14 august: Intrarea României în Primul Război Mondial

La 14/27 august 1916, România a declarat război Austro-Ungariei, după ce, cu câteva zile înainte, semnase convenția militară cu Antanta, care prevedea recunoașterea dreptului României de a-şi alipi teritoriile locuite de românii din Imperiul Austro-Ungar. Însă, înainte de a trimite la Viena declarația de război, regele Ferdinand a convocat la Cotroceni Consiliul de Coroană în care a fost dezbătută și aprobată intrarea României în Primul Război Mondial.

Tot în noaptea de 14 august s-a decretat mobilizarea armatei care, conform planului de operațiuni dinainte stabilit, a trecut Munții Carpați, înaintând pe toată lungimea frontului de la Vatra Dornei și până la Orșova. Astfel, România a mobilizat pe câmpul de luptă din Transilvania 235 batalioane de infanterie, 58  de escadroane de cavalerie și 215 baterii de artilerie, totalizând peste 562.000 de oameni.

Planul de război al armatei române era eliberarea Transilvaniei, fapt pentru care în această zonă erau concentrate trei armate: Armata I condusă de generalul Culcer, Armata a II-a comandată de generalul Averescu şi Armata a IV-a a generalului Prezan. De asemenea, Armata a III-a susținea frontul defensiv dinspre Bulgaria, în special cel din Dobrogea, unde Puterile Centrale concentraseră numeroase trupe bulgaro-germane.

În Ardeal armata română a reușit să elibereze Brașovul, apoi Petroşaniul şi Orşova, iar după luptele câștigate la Miercurea Ciuc și Odorhei, reușește să controleze cursul superior al Mureșului şi Târnavelor. Însă, declanșarea ofensivei germano-bulgare în Dobrogea și înfrângerea de la Turtucaia a determinat armata română să se retragă din Transilvania pentru a ajuta frontul din sud. Lupte grele se vor duce împotriva trupelor germane și austro-ungare în trecătorile Carpaților, însă armata nu poate față inamicilor care ocupă în cele din urmă capitala. În această situație, regele și guvernul s-au retras la Iași, în Moldova, iar două treimi din teritoriul țării va intra sub ocupație străină.

În prima parte a anului 1917, s-a desfășurat o intensă activitate de reorganizare a armatei, un rol important revenindu-i misiunii militare franceze conduse de generalul Berthelot. A fost primit material nou de război și s-a constituit o armată de 460.000 de militari, cu un moral bun și o mare capacitate de luptă. Războiul a fost reluat în iulie 1917, când Armata a II-a, comandată de generalul Averescu, a declanșat cu succes ofensiva de la Mărăști, punctul culminant fiind atins în 19 iulie 1917 la Mărășești, unde Armata I, condusă de generalul Ieremia Grigorescu, va opri ofensiva inamică declanșată de feldmareșalul Mackensen. O nouă ofensivă germano-austro-ungară a fost înfrântă de armata generalului Averescu în sectorul Oituz în bătălia de la porțile Moldovei, când ostașii romani au scandat celebra deviză: „Pe aici nu se trece!”.

Caseta

Planul de campanie al Armatei României pentru anul 1916 - „Ipoteza Z” a reprezentat documentul de planificare politico-militară pentru desfășurarea acțiunilor militare ale Armatei României, după intrarea în război de partea Antantei, în anul 1916. Planul stabilea obiectivul general al războiului, modul de acțiune și de alocare a forțelor militare pentru îndeplinirea acestuia. Planul a fost întocmit de Secția Operații a Marelui Stat Major, condusă de colonelul Ion Rășcanu, fiind aprobat de șeful Statului Major General, generalul Vasile Zottu, la începutul lunii august 1916.

Gruparea forțelor

În conformitate cu prevederile acestui plan, în momentul declarării mobilizării se înființau patru armate: Armata 1, Armata 2, Armata 3 și Armata de Nord, prin transformarea corpurilor de armată existente. Forțele angajate au fost următoarele: 576.408 militari în unitățile combatante din care 420.324 pe frontul din Transilvania (Armatele 1,2 și de Nord), 140.543 de militari pe frontul de sud (Armata 3) și 51.165 de militari (Corpul 5 Armată și artileria grea) rezerva la dispoziția Marelui Cartier General. Acestora li se adăugau alți 257.193 de militari în partea sedentară.

Acțiunile forțelor de pe frontul de nord și nord-vest

Pe frontul din Transilvania, acțiunile militare ofensive urmau să se desfășoare în trei etape și erau prevăzute să dureze 30 de zile de la începerea mobilizării, moment în care forțele române trebuiau să atingă aliniamentul Ciucea-Caransebeș în vederea angajării unei bătălii generale cu inamicul.

Caseta

La izbucnirea Primului Război Mondial, pe plan intern, România era o țară în care, chiar dacă instituțiile regimului democratic erau prezente, funcționarea organismului statal era departe de standardele occidentale. Economia avea o structură arhaică și anacronică, bazată pe o agricultură de subzistență, cu caracter tradițional și cu un nivel redus de productivitate.

Societatea era dominată de o aristocrație funciară (marii proprietari de terenuri agricole) care își exercita dominația asupra unei mari părți din populație, care era preponderent rurală și în covârșitoarea ei majoritate analfabetă.

Cu tot efortul făcut de elitele politice și intelectuale ale țării în a doua jumătate a secolului XIX, România era încă departe de sincronizare cu Europa Occidentală. În ciuda tuturor neajunsurilor, România rămânea cea mai productivă țară din Europa de Est și din Balcani datorită resurselor sale naturale și a potențialului ei agricol.

Relațiile internaționale erau marcate, la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX, de rivalitatea dintre Marile Puteri pentru controlul lumii extraeuropene. În Europa, Imperiul German devenise principala putere dominantă pe continent, iar comportamentul acestuia a determinat o extraordinară destrămare și recompunere a sistemului alianțelor în raport cu deceniile anterioare.

România era ea însăși prinsă în aceste jocuri de putere. Pe de o parte, ea era un obiect al rivalităților imperiilor vecine (Imperiul Austro-Ungar și Imperiul Rus) care aveau pregătite planuri anexioniste pentru diferite porțiuni ale teritoriului său, iar pe de altă parte România căuta să își creeze condițiile propice pentru îndeplinirea idealului său național, de adunare într-un singur stat a tuturor regiunilor istorice românești.

Din punct de vedere militar, România venea după o victorie fără glorie în Al Doilea Război Balcanic, euforia victoriei făcând să se treacă cu ușurință peste lipsurile manifestate în domeniul conducerii militare, organizării și instruirii trupelor, dar mai ales a înzestrării cu armament și tehnică de luptă moderne.

Deși era legată de Austro-Ungaria prin „Tripla Alianță”, la care aderase în secret în 1883, România alege să se declare neutră la izbucnirea ostilităților, în iulie 1914, prevalându-se de interpretarea clauzelor relative la „casus foederis”. În anii neutralității, guvernul liberal condus de Ion I.C. Brătianu a adoptat o atitudine de expectativă, în ciuda faptului că toate părțile implicate în conflict au exercitat presiuni combinate cu promisiuni teritoriale asupra României, pentru a li se alătura.

În august 1916, România primește un ultimatum pentru a decide dacă dorește să se alăture Antantei „acum ori niciodată”. Sub presiunea cererii ultimative, Guvernul României acceptă să intre în război de partea Antantei, deși situația de pe fronturile de luptă nu era una favorabilă.

Caseta

Viața politică

La izbucnirea Primului Război Mondial, România era o țară aflată la finalul unei etape, de mai bine de 50 de ani, a unui proces de modernizare structurală. Acest proces a afectat toate domeniile vieții sociale, dar în mod diferit, astfel încât în primii ani ai secolului XX societatea românească cunoștea un nivel de dezvoltare diferit a segmentelor componente.

Aceste inegalități și discrepanțe își aveau originea în permanenta oscilare a societății românești în alegerea modelului de dezvoltare socială, în care s-au confruntat două mari tendințe: un model inspirat din experiența Europei Occidentale, bazat pe industrializare și urbanizare, menite să determine schimbări radicale în fiecare aspect al societății românești, iar un al doilea model bazat pe tradiția României de țară agricolă și care punea accentul pe menținerea structurilor sociale și valorilor culturale tradiționale.

În viața politică, regele Carol I a jucat un rol-cheie, prin folosirea discreționară a atribuției sale constituționale de a-l numi pe viitorul prim-ministru. „Rotativa guvernamentală” - bazată pe alternanța la putere a Partidului Național Liberal și Partidului Conservator - a fost mecanismul politic unic folosit de rege în această perioadă atât ca modalitate de a trece peste crizele economice și politice serioase, cât și ca să-și păstreze propria putere, prin determinarea celor două partide să se afle în competiție pentru favorurile sale. Acest sistem nu a dat posibilitatea de a accede la putere pentru alte partide.

 În același timp, sistemul de vot cenzitar făcea ca mari segmente ale populației, cum ar fi mare parte a țărănimii, să fie excluse de la procesul politic, făcând ca influența lor asupra deciziilor politice să fie redusă. Izbucnirea războiului a găsit la putere guvernul Partidului Național Liberal, condus de Ion I. C. Brătianu, instalat la începutul anului 1914, care succeda unei guvernări conservator-junimiste de patru ani.

Viața economică

Perioada premergătoare Primului Război Mondial a fost una hotărâtoare pentru dezvoltarea economică și socială a României în care industrializarea a luat avânt și a început să se dezvolte elementele de infrastructură specifice unei economii avansate. Economistul Nicolae Xenopol o caracteriza ca o „epocă excepțională”.

Avuția națională, în anul 1915, era apreciată de Nicolae Xenopol la circa 21,5 miliarde de lei aur și includea: terenul agricol - 13,5 miliarde de lei; construcțiile urbane - 2 miliarde de lei; investițiile industriale și comerciale - 1,8 miliarde de lei; capitalul mobiliar - miliarde de lei; proprietățile statului - miliarde de lei etc. Această avuție era grevată de datoria externă de peste 2 miliarde de lei și de valoarea capitalurilor străine plasate în țară, de 700 milioane de lei.

Producția materială a României înregistra în ajunul războiului o serie de parametri record: recoltele de cereale sporesc de la media anilor 1896-1900 de 4,2 milioane de tone, la 6,2 milioane de tone ca medie pentru anii 1911-1915; producția industrială a întreprinderilor mari a crescut de la 230 de milioane de lei, la 584 milioane de lei; în același interval, 1900-1913, valoarea exportului urca de la 280 milioane de lei la 671 milioane de lei și a importului de la 217 milioane de lei la 590 milioane de lei, iar balanța comercială a fost activă, cu excepția a doi ani, a avut un excedent total de peste 1.000 milioane de lei aur.

În același timp, s-au perpetuat numeroase caracteristici ale unei țări subdezvoltate. România își întemeia dezvoltarea pe resursele sale naturale, pe masa de forță de muncă rezultată din creșterea demografică și pe mijloacele financiare și tehnice, în majoritate externe; ea era departe de procesele de dezvoltare intensivă, bazată pe tehnici industriale, pe productivitate și eficiență ridicate, caracteristice economiilor avansate.

Agricultura a continuat să fie ramura economică de bază care ocupa marea majoritate a forței de muncă. În pofida creșterii producției agricole, în 1914 agricultura rămăsese în esență în stadiul de la aplicarea reformei agrare de către Alexandru Ioan Cuza, iar locuitorii satelor nu au beneficiat decât în mică măsură de avantajele dezvoltării economice. Sărăcia era larg răspândită, rata mortalității rămăsese ridicată, alimentația era precară, iar condițiile igienico-sanitare și nivelul asistenței sociale erau necorespunzătoare.

Agricultura românească avea o structură de proprietate revolută și un sistem al relațiilor de muncă ce nu încurajau productivitatea. Repartiția terenurilor și a veniturilor agricole era una extrem de disproporționată. O statistică din anul 1903 din Vechiul regat arăta că 7.780 de mari proprietari cu moșii mai mari de 50 de hectare dețineau 51% din suprafața agricolă a țării, în vreme ce peste 1.250.000 de familii de țărani dețineau restul de 49%. Alte 300.000 de familii țărănești nu dețineau deloc pământ.

O altă statistică din anul 1909 a veniturilor din mediul rural reliefa aceeași discrepanță: 1.240.000 (98,3%) dintre proprietari aveau un venit mediu de 95 de lei pe an, în timp ce 2.200 (0,2%) de proprietari aveau un venit mediu de 45.400 de lei/an. Pentru comparație, salariu mediu al unui funcționar de stat era în jur de 100 de lei/lună. Această repartiție - arăta Nicolae Xenopol - pune în evidență structura economică a societății noastre, în care bogăția se găsește în mâna unei clase foarte puțin numeroase, în care clasa mijlocie este excesiv de redusă și în care încă nu există o tranziție naturală între marea masă de săraci și privilegiații sorții.

La rândul său, industrializarea, chiar dacă făcuse progrese impresionante, era inegală, având în vedere că atât industria grea, cât și ramurile industriale legate de agricultură se dezvoltau încet. Deși avea cel mai mare număr de întreprinderi industriale din sud-estul Europei, România era încă departe de țările dezvoltate. Vechiul Regat avea la începutul războiului 410 fabrici cu un număr mediu de 75 de lucrători, în timp ce în Transilvania existau 379 de fabrici cu o medie de peste o sută de lucrători.

Legăturile economice cu marile puteri europene au devenit mai complexe, însă relațiile de schimb nu se desfășurau pe picior de egalitate. Piețele străine pentru exportarea producției agricole, furnizorii externi de produse manufacturiere pentru industrie și pentru piața de consum, precum și capitalul extern au devenit indispensabile pentru sănătatea economică a României, ceea ce sporea dependența țării de marile puteri din Europa Occidentală.