24 IANUARIE. Unirea Principatelor Române

În fiecare an, la 24 ianuarie, românii sărbătoresc Unirea Principatelor Române din anul 1859 – numită şi „Mica Unire”, realizată sub condu­cerea domnitorului Alexandru Ioan Cuza, un act de voinţă politică a celor două principate româneşti, Moldova şi Ţara Românească, prima etapă în crearea statului unitar român modern.

Unirea celor două principate a început practic în anul 1848, atunci când s-a realizat uniunea va­mală între Moldova și Țara Româ­nească, în timpul domniilor lui Mihail Sturdza, respectiv Gheorghe Bibescu.
A urmat apoi Războiului Crimeii (1853 – 1856), în urma căruia Franţa, Anglia şi Imperiul Otoman au ieşit victorioase în faţa Imperiului Rus. În anul 1858, Marile Puteri s-au reunit în cadrul Conferinţei de la Paris, finalizată cu o Convenţie, încheiată la 7/19 august, care s-a referit şi la problematica româ­nească.

Astfel, printr-un act internaţional care ţinea cont doar parţial de voinţa românilor, s-au stabilit norme fundamentale referitoare la situația politico-juridică a Principatelor și reorganizarea lor. Pe baza Convenției de la Paris, se introdu­cea principiul separației puterilor, ele urmând să fie exercitate, în fiecare Principat, de către domn și Adunarea electivă, ambele lucrând și cu participarea unui organ co­mun, Comisia centrală, înlocuind astfel Regulamentele Organice, actele pe baza cărora funcţionaseră cele două ţări române până atunci. Desigur că reglementările au avut la bază şi sprijinul declarat al împăratului Napoleon al III-lea, care dorea ca în estul Europei să existe un bastion profrancez, care să contracareze influenţa Rusiei.
Practic Convenţia de la Paris consfinţea unirea formală într-un stat cu numele Principatele Unite, alegerea a doi domni, două adunări, două guverne, organizarea a două instituţii comune la Focşani – Co­mi­sia Centrală şi Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie –, abolirea mono­polurilor şi a privilegiilor de clasă.

Deşi au existat şi voci care erau împotriva unirii, mai ales în Moldova, existând temeri că desemnarea Bucureştiului drept capitală va face ca Moldova să-şi piardă din influenţă, divanurile ad-hoc organizate în anii 1857 şi 1858 au demonstrat dorinţa de unire a populaţiei.
La 24 ianuarie 1859 a avut loc Unirea Principatelor Române, adică a vechilor state Moldova și Țara Românească, această unire fiind strâns legată de personalitatea lui Alexandru Ioan Cuza și alegerea sa ca domnitor al ambelor principate românești. Unirea a fost posibilă datorită deciziilor adoptate în Tratatul de Pace de la Paris din 1856, ce prevedea intrarea Principatelor Române sub garanția co­lectivă a marilor puteri europene concomitent cu înființarea Adună­rilor ad-hoc, care să exprime dorința românilor referitor la unire. Aceste Adunări ad-hoc, care în expresie latină avea sensul de „pentru aceasta” sau „făcut anume pentru acest scop”, aveau un caracter consultativ, scopul lor fiind acela de a se pronunţa asupra organizării viitoare a celor două ţări, potrivit dorinţei poporului. Însă alegerile pentru Divanurile ad-hoc în cele două principate nu au fost pașnice, ba chiar au fost marcate de unele tensiuni. Astfel, dacă în Țara Româ­nească majoritatea covârșitoare a opiniei publice susținea ideea Unirii, în schimb, în Moldova lucrurile au fost mult mai complicate, deoarece unioniștii reprezentați de persona­lități precum Alexandru Ioan Cuza și Mihail Kogălniceanu, aveau ca opozanți personalități precum Gheor­ghe Asachi și Costache Negruzzi, ce doreau menținerea sepa­rării celor două țări, motivându-și opțiunea prin posibila decădere a Moldovei, odată cu mutarea capitalei la București. La acestea s-a mai adăugat scandalul iscat de caima­canul Nicolae Vogoride, care era sprijinit de Imperiul Otoman şi care îi promisese domnia dacă Unirea nu se va realiza, a falsificat listele electorale de reprezentare în divanul Ad-hoc al Moldovei, anunțând repre­zen­­tanții marilor puteri europene că poporul moldovean, nu dorește unirea. Șansa a făcut însă ca Vogoride să se destăinuie prin scrisori, fratelui său din Constantinopol, iar corespondența sa să cadă în mâinile unioniștilor și publicată în presa europeană. Descoperirea fraudei a iscat un amplu scandal diplomatic la nivel european, mai ales după ce Marile Puteri au rupt relația cu Imperiul Otoman și au acuzat autori­tățile acestuia de implicare în fraudarea referendumului din Mol­dova. Pentru calmarea spiritelor și la insistența opiniei publice şi a ma­rilor puteri europene, falsele alegeri au fost anulate și s-au organizat noi alegeri, în care toți s-au pronunțat pentru unirea cu Țara Românească. Cu toate acestea, Marile Puteri au acceptat numai varianta unei uniri parțiale a Principatelor, acestea urmând a avea doi domni, două guverne și două Adunări Legislative și urmând ca cele două state să aibă în comun armata, Înalta Curte de Casație și Justiție și o Comisie Centrală la Focșani, care avea să se ocupe cu elaborarea legilor de interes comun în ambele principate. Aceste detalii fiind stabilite, au urmat alegerile pentru Adunările Elective, care urmau să îi desemneze pe cei doi domni. Astfel, la data de 5 ianuarie 1859, liderul unionist Alexandru Ioan Cuza, reprezentantul „Partidei Naționale”, a fost ales cu unanimitatea voturilor deputaţilor din Moldova, drept domnitor al țării. S-a așteptat apoi să fie desemnat alesul și în Țara Româ­nească, numai că într-o ședință secretă a Adunării Elective, la data de 24 ianuarie 1859, a fost ales în unanimitate, tot Alexandru Ioan Cuza. Astfel, prin dubla alegere a lui Cuza, s-a făcut primul pas către definitivarea Unirii Principatelor, act istoric de o deosebită importanță pentru înfăptuirea statului național român. Devenit domnitor, Alexandru Ioan Cuza a dus o susținută activitate politică și diplomatică pentru recunoașterea Unirii Moldovei și Țării Românești de către Puterile Garante, iar apoi pentru desăvârșirea unității constituționale și administrative, lucru care s-a realizat în 1862, când cele doua principate române ce formau un stat unitar, au adoptat oficial numele de România.

Constituția adoptată la 1 iulie 1866, consfinţeşte denumirea oficială, România, iar la 1 decembrie 1918
s-a înfăptuit Marea Unire a Transilvaniei cu România

Alexandru Ioan Cuza, artizanul unirii de la 24 ianuarie 1859, se trăgea dintr-o veche familie de moldoveni, din părţile Fălciului, familie de cluceri, spătari, comişi, ispravnici. Mama sa, Sultana Cozadini, provenea dintr-o familie de origine greco-italiană din Constantinopol.
Cuza s-a născut la 20 martie 1820, la Bârlad. A învăţat până în 1831 la Iaşi, la pensionul condus de francezul Victor Cuenin, unde îi are colegi pe Mihail Kogălniceanu şi Vasile Alecsandri.
În anul 1835 îşi ia diploma de bacalaureat la Paris, apoi urmează studii universitare de drept şi medicină, pe care nu le finalizează, şi devine membru al Societăţii economiştilor de unde îşi va înainta demisia în 1840.
La 30 aprilie 1844 se căsătoreşte cu Elena Rosetti, fiica postelnicului Iordache Rosetti și a soției sale Ecaterina (Catinca) - fata logofătului Dumitrache Sturdza din Miclăușeni și sora boierilor cărturari Constantin Sturdza și Alexandru Sturdza şi sora viitorului prim-ministru Theodor Rosetti.
În timpul Revoluţiei de la 1848, Cuza a fost în primele rânduri. A luat cuvântul la adunarea de la hotelul „Petersburg” din Iaşi, cerând înfăptuirea unor reforme democratice. Printre fruntaşii adunării arestaţi din ordinul domnitorului Mihai Sturza s-a aflat şi Cuza, însă acesta a reuşit să scape de sub pază şi să fugă în Transilvania.
A participat, de asemenea, la Marea Adunare de la Blaj de la 3/15 mai 1848, după care se retrage în Bucovina.
Ulterior devine preşedinte al judecătoriei Covurlui între 1849 – 1851 şi 1855 – 1856, director al Ministerului de Interne – în 1851, primind în această perioadă şi rangul de vornic.
La 6 iunie 1856 este numit pârcălab de Galaţi, însă imediat după decesul domnului Ghica este destituit de caimacamul Teodor Balş.
Ca formă de protest faţă de falsificarea alegerilor pentru adunările ad-hoc din Moldova, Cuza şi-a dat demisia din funcţia de pârcălab. Patriot cu idei libe­rale, nu radicale însă, Cuza a fost acceptat chiar şi de partizanii celor doi Sturza care candidau susţinuţi de conservatori. La 5 ianuarie 1859, el a fost ales cu unanimitatea voturilor deputaţilor prezenţi în Moldova.
Domnia lui Alexandru Ioan Cuza, deși scurtă (1859-1866), a fost perioada de maximă dezvoltare a României moderne. Prin recunoașterea Unirii depline, crearea primului Parlament unic al României şi a primului guvern unitar, prin reformele sale - adoptarea primei Constituții românești, reforma electorală, secularizarea averilor mănăstirești, reforma agrară, a învățământului -, domnia lui Alexandru Ioan Cuza a pus bazele dezvoltării moderne a României.
După domnie a plecat în exil, la Viena, apoi la Paris, unde îşi manifestă interesul de a lucra în continuare în interesul ţării pentru aducerea unui principe străin, aşa cum făgăduise şi să nu se lase dominat de sentimentul de răzbunare pe care i-l provocase actul abdicării forţate de la 11 februarie 1866. Deşi Cuza a dorit întotdeauna să revină în ţară, principele Carol a considerat că nu este oportun din cauza situaţiei politice din cel moment.
Ulterior, Cuza este răpus de boală şi se mută la Florenţa, însă moare la Heidelberg unde plecase la tratament, la 15 mai 1873, la vârsta de 53 de ani.
Este înmormântat iniţial la Bise­rica Domnească de lângă Palatul de la Ruginoasa, conform dorinţei sale, iar după Al Doilea Război Mondial, osemintele sale au fost mutate la Biserica „Trei Ierarhi” din Iaşi.