21 martie: Interpelarea parlamentară prin care se dezvăluia public implicarea unor importanți oameni politici din România în „Afacerea „Skoda”.

La 21 martie 1933, prin interpelarea parlamentară a deputatului țărănist Nicolae Lupu, se dezvăluia public implicarea a numeroși oameni politici în „Afacerea Skoda”, o afacere privind contractarea unor comenzi de armament în condiții total dezavantajoase pentru România.

Trebuie amintit că „Afacerea Skoda” a fost un puternic scandal politico-financiar care a zguduit viaţa politică din România interbelică, la baza acestui scandal fiind un contract pentru înzestrarea armatei române cu armament, contract semnat în 1930 de guvernul Maniu cu Uzinele de armament Skoda din Cehoslovacia.

Trebuie amintit că, semnat în netă defavoare faţă de statul român, acest contract a provocat o puternică criză politică, scoțând la iveală atât corupția generalizată din aparatul administrativ al Statului, starea extrem de precară a Armatei Române, cât și violarea secretelor de stat ori implicarea politicienilor până la nivelele cele mai înalte, totul culminând cu implicarea regelui Carol al II-lea şi a camarilei regale în această afacere.

Cazul a scandalizat opinia publică românească și a fost cap de afiș al ziarelor vremii, având în final un efect devastator asupra încrederii populaţiei în instituţiile statului.

Dar, pentru a înțelege mai bine efectele acestui scandal, trebuie amintit că în acea perioadă în România nu exista o industrie de armament autohtonă, iar statul era obligat să apeleze la furnizori externi, care practicau prețuri foarte mari în raport cu posibilităţile financiare ale României din acea perioadă. Astfel, în martie 1930, Ministerul Apărării a semnat un contract de furnizare de armament cu Uzinele Škoda, chiar dacă, după cum avea să susţină mai târziu Iuliu Maniu, guvernul naţional-ţărănesc prezidat de el avea deja un plan de modernizare şi înarmare cu mult înainte de această dată.

Numai că, în 1931, la un an de la perfectarea contractului, de data aceasta sub guvernul Iorga, apar primele indicii de nereguli, iar noul ministru al apărării, generalul Constantin Ştefănescu Amza, un apropiat al regelui Carol al II-lea, constată că echipamentul militar furnizat de Uzinele Skoda nu corespunde standardelor armatei şi solicită sistarea temporară a comenzii.

Nemulţumită, conducerea Uzinelor Škoda îl acuză pe Amza că încearcă să saboteze contractul, iar în ciuda diferendelor existente, dar mai ales la insistențele regelui Carol al II-lea, contractul se derulează în continuare.

Numai că scandalul reizbucneşte în primăvara lui 1933, când, la 21 martie, deputatul Nicolae Lupu ține un discurs în Camera Deputaţilor în care face publică „Afacerea Škoda”.

Imediat după acest discurs, poliția se sesizează și face numeroase percheziții, iar într-un seif din biroul lui Bruno Seletzki, reprezentantul Uzinelor Škoda la București, sunt găsite mai multe documente militare secrete din Arhiva Ministerului Apărării cu privire la sistemul naţional de apărare, dar și documente despre contractele statului cu alţi furnizori de armament.

Pe lângă acestea, sunt descoperite și liste cu sume mari de bani alocaţi unor nume codificate care ulterior se va dovedi că aparțin unor importanți oameni politici, dar și unor persoane din conducerea Armatei.

Astfel, scandalul se extinde rapid, iar pe 24 martie este arestat Bruno Seletzki, iar în aceeași zi generalul Sică Popescu din Corpul I Armată se sinucide, ulterior stabilindu-se că el era implicat direct în această afacere.

Trebuie amintit că, la mai bine de un an de la izbucnirea scandalului, însă, după numeroase interpelări parlamentare, scandaluri politice şi mai multe discursuri furibunde, se materializează în sfârșit comisia parlamentară însărcinată cu anchetarea afacerii Škoda.

Cu toate acestea, cercetările au durat foarte mult, până în decembrie 1934, iar raportul nu a apucat să intre în Parlament în ultima şedinţă a anului şi s-a amânat pe motiv de „vacanţă de iarnă”.

La reluarea activităţii parlamentare, s-a încercat scoaterea din discuţie a raportului, s-au tărăgănat din nou lucrurile, pe fondul scandalurilor dintre politicieni şi partide. Raportul comisiei a intrat în discuţie abia în martie 1935, iar în urma numeroaselor discuții s-a stabilit că răspunzător pentru întreaga afacere a fost făcut guvernul PNŢ din 1930, prezidat de Iuliu Maniu. Dezbaterile care au urmat prezentării raportului comisiei parlamentare au durat mai mult timp și s-au delimitat doar la o critică aspră la adresa PNŢ şi a lui Iuliu Maniu.

Desigur, țărăniștii au ripostat acuzând liberalii de orchestrarea întregului scandal împotriva partidului şi a liderului său, Iuliu Maniu, care a argumentat că a fost de bună-credință, subliniind planurile guvernului său și dorinţa PNŢ de a grăbi înarmarea ţării, în contextul unei Europe în plină campanie de înarmare, în frunte cu Germania, dar şi a pretenţiilor tot mai revizioniste ale Ungariei.

Contractul

În 17 martie 1930, Ministerul Apărării Naţionale a semnat un contract de furnizare de armament cu Uzinele Škoda, în valoare de 1.250 milioane lei pentru puşti mitraliere şi 5.500 milioane lei pentru tunuri (în total 6,75 miliarde lei). După cum avea să susţină mai târziu Iuliu Maniu, guvernul naţional-ţărănesc prezidat de el avea deja un plan de modernizare şi înarmare cu mult înainte de această dată. Totodată, România încerca în acest fel să-şi onoreze angajamentele economice faţă de Mica Înţelegere (în speţă cu Cehoslovacia), alianţă care până atunci nu jucase decât un rol minor. Din partea Ministerului a semnat generalul Henri Cihoski.

Primele sesizări de nereguli

În 1931, la numai un an de la perfectarea contractului, de data aceasta sub guvernul Iorga, apar primele indicii de nereguli. Noul ministru al Apărării, generalul Constantin Ştefănescu Amza, un apropiat al regelui Carol al II-lea, constată că echipamentul furnizat nu corespunde standardelor armatei şi solicită sistarea temporară a comenzii. Nemulţumită, conducerea Uzinelor Škoda îl acuză pe Amza că încearcă să saboteze contractul. În ciuda diferendelor, contractul se derulează în continuare.

Comisia parlamentară

La mai bine de un an de la izbucnirea scandalului, după numeroase interpelări parlamentare, scandaluri politice şi discursuri furibunde, se materializează comisia parlamentară însărcinată cu anchetarea afacerii Škoda. Comisia Camerei se constituie din 30 de deputaţi din toate partidele parlamentare şi începe lucrul la 12 mai 1934. Comisia Senatului se formează din 23 de membri şi începe ancheta la 30 iunie. Ancheta îşi propunea să răspundă la trei întrebări fundamentale: era contractul în dezavantajul statului român? dacă da, cine era responsabil? cine erau persoanele corupte? Existau câteva probleme corelate: criza din Armată, prestigiul PNŢ, posibilitatea unei înscenări din partea PNL împotriva PNŢ, muşamalizarea iniţială a afacerii.

Cercetările au durat foarte mult - până în 7 decembrie 1934. Raportul nu a apucat să intre în Parlament în ultima şedinţă a anului şi s-a amânat pe motiv de „vacanţă de iarnă”. La reluarea activităţii parlamentare, s-a încercat scoaterea din discuţie a raportului, s-au tărăgănat din nou lucrurile, pe fondul scandalurilor dintre politicieni şi partide. Raportul comisiei a intrat în discuţie abia în şedinţa din 8 martie 1935.

Raportul comisiei parlamentare

Referitor la întrebările fundamentale cărora îşi propusese să le găsească un răspuns, raportul a stabilit în primul rând că statul român a fost categoric defavorizat în contractul cu Uzinele de armament Škoda. Existau daune de cel puţin 1,7 miliarde lei în comenzi, prin practicarea de preţuri crescute ilegal în dauna statului. Mai mult, s-a descoperit că interesele industriale naţionale fuseseră neglijate, factorii de decizie competenţi nefiind consultaţi. Mai bine de o treime din contract ar fi putut fi repartizat firmelor autohtone cu profil industrial precum Uzinele Reşiţa, Malaxa, Vulcan, Copşa-Mică, Cugir, Astra, Vulcan, Romloc.

În ceea ce priveşte chestiunea responsabilităţilor, comisia parlamentară i-a indicat doar pe directorul ceh Bruno Seletzki şi pe Romulus Boilă, membru PNŢ, care nu a putut justifica o parte din avere. Colonelul Sică Georgescu a fost învinuit că ar fi primit comisioane. Răspunzător a fost considerat şi fostul ministru al apărării, generalul Cihoski, cel care semnase contractul. Alt învinuit a fost ministrul justiţiei Mihai Popovici, care a sistat percheziţia din 10 martie 1933. În sfârşit, în pledoaria finală, răspunzător pentru întreaga afacere a fost făcut guvernul PNŢ din 1930, prezidat de Maniu.

A treia întrebare, referitoare la comisioanele plătite unor persoane sus-puse, nu s-a putut clarifica. Comisia a stabilit că în spatele denumirilor cifrate se găseau comisioane, cheltuieli administrative, onorarii pentru avocaţi, în general mită pentru birocraţie. Însă, nu a putut stabili niciun nume sau personaj concret.

Noul contract

Între timp, guvernul PNL, prezidat de Gheorghe Tătărescu, face demersuri pentru stabilirea unui nou contract cu Uzinele Škoda. Prim-ministrul cehoslovac l-a contactat pe Tătărescu, atrăgându-i atenţia că în joc se află o „chestiune de democraţie”, că uzinele Krupp exploatează chestiunea în favoarea lor. La mijloc erau angajamentele României faţă de statul Cehoslovac, în cadrul Micii Înţelegeri. Guvernul cehoslovac era nemulţumit de prejudiciul de imagine pe care-l sufereau Uzinele, iar relaţiile cu România riscau să degenereze.

Cu toate că neclarităţile nu fuseseră nici pe departe elucidate, guvernul Tătărescu încheie un nu contract cu Škoda, de fapt o reeditare a contractului iniţial. La comanda inițială sunt adăugate câteva baterii de tun pentru a acoperi paguba suferită de statul român. La 8 aprilie 1935, contractul intră în Camera Deputaţilor şi este aprobat. În aceste condiţii, scandalul degenerează.

Achitarea acuzaţilor

În procesul intentat celor acuzați, toți cei implicaţi au fost achitaţi în februarie 1936. Justiţia nu a putut proba vinovăția niciunuia dintre acuzați: Romulus Boilă şi averea pe care nu o putea justifica sau comisioanele pentru Sică Georgescu. Singurul condamnat rămâne cehul Seletzki.

Consecinţe

Afacerea Škoda a avut numeroase implicaţii pentru viaţa politică din România interbelică. Rezultatul anchetei nu a mulţumit pe nimeni, însă a constituit un punct culminant într-un proces mai amplu, care frământa societatea română. Europa se înarma, iar Armata română nu făcuse aproape niciun progres. Configuraţia politică europeană se schimba, naţional-socialismul din Germania devenea o forţă de neoprit. Se apropia cel de-al Doilea Război Mondial, iar scandalul Škoda periclitase înarmarea Armatei române. Dotarea sa era complet depăşită.

În ceea ce priveşte scena politică internă, scandalul a scos în primul rând la iveală o duşmănie ireconciliabilă între cele două mari partide româneşti: PNL şi PNŢ. Opinia publică, complet bulversată, şi-a pierdut încrederea în politicieni. După cum concluziona ziarul „Adevărul” din 11 iulie 1934: „Nici o afacere din câte cunoaşte cronica scandalurilor politice de la noi nu a produs atâta vâlvă şi nu a dat atâtea pagini de senzaţional ca afacerea Skoda!”

PNŢ-ul, care câştigase primele alegeri cu adevărat democratice, ieşea şifonat de acuzaţiile de corupţie şi cu un electorat dezamăgit de promisiunile neîmplinite. Partidul istoric PNL apărea acum responsabil cu discreditarea PNŢ şi a lui Maniu. A reieşit, de altfel, un consens general asupra corupţiei generalizate din politică şi administraţia statului. S-a periclitat astfel încrederea în instituţiile democratice.

Pe acest fond, a avut loc o creştere masivă a popularităţii grupărilor care susțineau un mesaj anticorupție. De acest deficit democratic a beneficiat în special Mişcarea Legionară, care avea un mesaj politic explicit anticorupţie. De fragilitatea şi dezbinarea clasei partidelor politice a beneficiat în final regele Carol al II-lea, care avea să instaureze dictatura regală, în 1938.

Surse: lectiadeistorie, enciclopediaromaniei