de milioane mai mult decât la Canalul Panama.

Pe 26 mai 1984, se inaugurează Canalul Dunăre – Marea Neagră, una dintre mândriile epocii comuniste. La inaugurare era încadrat ca al treilea cel mai lung canal de navigație din lume.

Canalul artificial care unește Dunărea cu Marea Neagră a fost proiectat pentru a scurta cu 260 de kilometri traseul deja existent, ajutând și la îmbunătățirea irigării Dobrogei. Început în 1949 de regimul comunist, proiectul a fost sistat patru ani mai târziu, iar lucrările s-au reluat de abia în 1976.

La construcția lui au fost folosiți muncitori plătiți, militari, dar mai ales deținuți, în marea lor majoritate politici, având statutul de „coloniști MAI”. În 1952, peste 80% din muncitori erau reprezentați de deținuți politici: oponenți ai regimului sau oameni considerați periculoși pentru regim, care trebuiau reeducați prin muncă forțată. De-a lungul canalului, s-au înființat colonii de muncă în care intelectualii României, oameni politici, ofițeri, funcționari, doctori, avocați, clerici ai bisericilor sau țărani care s-au opus colectivizării îşi efectuau pedeapsa de ani grei de temniță prin muncă silnică, în condiții greu de imaginat.

Femei, bărbați, tineri și bătrâni erau torturați şi ținuți flămânzi, în barăci neîncălzite, munciți până la epuizare, treziți în miez de noapte și trimiși zeci de kilometri în marș la locul de muncă, indiferent de vreme. Până la oprirea primei etape a lucrărilor, peste 100.000 de deținuți politici au fost aduși la Canal. Pentru mulți dintre ei, acest loc a devenit şi mormântul lor. Fie că mureau în accidente de muncă, fie că cedau torturii sau erau împușcați când încercau să fugă, victimele erau îngropate la baza fundațiilor, dispărând astfel orice urmă a lor. Nici până în prezent nu se știe numărul lor exact sau locul în care au fost îngropați.

Canalul Dunăre - Marea Neagră în cifre

1949-1984

- 300 de milioane de metri cubi de rocă şi pământ;

- 5 milioane de metri cubi de beton;

- lungime: 64,4 km;

- total costuri: 2,2 miliarde de dolari.

Traseul Canalului Dunăre - Marea Neagră

- Cernavodă

- Saligny

- Mircea Vodă

- Satu Nou

- Medgidia

- Castelu

- Poarta Albă (unde se bifurcă)

Ramura sudică:

- Basarabi

- Agigea

Ramura nordică:

- Nazarcea

- Constanţa

- Ovidiu

- Năvodari

Muzeul Sighet: Sala 17 – Munca forțată

Munca forțată, adică folosirea deținuților politici ca mână de lucru pe diverse șantiere sau în mine, a fost larg utilizată în perioada comunistă.

Cel mai cunoscut dintre șantiere a fost Canalul Dunărea-Marea Neagră, început în martie 1950, întrerupt în 1953. Scopul Canalului a fost explicat în două feluri: urma să lege Marea Neagră prin Dunăre cu Canalul Oder-Rin, pentru transportul minereului de fier. Dar, în același timp, ar fi urmat să permită trimiterea unor nave sovietice în susul Dunării, în eventualitatea unui conflict armat cu Iugoslavia.

Mâna de lucru era asigurată de „elementele reacționare”, majoritatea „reținute administrativ”, fără proces, pe termene variind între 12 și 60 de luni. Canalul era, în termenii regimului Gheorghiu-Dej, „un mormânt al burgheziei românești”. După cele mai prudente estimări, în lagărele lui au fost concentrați, numai în 1950, peste 40.000 de deținuți. Alți 20.000 erau așa numiții „lucrători voluntari”. Câteva studii de caz evocă asasinatele de la Canal și procesele de „sabotaj” intentate unor ingineri și muncitori.

Alte panouri vorbesc despre lagărele de muncă forțată din Bălțile și din Delta Dunării și de coloniile de muncă din minele de plumb maramureșene. Motocicleta expusă în mijlocul sălii a fost fabricată la Aiud, unde funcționa o uzină a închisorii.

Pe fotografia din satelit a Dobrogei (donată de profesorul arheolog Dinu Adameșteanu) sunt fixate principalele puncte de lucru ale Canalului, precum și o parte din șantierele de recoltare a stufului din Delta Dunării și câteva din locurile de domiciliu obligatoriu din Bărăgan.

Surse: lectia de istorie, wikipedia, muzeul comunismului, memorialsighet.roa