19 noiembrie: Începutul Operațiunii Uranus

Operațiunea Uranus a fost numele de cod al unei operațiuni militare a Armatei Roșii din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, operațiune ce a avut ca scop distrugerea grupurilor de armate germane aflate la Stalingrad. Planificarea pentru operațiunea Uranus a început cu mai multe luni înainte de începutul anului 1942 și preconiza executarea în flancurile armatei germane a două puternice lovituri, una pe la nord și a doua pe la sud de Stalingrad, care să ducă la încercuirea și nimicirea grupării inamice din zonă. Astfel, pregătirile pentru această operațiune s-au făcut în cel mai desăvârșit secret, lăsându-se impresia că în acea zonă trupele sovietice nu pregăteau acțiuni ofensive de mare amploare. Numai că, în dimineața zilei de 19 noiembrie 1942, la ora 8.50, după un puternic atac de artilerie executată timp de o oră și douăzeci de minute, cu câteva mii de guri de foc, a început contraofensiva sovietică de la Stalingrad, având, după cum am mai spus, numele de „Operațiunea Uranus”. Trebuie amintit că în această acțiune sovieticii au profitat și de ceața care acoperise întreaga zonă, astfel că, într-un timp relativ scurt, dar cu pierderi grele, sovieticii au reușit să realizeze încercuirea completă a Armatei a 6-a germane. Cererile insistente ale generalul Friedrich Paulus, comandantul acestei armate, ca trupele sale să fie scoase din încercuire au fost respinse de Hitler, care a hotărât ca trupele germane să reziste cu orice preț. Însă, după câteva zile în care aviația nu a putut să acționeze din cauza condițiilor meteo nefavorabile, armata germană a avut pierderi imense, fapt ce l-a determinat pe Hitler să ia în sfârșit hotărârea de a-l însărcina pe mareșalul von Manstein cu misiunea de a-l scoate pe Paulus din încercuire. Numai că acest plan nu a funcționat, deoarece corpul de armate condus de von Manstein nu dispunea de mijloacele necesare unui contraatac eficace care să ducă la salvarea Armatei a 6-a germane. Astfel, acțiunea lui von Manstein a fost oprită de sovietici, în momentul în care trupele lui Paulus se aflau la doar 25 de km depărtare. Așa se face că Manstein nu a mai ajuns niciodată la Paulus, iar la începutul lunii decembrie, când oamenii lui Paulus sufereau de foame și frig la minus 30 de grade Celsius, generalul sovietic Jukov a mai declanșat și o puternică ofensivă, ce a făcut ca armata germană să fie practic zdrobită de Armata Roșie. La începutul lunii ianuarie a anului 1943, sovieticii le-au oferit germanilor o capitulare care să nu-i dezonoreze, dar Paulus a refuzat, iar urmarea a fost că peste 7.000 de tunuri ale artileriei sovietice au zdrobit pozițiile inamicului timp de mai multe zile, paralizând orice acțiune a germanilor. În urma acestui nou dezastru, Paulus i-a cerut lui Hitler aprobarea să capituleze. Răspunsul lui Hitler a venit pe 28 ianuarie 1943 și fost unul dur: „Este interzis să vă predați. Armata a 6-a va apăra pozițiile până la ultimul om și până la ultimul cartuș.” După două zile, Hitler l-a avansat pe Paulus la gradul de mareșal în speranța că îl va determina să reziste în continuare, numai că, la 31 ianuarie 1943, Paulus s-a predat împreună cu tot statul său major, spre disperarea Führerului. Astfel, după înfrângerea de la Stalingrad, Germania a intrat într-o perioada de profundă criză, iar pentru a completa pierderile de pe frontul estic, guvernul nazist a fost silit să promulge legea mobilizării generale a populației. Din păcate însă pentru Germania, acest lucru nu a mai avut niciun efect, deoarece colosul sovietic nu mai putea fi oprit și nu va mai trece foarte mult tip până când acesta va ajunge până în „inima” Germaniei, la Berlin.

Continuarea operațiunilor 20-23 Noiembrie

În timp ce Frontul Stalingrad a lansat ofensiva pe 20 noiembrie, a 65-a armată a continuat să aplice presiune asupra Corpului 11 german. Armata Roșie, cu cel de-al patrulea Corp de Tancuri, a avansat dincolo de Corpul 11 german, în timp ce a 3-a de cavalerie s-a prăbușit în partea din spate a unității germane. Divizia germană 376 și austriacă 44 au început să redistribuie, să se confrunte cu inamicul pe flancurile lor, dar au fost împiedicate de lipsa de combustibil. Regimentul al 14-lea Panzer a rămas distrus de un regiment sovietic, iar artileria antitanc a suferit pierderi grele, atunci când aceasta a fost invadată de trupele sovietice. Până la sfârșitul zilei, primul Corp sovietic de Tancuri a fost urmărit în retragere de 48 Panzer, în timp ce al 26-lea Corp de Tancuri sovietice au capturat orașul Perelazovsky, de aproape 130 km (81 mile) la nord-vest de Stalingrad.

Ofensiva Armatei Roșii a continuat pe 21 noiembrie, cu forțele de pe frontul de la Stalingrad, realizând traversările până la 50 de kilometri (31 mile). În acest timp rămas, unitățile românești din partea de nord au fost distruse în lupte izolate, în timp ce Armata Roșie a început să se angajeze în lupte împotriva celei de-a patra și a șasea armate Panzer. Diviziunea germană 22 Panzer, în ciuda încercării unui contraatac scurt, a fost redusă la puțin mai mult decât o companie de tancuri și a fost forțată să se retragă la sud-vest. Corpul 26 de Tancuri sovietice a distrus o mare parte din prima Divizie română blindată, a continuat în avans față de sud-est, evitând angajarea lăsată în urmă de inamici, deși rămășițe ale celei de-a cincea diviziuni românești au fost capabile să se reorganizeze, construită în grabă în speranța că va fi ajutată de către 48 german Panzer. În acea zi, Generalul german Friedrich Paulus, comandantul Armatei a șasea, a primit rapoarte că sovieticii au fost la mai puțin de 40 de km (25 mile) de sediul său. În sud, după o scurtă oprire, al patrulea corp sovietic de nord a continuat să avanseze, îndepărtând apărătorii germani din mai multe orașe din zonă, spre Stalingrad. Deoarece forțele germane în jurul Stalingradului au fost aproape de risc, Hitler a ordonat forțelor germane în zonă, pentru a stabili „în jur poziție defensivă” și forțele au fost desemnate între râul Don și râul Volga ca „Cetatea Stalingrad”- sfărâmarea speranțelor unei scăpări încercate de către armata a șasea. Armata a șasea și alte unități ale Axei au fost prinse în teritoriul încercuirii sovietice în creștere. Doar Divizia 16 Panzergrenadier a început să își construiască un drum afară. Lipsa de coordonare între tancurile sovietice și infanteria corpului de rezerve al Armatei Roșii au permis unei părți din a patra armată română să scape de distrugere. La 22 noiembrie, trupele sovietice au început să traverseze râul Don și au continuat avansul lor spre orașul Kalach. Forțele germane care apărau Kalach, cea mai mare parte compusă din personalul de întreținere și de aprovizionare, nu erau conștiente de ofensivele sovietice până la 21 noiembrie, chiar și atunci neștiind de puterea unităților Armatei Roșii care se apropia. Sarcina de a lua podul de la Kalach a fost dat la Corp 26 de Tancuri, care a folosit două tancuri capturate germane și un vehicul de recunoaștere pentru o abordare și a lansa focul asupra polițiștilor. Forțele sovietice au pătruns în oraș de dimineață și au condus apărătorii afară, lăsându-și al 4-lea Corp de Tancuri pentru a face legătura cu Armata Roșie. Încercuirea forțelor germane din Stalingrad a fost finalizată la 22 noiembrie 1942. În aceeași zi, formațiunile sovietice au continuat să lupte cu echipele de rezistență românească. Luptele au continuat la 23 noiembrie, dar germanii au încercat în zadar de a monta contraatacuri locale de spargere a încercuirii. În acest timp, personalul Axei, în interiorul încercuirii s-a mutat spre est de Stalingrad pentru a evita tancurile sovietice, în timp ce aceia care au reușit să scape din încercuire s-au mutat spre vest

Urmări

Operațiunea Uranus a prins între 200 de mii de soldați și 250.000 de germani într-o zonă ce se întinde pe 50 de km la est și la vest și 40 de km de la nord la sud. Punga includea:

• patru corpuri de infanterie;
• un corp de tancuri aparținând Armatei a 6-a germană;
• elemente de supraviețuitori ale celor două divizii românești;
• un regiment de infanterie croat;
• alte unități specializate.

Echipamentele au inclus aproximativ 100 de tancuri, 2.000 de piese de artilerie și mortiere și 10.000 de camioane. Multe echipamente grele, care au fost distruse, au fost lăsate pe marginea drumului. Podurile care treceau peste Don au fost blocate de militarii în retragere spre est, care încercau să scape de blindatele sovietice ce amenințau că le taie calea spre Stalingrad. Multe persoane au fost rănite, soldații Axei au fost călcați în picioare și mulți dintre cei care au încercat să traverseze râul pe gheață s-au înecat. Soldații flămânzi au umplut satele din Rusia căutând mâncare, în timp ce depozitele de alimente au fost de multe ori jefuite în căutare de conserve cu alimente. Ultimii care au traversat râul Don au făcut-o în 24 noiembrie și au demolat podul ca sovieticii să nu-i poată urmări. Armata a șasea, în mijlocul haosului, a început să construiască linii defensive, împiedicată însă de lipsa de combustibil, muniție și rații. Acesta a fost, de asemenea, însărcinată cu conectarea liniei dezintegrate cauzate de forțele românești. La 23 noiembrie, unele unități germane distruse sau arse au început să se retragă spre capătul de nord al Stalingrad. Cu toate acestea, după abandonarea lor, armata a 62-a sovietică a fost capabilă să distrugă Divizia 94 Infanterie germană pe teren deschis; supraviețuitorii diviziei germane au fost atașați la diviziile 16 și 24 Panzer. Deși comandanții militari germani au fost de părere că forțele Wehrmachtului prinse în încercuirea ar trebui să rupă încercuirea, între 23 și 24 noiembrie, Hitler a decis, în schimb, să păstreze poziția și să încerce să aprovizioneze Armata a 6-a pe calea aerului. Personalul prins în Stalingrad ar fi avut nevoie de cel puțin 680 de tone metrice (750 tone net) de provizii pe zi, o sarcină pe care Luftwaffe, fiind slăbit, nu a fost în stare s-o îndeplinească. În plus, Forțele Aeriene Sovietice reînviate au fost o amenințare pentru avioanele germane. Deși până în decembrie Luftwaffe adunase o flotă de aproximativ 500 de avioane, acest lucru a fost insuficient pentru furnizarea Armatei a 6-a și Armatei 4-a Panzer cu proviziile necesare. În prima jumătate a lunii decembrie, Armata a 6-a a primit mai puțin de 20% din necesarul lor de zi cu zi. În același timp, Armata Roșie a consolidat încercuirea de exterior, cu intenția de a distruge unitățile germane. Armatele sovietice au atacat unitățile germane la est și sud, cu scopul de a împărți unitățile germane în grupuri mai mici. Aceste ordine au intrat în vigoare la 24 noiembrie și urmau să fie executate fără o regrupare majoră sau o mișcare a rezervelor. Încercuirea exterioară era estimată la 320 de km, deși doar trei sferturi din această distanță a fost, de fapt, acoperită de către trupele sovietice; distanța dintre înconjurarea exterioară și interioară a fost de aproximativ 16 km. Înaltul Comandament sovietic a început, de asemenea, planificarea pentru Operațiunea Saturn, care a avut ca scop distrugerea Armatei a 8-a italiene și tăierea forțelor germane în Caucaz. Stavka sovietic a planificat să înceapă ofensiva pe aproximativ 10 decembrie.

Deși situația părea sumbră pentru germani, un moment de calm relativ s-a instalat după încheierea operațiunii Uranus, iar forțele germane și sovietice au început planificarea mișcările viitoare.

Surse: lectiadeistorie, wikipedia