15 august: Ziua Marinei Române

     Oficializată ca onomastică a marinarilor români la 15 august 1902, de Sfânta Maria Mare, Ziua Marinei Romane şi-a certificat pe deplin, mai bine de un secol, caracterul de autentic festival al mării şi spiritualității marinărești. Concepută la început ca serbare națională, sărbătoarea marinarilor atrage atenția prin programul său deosebit de atractiv şi deopotrivă pitoresc. Ziua Marinei a oferit întotdeauna asistenței un adevărat regal scenic, alcătuit atât din momente sobre, precum ceremonialul militar al întâmpinării oficialităților, arborarea pavilionului şi a marelui pavoaz, în acordurile Imnului național şi pe fundalul celor 21 de salve de salut, serviciul religios, parada navală şi aviatică, defilarea Gărzii de onoare etc., cât şi din momente pitorești specifice vieții şi tradițiilor noastre marinărești. Competițiile, jocurile şi surprizele marinarilor, regizate şi puse în scenă, pe apă şi pe uscat, spre deliciul spectatorilor, au fost nelipsite din programele alcătuite din timp de organizatori pentru a da farmec şi culoare unei sărbători care este deopotrivă a Marinei, a orașelor-porturi şi a țării.

     În urmă cu un secol, prin adresa cu Nr. 6082 din 6 august 1902, Cristea Georgescu, primarul Constanței, din dorința de a atrage turiști, se adresa primarilor comunelor urbane reședințe de județ din toată țara, atenționându-i asupra semnificației acestei sărbători: ,,Cu ocazia serbării zilei de 15 august a.c. - Sfânta Maria -, patroana Marinei, vor avea loc în apele Constanței şi pe uscat niște serbări demne de a fi văzute precum «regale», alergări, corabia Argonauţilor şi altele.”

     În Marina Militară această zi s-a serbat cu siguranță şi înainte de 1902, întrucât în documentele de arhivă se vorbește de un precedent - chiar dacă nu s-a descoperit un decret sau o dată de referință oficiale pentru această sărbătoare. Anul 1902 rămâne, cronologic vorbind, anul consacrării Zilei Marinei ca sărbătoare a oamenilor mării şi a orașului Constanța, fapt care certifică aniversarea a 112 ani de manifestare a acestei datini la nivel național şi nu doar ca simplă sărbătoare a breslei marinarilor.

     La 15 august 1902, Ziua Marinei a fost marcată la bordul crucișătorului ,,ELISABETA” printr-un Te-Deum la care a luat parte şi ministrul de război Dimitrie A. Sturdza, urmat, în după-amiaza şi seara aceleiași zile, de un banchet şi de serbarea marinărească propriu-zisă dată în folosul Palatului Invalizilor. Un an mai târziu, la regate au participat şi bărcile vasului de război rus ,,PSEZUAPE”, aflat în vizită în portul Constanța.
     De la un an la altul, serbările au sporit în amploare şi semnificații. Astfel, în anul 1911, serbările au fost organizate de Societatea Marinarilor ,,Regina Elisabeta”.

În anul 1912, serbarea nautică a fost pusă sub înaltul Patronaj al Majestății Sale Regina Elisabeta, inițiativa organizării sale aparținând societății cu același nume a Marinarilor Civili din Constanța.

     Ziua Marinei s-a serbat în virtutea acelorași frumoase tradiții şi la bordul bricului ,,MIRCEA”, care, în perioada 1 iulie - 2 septembrie 1925, a executat un marș de instrucție pe itinerarul Constanța, Pireu, Corfu, Durazzo, Boche di Cattaro, Suda, Rhodos, Smirna, Ceanak, Cospoli, Constanţa. În anul următor, M.S. Regele Carol al II-lea a hotărât ca unica școală pentru toți marinarii români să se numească Școala Navală a Maiestăţii Sale ,,MIRCEA” şi a creat ,,Medalia Maritimă”, transformată în anul 1938 în ,,Virtutea Maritimă”. De asemenea, la 15 august 1936, a fost botezat în cadrul festiv al serbărilor primul submarin românesc, ,,DELFINUL”.

     În anul 1945, la sărbătoarea marinarilor români au participat şi membrii Comisiei Aliate de Control, atât la deschiderea expoziției Marinei în localul Subsecretariatului de Stat al Marinei din București, cât şi pe Lacul Herăstrău, acolo unde, după oficierea unei slujbe religioase, s-au arborat drapelele României şi ale Națiunilor Unite şi s-a dat startul serbărilor nautice.

     Între anii 1949-1953, ziua Marinei s-a rezumat la marcarea Zilei Flotei URSS (ultima duminică din luna iulie), ceremonialul fiind diminuat ca semnificație din cauza intenției conducerii de atunci de a schimba data acestei tradiționale sărbători naționale.
     Din anul 1954, când Ziua Forțelor Maritime Militare s-a serbat, conform Decretului Prezidiului Marii Adunări Naționale nr. 309 din 29 august 1953, în prima duminică din luna august, programul Zilei Marinei a fost politizat şi adaptat noii ideologii promovate intens şi în rândurile oștirii. Ca urmare, la 1 august 1954, s-a serbat, pentru prima dată în Republica Populară Română, Ziua Forțelor Maritime Militare. Din anii ’60, manifestările au dobândit vădite accente propagandistice, în detrimentul încărcăturii spirituale ortodoxe. Acestea includeau conferințe despre semnificația Zilei Marinei susținute de către ofițeri şi propagandiști în întreprinderi şi în garnizoanele de marină, înmânarea de către delegațiile de marinari a unor machete de nave, organizarea vizitării de către pionieri a navelor-școală ,,MIRCEA” şi ,,LIBERTATEA” şi ieșiri pe mare cu acestea.

     Din anul 1990, odată cu revenirea la tradiție prin celebrarea Zilei Marinei Române la sărbătoarea Sfintei Marii - Praznicul Adormirii Maicii Domnului, organizatorii, atât la Constanţa, cât şi în celelalte oraşe-porturi maritime şi fluviale, au păstrat în programele serbărilor atât elemente tradiționale, cât şi probe noi, în pas cu specificul local şi preferințele publicului spectator al noului mileniu. Prin Legea nr. 382 din 28 septembrie 2004, s-a instituit Ziua Marinei Române pe 15 august, ca sărbătoare comună a marinarilor militari şi civili.

     La Constanța, manifestările au avut loc inițial pe terasa falezei din fața Comandamentului Marinei Militare, respectiv Statului Major al Forțelor Navale, pe platforma portuară, în perimetrul danei de pasagere şi a Farului ,,Carol I” şi, ulterior, din nou pe faleză, pe aceeași terasă, devenită a Comandamentului Flotei, pentru a da o încărcătură cuvenită acestui regal marinăresc.

     Mai mult, odată cu instituirea parteneriatului strategic cu NATO, cu aderarea la structurile Alianței Nord-Atlantice, Ziua Marinei Române este onorată de prezența navelor străine aliate sau partenere, participante activ la această sărbătoare.

     Anul 2014 marchează, odată cu împlinirea a 112 ani de tradiție marinărească, noi realizări şi noi speranțe de dezvoltare şi modernizare a Marinei Române, de care țara are în mod cert atâta nevoie.
     Anul 2026 marchează, odată cu împlinirea a 124 de ani de tradiție marinărească, noi realizări şi noi speranțe de dezvoltare şi de modernizare a Marinei Române, de care ţara are, cu siguranță, atâta nevoie.

SCURT ISTORIC

     Cu o lungime de 245 de km a coastei maritime, România ocupă un loc important în cadrul țărilor riverane Mării Negre prin amploarea spațiului terestru cu ieșire la mare. De asemenea, țara noastră deține 1.075 de km de fluviu, reprezentând 38% din lungimea totală a Dunării, din care 236 de km sunt ape interioare, ambele maluri ale acestuia fiind pe teritoriul român. Ca suprafață, bazinul Dunării ocupă pe teritoriul României 221.670 de km pătrați, reprezentând 28% din totalul bazinului hidrografic.

     În aceste condiții, primele atestări documentare ale populațiilor care s-au stabilit în zonele adiacente Mării Negre și Dunării au demonstrat, fără tăgadă, preocupările economice, culturale și militare legate de luciul de apă. Pescuitul, comerțul pe apă sau marinăria sunt tot atâtea ocupații specifice populațiilor din aceste zone.
     România, ca stat maritim european - membru al Uniunii Europene și al Organizației Tratatului Atlanticului de Nord -, și-a afirmat, în spațiul geopolitic al Mării Negre, după obținerea și recunoașterea Independenței sale (1877-1878), un rol recunoscut pe măsura statutului său, beneficiind de avantajul natural al propriei rețele hidrografice și de larga deschidere spre orizontul lumii mediteraneene și atlantice, prin bazinul de vest al Pontului.

     Dezvoltarea Marinei Române a început să se contureze odată cu Unirea Principatelor Române, în 1859, care a atras după sine unificarea flotilelor celor două țări surori, la 22 octombrie 1860, sub denumirea de Corpul Flotilei, comanda acestei structuri, care a constituit nucleul viitoarei conduceri a Marinei Militare, fiind încredințată colonelului Nicolae Steriade.
     În timpul Războiului de Independență de la 1877-1878, Flotila română s-a afirmat în numeroase acțiuni de instalare de baraje, atac al navelor inamice și sprijin cu foc de artilerie, demonstrând utilitatea serviciilor marinarilor pentru apărarea suveranității statului. Demn de remarcat este faptul că cei doi comandanți ai Flotilei Române care s-au aflat succesiv la comanda superioară, maiorul Nicolae Dimitrescu-Maican (locotenent-colonel din decembrie 1877) și maiorul Ioan Murgescu, au contribuit direct la scufundarea monitoarelor otomane ,,Podgorița”, respectiv ,,Seifi”.
     Până la Primul Război Mondial, potențialul combativ al României a crescut semnificativ, Marina Militară Română (noua denumire, din anul 1898) beneficiind de trei programe de dotare cu nave și mijloace de navigație. Implicarea conducerii marinei a fost directă în aplicarea acestora. Amintim aici rolul contraamiralului Emanoil Koslinski în implementarea celui de-al treilea program de dotare cu nave de luptă, în cadrul acestuia, în anul 1907, la Galați, fiind lansate patru monitoare și opt vedete fluviale care au format prima Escadră de Dunăre.
     În anii Marelui Război al Reîntregirii Țării (1916-1918), marina noastră s-a încadrat în efortul general de război, Comandamentul Marinei organizând misiuni de apărare a capului de pod de la Turtucaia, de sprijin al flancului drept al trupelor de uscat, de retragere a navelor române pe linia frontului, de neutralizare a artileriei inamice din zona orașului Tulcea, de transport al materialelor și de lichidare a rezistenței navelor rusești din Delta Dunării. Viceamiralul Constantin Bălescu, comandant al marinei, s-a remarcat în timpul operațiunilor militare desfășurate sub comanda sa, în vara și toamna anului 1917, când bateriile marinei și artileria monitoarelor au bombardat cu multă eficacitate pozițiile inamice de la Tulcea și Galați, forțele navale înregistrând atunci succese notabile.
     Realizarea statului național unitar român în anul 1918, în urma unirii tuturor provinciilor istorice românești, a permis, în perioada interbelică, dezvoltarea flotei militare. În urma eforturilor conducerii marinei, au intrat în dotare noi tipuri de nave, precum distrugătoarele de tip ,,M” - ,,Mărășești” și ,,Mărăști” și de tip ,,R” - ,,Regele Ferdinand” și ,,Regina Maria”, primul submarin românesc, ,,Delfinul”, a doua navă-școală ,,Mircea”. În anul 1939, la Galați, a fost lansată la apă și prima navă militară de construcție românească, puitorul de mine ,,Amiral Murgescu”. Toate aceste dotări au dus la transformarea Marinei Române într-o forță modernă și echilibrată, capabilă să facă față amenințărilor din Marea Neagră. În anul 1936, cu prilejul sărbătoririi Zilei Marinei Române, viceamiralul Ioan Bălănescu, comandantul Marinei, a apreciat: Marina română reprezintă, în sistemul apărării noastre naționale, un factor de o deosebită importanță, ea este păzitoarea liniilor de comunicație pe apă, forța de protecție a marinei comerciale și, în special, păzitoarea coastelor marine și fluviale.
     În timpul celei de-a doua conflagrații mondiale, întreaga marină, sub conducerea Comandamentului Marinei Regale, și-a adus un aport considerabil la susținerea efortului general de război, edificatoare în acest sens fiind acțiunea din 26 iunie 1941, când, în fața orașului Constanța, artileria distrugătoarelor ,,Mărăști” și ,,Regina Maria” și bateriile de coastă au respins incursiunea navelor sovietice, liderul ,,Moskva” - nava comandant de flotilă - fiind scufundat, iar distrugătorul ,,Harkov” avariat. O altă acțiune deosebit de importantă a constituit-o evacuarea pe calea mării a trupelor române și germane din Peninsula Crimeea, în cadrul celei mai mari operații navale organizată și desfășurată în Marea Neagră, cu numele de cod ,,Operațiunea 60.000”. Deloc întâmplător, Comandamentul Marinei Regale și întreaga Marină au făcut obiectul citării prin Ordin de Zi a întregii Armate de către Conducătorul Statului.
     După cel de-al Doilea Război Mondial, România a fost lipsită, în primii ani postbelici, de flota maritimă și, într-o mare măsură, și de cea fluvială, din cauza preluării navelor românești de către flota Uniunii Sovietice, nave restituite ulterior, parțial, în urma înțelegerii între guvernele României și URSS. Între 1946-1947, structurii de comandă a Marinei Militare, ca de altfel întregii Armate române, i s-a impus o serie de reorganizări menite să o adapteze condițiilor de pace, dar și din cauza presiunilor politice și militare la care au fost supuse autoritățile de la București de către sovietici. Cu toate aceste greutăți generate de amestecul brutal al sovieticilor, conducerea Forțelor Maritime Militare a continuat să susțină marina militară ca armă de elită în cadrul Armatei României și să participe la garantarea suveranității și integrității teritoriale a țării.
     Odată cu reintrarea în dotare a monitoarelor, a fost reconstituită Flotila de Dunăre, denumită din 1959 Brigada Fluvială. În anul 1962, a fost înființată Divizia 42 Maritimă, continuatoarea tradițiilor Diviziei de Mare, mare unitate care fusese desființată la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial.

     În perioada 1965-1989, Comandamentul Marinei Militare a pregătit, a susținut și a coordonat dezvoltarea accentuată a marinei militare în conformitate cu politica internă și externă a României, precum și cu doctrina de apărare a țării în vigoare în acea perioadă. O serie de nave militare maritime construite în șantierele navale românești, la sfârșitul anilor ’70 și la începutul anilor ’80, precum escortoarele ,,Midia” și ,,Constanța”, crucișătorul ușor ,,Muntenia”, transformat în distrugător, iar ulterior în fregata ,,Mărășești”, fregatele din clasa ,,Eustațiu Sebastian”, clasificate apoi în corvete, a dimensionat capacitatea Marinei Militare, iar Comandamentul structurii a planificat și coordonat, cu deplin succes, nenumărate aplicații la standardele impuse de evoluția marinelor contemporane.

     Revoluția română din decembrie 1989, care a adus revenirea la pluralism politic și democrație, a pus Marina Militară în situația de a acționa în condiții reale de luptă. Ziua de 22 decembrie a adus cu sine trecerea totală a Armatei de partea idealurilor Revoluției, Comandamentul Marinei Militare luând toate măsurile menite să ducă la victorie, în spiritul libertăților proclamate și susținute de noul regim al țării.

     După evenimentele din decembrie 1989, Comandamentul Marinei s-a restructurat într-o manieră modernă, susținând aplicarea unei politici noi privind apărarea țării în noul context geopolitic european, schimbându-și denumirea în Statul Major al Forțelor Navale. Reînviindu-se tradiția apărării fluvio-maritime, a fost înființat Comandamentul Flotei Maritime, transformat apoi în Comandamentul Operațional Naval, iar ulterior în Comandamentul Flotei și Componenta Operațională Navală. La fluviu au fost înființate Comandamentul Flotilei de Dunăre și Flotila de Dunăre, transformate în Componenta Fluvială și ulterior în Serviciul Fluvial, subordonat Comandamentului Flotei.

     Fie și dintr-o privire retrospectivă succintă, se accentuează rolul și locul Forțelor Navale Române, a conducerii sale, în istoria statului român modern, mereu în serviciul intereselor navale și fluviale naționale, participând până la sacrificiul suprem la apărarea hotarelor de apă ale țării, îndeplinindu-și rolul atribuit de conducerea politico-militară.

     În prezent, Forțele Navale ale României continuă tradiția semnificativă a acestei categorii de forțe militare, în interesul națiunii și pentru apărarea unor idealuri generoase precum siguranța granițelor, securitatea fluvială și maritimă și dezvoltarea relațiilor complexe militaro-diplomatice la Marea Neagră și pretutindeni unde statul român își află interesul geostrategic.
Încadrându-se în amplul proces de reformă a Armatei României, cu principala finalitate a creării interoperabilității cu forțele armate ale statelor membre ale NATO, Statul Major al Forțelor Navale a transformat marina militară, după integrarea României în Alianța Nord-Atlantică, în anul 2004, în prima categorie de forțe complet profesionalizată.

     Pornind de la cerințele actuale, specificul forței navale pe care o proiectăm trebuie să îndeplinească următoarele criterii: comandă și control eficiente, structură echilibrată de forțe, interoperabilitate și infrastructură corespunzătoare, totul pentru a apropia forțele din subordinea Statului Major al Forțelor Navale de cerințele războiului modern pe mare, pe litoral și în adâncimea acestuia.

     Se recunoaște că, în calitate de stat riveran Mării Negre, situat în apropierea zonei de insecuritate din Balcani și la intrarea principalei axe de transport fluvial dintre Orientul Mijlociu și Europa Occidentală, România trebuie să dispună de o forță navală credibilă și bine structurată, cu o putere combativă pe măsura responsabilităților ce-i revin la mare și fluviu. În contextul evoluției contemporane a mediului de securitate, puterea maritimă a țării este un factor de importanță vitală, iar Forțele Navale Române sunt pilonul principal al acesteia.

Surse> https://www.navy.ro/