19 iunie: Demolarea Bisericii „Sfânta Vineri” din București

În 19 iunie 1987, Biserica „Sfânta Vineri” din București, ridicată în anul 1645, a fost demolată la ordinul Elenei Ceaușescu, sub pretextul sistematizării Bucureștiului. Biserica „Sfânta Vineri” a fost demolată chiar într-o zi de vineri și a rămas în memoria românilor prin faima înaltei credințe ce izvora din existența în acest lăcaș de cult și a icoanei făcătoare de minuni a Sfintei Cuvioase Parascheva. La ordinul scelerat al Elenei Ceaușescu, a căzut sub lama buldozerelor una dintre marile ctitorii ale Bisericii Ortodoxe din România.

Tradiția spune că pe locul acestei biserici a existat un schit în care domnitorul Mircea cel Bătrân a adus pentru un scurt timp moaștele Sfintei Parascheva, iar mai târziu domnitorul Matei Basarab a construit această biserică și i-a dat numele de Sfânta Vineri. Bisericii, ce fusese afectată de cutremurul din 1977, i s-au făcut numeroase restaurări, ultima fiind făcută cu doar doi ani înainte de demolare, dar furia demolatoare a Elenei Ceaușescu a redus totul la o grămadă de moloz.

Astfel, în dimineața zilei de 19 iunie 1987, biserica a fost înconjurată de coloane de mașini şi camioane, iar în jurul prânzului, numeroase buldozere însoțite de excavatoare au început să demoleze împrejmuirile sfântului lăcaș de cult. Pe la ora 14.00, au fost legate lanțuri de turlele biserici pentru a fi trase cu buldozerele și a fi distruse. Muncitorii care lucrau la demolare au refuzat să dărâme biserica, dar au fost aduși pușcăriași, cărora li s-a promis reducerea pedepsei dacă demolează biserica. Mii de oameni s-au adunat în zonă și s-au pus în genunchi, plângând în hohote, când au început să cadă turlele şi pridvorul sfântului lăcaș. În scurt timp, din vestita Biserică „Sfânta Vineri” nu mai rămăsese nimic, ci doar un covor de lumânări puse de bucureșteni pe locul Sfintei Biserici, lumânări care plângeau tragedia neamului românesc.

În București, demolările ordonate în anii ’80 de cuplul Nicolae și Elena Ceaușescu au fost imprevizibile și haotice. Deciziile veneau de sus, uneori peste noapte, iar cartiere întregi intrau în șantier (citește „demolări”) fără un plan coerent. Sub pretextul „sistematizării” și al „reconstrucției Capitalei”, cei doi au transformat orașul într-un spațiu al fricii și al uniformizării.

După cutremurul din 1977, prima victimă a acestui proces a fost Biserica „Enei”, de lângă Universitate, locul de unde avea să pornească peste 12 ani Revoluția Română de la București.

Arhitecta Dorothee Hasnaș istorisește că experții declaraseră Biserica „Enei” sigură, fisurile erau puține și superficiale, însă a fost lovită intenționat cu macarale așa încât demolarea să pară justificată. După cum veți vedea, dărâmarea în sine are o poveste copleșitoare, redată în cuvintele arhitectului Radu Ștefănescu, atunci student în anul V la Institutul de Arhitectură.

El a surprins totul cu aparatul de fotografiat: blindatele trăgeau cu cabluri de oțel de turle, ca să le smulgă din loc, dar nu reușeau. După ce au fost aduse cabluri și mai puternice, motoarele s-au oprit înaintea asaltului final. Apoi s-a făcut beznă și, în beznă, turla s-a prăbușit.

Câțiva ani mai târziu, în primăvara lui 1984, a venit rândul Bisericii „Spirea Veche” din cartierul Uranus, zona în care se află acum Palatul Parlamentului, Ministerul Apărării Naționale și Catedrala Națională, sfințită recent.

Biserica „Spirea Veche” fusese ridicată în secolul al XVIII-lea și era foarte îndrăgită de locuitorii cartierului. A fost dinamitată pentru a face loc noului Centru Civic.

Georgeta Bădulescu, martoră directă, își amintește cum, în doar câteva zile, biserica în care se cununase și își botezase copilul a dispărut complet.

În vara lui 1987, aceeași soartă avea s-o aibă și Biserica „Sfânta Vineri Herasca”, de pe Calea Călărași, din imediata apropiere a Pieței Unirii. O biserică a cărei restaurare, de la temelie la fresce, fusese încheiată cu numai doi ani în urmă.

Cazul Gheorghe Calciu şi demolările de biserici

În aceeași epocă se intensifica şi supravegherea seminariilor şi institutelor teologice ortodoxe, căci aparenta armonie dintre BOR şi statul comunist părea să fie iremediabil amenințată de preotul-profesor Gheorghe Calciu-Dumitreasa. Părintele Gheorghe Calciu, profesor la Seminarul Teologic din Bucureşti, a afirmat răspicat că oamenii Bisericii nu trebuie să mai fie obligați să facă propagandă politică de la altar, iar protestele sale împotriva demolării Bisericii „Enei” şi predicile de la Biserica „Radu-Vodă”, rostite în 1978 în fața elevilor şi studenților (în cea mai mare parte teologi), i-au atras îndepărtarea de la catedra Seminarului Teologic, caterisirea şi condamnarea în 1979 la 10 ani de închisoare.

Securitatea i-a pus sub urmărire pe elevii şi studenții teologi solidari cu cauza preotului Gheorghe Calciu Dumitreasa, iar documentele fostei poliții politice vădesc faptul că potențiala influență „nefastă” în rândul teologilor şi clericilor ortodocși devenise o adevărată obsesie pentru organele represive la sfârșitul deceniului opt şi la începutul anilor 1980.

Arestările din rândurile clerului şi represiunea antimonahală

Această intervenție brutală s-a vădit mai ales în prima perioadă a comunismului românesc, între 1945-1964. Dicționarul elaborat în cadrul INST consemnează cifra de 1.725 de preoţi ortodocși arestați. Încă din primele luni de la instalare, guvernul procomunist a operat numeroase arestări în rândurile clerului şi chiar premierul Petru Groza, altminteri un obedient executant al directivelor venite dinspre PCR, şi-a exprimat rezervele față de modul brutal în care s-a acționat.

În acest context a fost reţinut, chiar din ordinul ministrului Cultelor, cunoscutul călugăr Arsenie Boca de la Mănăstirea Sâmbăta. Până în vara anului 1945 numărul preoților (ortodocși, greco-catolici, luterani etc) arestați şi închiși în lagărul de la Caracal a crescut sensibil. Deși eliberați din lagăr în același an, clericii s-au aflat şi în continuare pe listele de suspecți, fiind în permanență pândiți de o nouă arestare.

După alegerile falsificate din noiembrie 1946, situația opoziției democratice devenea tot mai precară, noua putere trecând la arestări şi la înăsprirea cenzurii.

În anul 1948, odată cu apariția Securității, arestările din rândurile clerului au cunoscut o creștere sensibilă. La 12 decembrie 1948, patriarhul Justinian Marina solicita tuturor eparhiilor ortodoxe tabele cu clericii deținuți şi, o dată întocmită, această evidență a fost înaintată de Patriarhia Română, printr-o telegramă, Ministerului Cultelor, cu rugămintea de a se dispune cercetări privind justețea măsurilor de arestare. La rândul său, Ministerul Cultelor a trimis aceste date, adunate într-un dosar compus din 13 anexe, cuprinzând adresele episcopiilor ortodoxe, Direcției Generale a Securității. La puțin timp, un document al Securității consemna că „această Direcțiune Generală [DGSP] a fost sesizată în ultimele 10 zile de comentariile care se făceau pe tot cuprinsul țării în legătură cu telegrama IPSS Justinian, care era interpretată ca o victorie politică a Bisericii Ortodoxe, care primea astfel dreptul de a se amesteca în bunul mers al treburilor statului”.

LISTA BISERICILOR DIN BUCUREȘTI DEMOLATE DE CEAUȘESCU ȘI ANUL DEMOLĂRII LOR

• Biserica Enei, 1977

• Albă Postăvari, 1984

• Mănăstirea Cotroceni, 1984

• Izvorul Tămăduirii, 1984

• Gherghiceanu, 1984

• Spirea Veche, 1984

• Sfântul Nicolae Sârbi, 1985

• Sfântul Nicolae, 1986

• Sfântul Nicolae Jitniţa, 1986

• Mănăstirea Pantelimon, 1986

• Doamna Oltea, 1986

• Olteni, 1987

• Sfânta Vineri, 1987

• Mânăstirea Văcărești, 1987

• Sfântul Spiridon Vechi, 1987

• Bradu Staicu, 1987

• Sfânta Treime, 1987

• Sf. Mina, 1985

• Izvorul Tămăduirii, 1982

• Buna Vestire, 1981

Mănăstire, închisoare, ruine

Mânăstirea Văcărești a fost construită de domnitorii din familia Mavrocordat, Nicolae-tatăl şi Constantin-fiul, 1722, şi a reprezentat exprimarea desăvârșită a artei românești din acel secol, fiind încorporată marelui ciclu brâncovenesc. Aici se afla o bibliotecă celebră, ce adăpostea cărți rare adunate în mare parte de Stolnicul Constantin Cantacuzino şi colecția de documente a lui Nicolae Mavrocordat. În 1848 este transformată în închisoarea revoluționarilor. Declinul a continuat, iar în anul 1868 devine închisoare permanentă. Timp de peste un veac, până în 1973 când este desființată închisoarea, Mănăstirea a lipsit complet din viața culturală a românilor. Sfârșește în anul 1987.

Surse: lectiadeistorie, wikipedia, historia, europalibera, trinitas