Baia Mare, România
0362-401.331; 0362-401.332
office@gazetademaramures.ro
11 iunie: Naționalizarea mijloacelor de producție din România
La 11 iunie 1948, în Plenara Comitetului Central al Partidului Comunist din România, a fost adoptată Legea cu privire la naționalizarea principalelor întreprinderi industriale din țară. Trebuie amintit că, începând din 1945 şi până în 1948, în România se parcurseseră toate etapele premergătoare marilor reforme comuniste, iar după abdicarea forțată a regelui, proclamarea Republicii Populare Române și înfăptuirea reformei agrare şi a celei monetare, la jumătatea anului 1948 a venit rândul naționalizării principalelor mijloace de producție ale țării.
Naționalizarea, numită în documentele noii puteri politice „un act fundamental”, cu „rol hotărâtor” în transformarea revoluționară a societății românești”, a reprezentat un proces amplu, sistematic şi pregătit minuțios.
La sfârșitul anului 1947, toate pârghiile puterii de stat erau profund transformate şi subordonate partidului unic. Administrația publică, magistratura, armata, presa şi radioul fuseseră epurate de elementele „dușmănoase” față de puterea politică exercitată de comuniști.
Victoria comuniștilor în alegerile din 1946 a permis folosirea aparenței de transformări
Recensământul întreprinderilor economice, efectuat la 15 octombrie 1947, a dat statului o imagine precisă asupra numărului, dimensiunilor şi situației acestora, permiţându-i să selecteze întreprinderile ce urmau a fi naționalizate. S-a constatat cu acest prilej că, din totalul de 36.729 de întreprinderi existente în ţară, statul dispunea de 1.186 de întreprinderi industriale. Ponderea acestora, calculată după numărul salariaților, era în industria extractivă de circa 15%, iar în cea prelucrătoare de 21%. Statul era proprietarul tuturor întreprinderilor de produs tutun, sare, chibrituri, alcool, care erau monopoluri de stat, iar în domeniul transporturilor deținea 94% din forța motrice şi 92% din totalul personalului utilizat (din 5.711 întreprinderi de transport, 5.046 aparțineau statului). Proprietatea de stat era reprezentată, de asemenea, în domeniul agriculturii, în comerț, în sectorul financiar bancar.
Cucerirea puterii politice a permis pregătirea naționalizării din punct de vedere juridic. Marea Adunare Națională a adoptat, la 13 aprilie 1948, prima Constituție a RPR24, care conținea prevederi pregătitoare pentru naționalizarea preconizată. În Constituție se preciza că bogățiile de orice natură ale subsolului, zăcămintele miniere, apele, pădurile, izvoarele de energie naturală, căile de comunicație feroviare, rutiere, pe apă şi pe mare, poșta, telegraful, telefonul şi radioul aparțin statului ca bunuri comune, dar se stipula expres că, atunci „când interesul general cere, mijloacele de producție, băncile şi societățile de asigurare, care sunt proprietate particulară a persoanelor fizice sau juridice, pot deveni proprietatea statului, adică bun al poporului, în condițiile prevăzute de lege”. Trecerea la efectuarea naționalizării avea deci cale liberă, din toate punctele de vedere.
Înfăptuirea propriu-zisă a naționalizării s-a făcut după un plan general de acțiune.
Partidul comunist a organizat comisii județene pentru naționalizare şi colective pentru fiecare întreprindere ce urma să fie naționalizată. Aceste colective, formate din persoane atent selectate de către cadrele de partid, aveau ca principal obiectiv al activității supravegherea patronilor. S-a urmărit păstrarea secretului operației până la adoptarea legii pentru a preveni eventualele acte de împotrivire. Operațiunile de preluare a întreprinderilor naționalizate au fost efectiv terminate în două zile, respectiv 10 şi 11 iunie 1948. Felul în care a fost efectuat actul în sine a conjugat acțiunea partidului comunist cu celelalte pârghii ale puterii de stat.
Prin votul Marii Adunări Naționale de la 11 iunie 1948, era deschisă calea pentru impunerea modelului sovietic de dezvoltare economică. Prin legea adoptată la 11 iunie 1948, au fost naționalizate 8.894 de întreprinderi industriale, din care 3.560 de interes local. Potrivit recensământului industriei din 31 octombrie 1948, ponderea sectorului de stat, format din întreprinderi de subordonare centrală şi din cele de interes local, calculată după numărul de salariați, era în industrie de 76%, în transporturi şi comunicații de 98%, în comerț şi credit de 42%. În industrie, ponderea sectorului de stat varia de la o ramură la alta: astfel, în industria energetică era de 89%, în cea extractivă de 70%, în metalurgie de 80%, în chimie de 77%, în industria lemnului de 80%, în cea alimentară de 85% etc. După forța motrice, potrivit datelor aceluiași recensământ, sectorul de stat deținea 80% din industria energetică, 58% din cea extractivă şi 80% din cea prelucrătoare. Efectele legii respective au fost întregite ulterior printr-un şir de alte legi care au operat trecerea sub controlul statului a unor linii de cale ferată particulară, a industriei cinematografice, a instituţiilor sanitare particulare, farmaciilor, depozitelor de medicamente, a unei părţi a fondului de locuinţe ş.a. În 1949, este instituit monopolul statului asupra comerțului exterior, prin Decretul din 28 iulie 1949 pentru reglementarea operațiunilor de import, export şi tranzit. Iar pentru facilitarea şi coordonarea relațiilor economice externe ale României, în decembrie 1949 este înființată Camera de Comerț Exterior a României. Din considerente de oportunitate politică, cu scopul de a antrena o mare adeziune a populației pentru noua putere care se instala, naționalizarea nu a cuprins pământul, întreprinderile mici, cele care aveau sub 10 lucrători şi sub 20 CP, şi comerțul mic.
Acestea din urmă au constituit, însă, domeniul unei politici sistematice de îngrădire – limitare – lichidare, desfășurată în deceniul 1950-1960. Legile amintite au creat suportul legal pentru instituirea monopolului statului în economie, trecerea la o economie condusă de la centru, prin instituții înființate în acest scop şi care trebuiau, prin atribuțiile lor, să răspundă comandamentelor puterii care se instala, dar într-o anumită măsură şi unor cerințe obiective ale vieții economice. Astfel, prin legea din 5 aprilie 1947, este înființat Ministerul Industriei şi Comerțului, prin reorganizarea şi contopirea
Ministerului Economiei Naționale, a Subsecretariatului Aprovizionării, a Comisariatului Preţurilor, a Comisariatului pentru Comerţ Exterior şi a Subsecretariatului industriei de stat . Iar prin legea de la 1 iulie 1948 este înființată Comisia de Stat a Planificării şi sunt reorganizate ministerele economice pe ramuri de producție. Ca urmare, în a doua jumătate a anului 1948, întreprinderile de stat, devenite majoritare, îşi desfășoară activitatea pe bază de programe lunare de producție. Spre sfârșitul deceniului cinci, se trece la planificarea centralizată, primele planuri fiind anuale, cel din 1949 şi cel din 1950, planuri care, potrivit comunicatelor oficiale, au fost depăşite cu 8% şi respectiv 3,4%. În literatura de specialitate se apreciază că, la sfârşitul anului 1950, s-a încheiat refacerea economică, atunci când volumul producției industriale l-a depășit pe cel din 1938 şi s-a atins nivelul antebelic la produsul social şi la venitul naţional din acelaşi an. După 1950, timp de patru decenii, viaţa economico-socială s-a desfăşurat pe baza planurilor cincinale.
În legătură cu evoluția economiei românești în perioada 1950-1989, trebuie menționat că datele statistice cuprinse în anuare şi în alte lucrări din acea perioadă sunt relativ incerte, ele având în mare parte un caracter propagandistic. Primul anuar statistic în perioada de după Al Doilea Război Mondial a fost editat în 1957 şi cuprinde date începând, cu deosebire, din 1955. Datele cuprinse în anuarele statistice, precum şi continuitatea şi comparabilitatea lor în timp sunt relative şi datorită modificării structurii anuarelor statistice, evoluției sistemului monetar, a sistemului şi metodologiei stabilirii prețurilor, modificării metodologiei de calcul şi de exprimare a unor indicatori ş.a. Pentru eliminarea – măcar parţială – a lipsei de precizie a datelor statistice pe care se întemeiază interpretarea faptelor şi fenomenelor economice din perioada 1950-1989, am folosit cu predilecție Anuarul Statistic al României pentru anul 1990, care cuprinde, în parte, date recalculate pentru perioada menționată, precum şi capitole şi indicatori noi, nepublicați până atunci. În egală măsură, am folosit date statistice cuprinse în lucrări de certă reputație științifică, editate înainte şi după 1989 în ţară, precum şi de organisme internaționale.
Industrializarea forțată şi dezvoltarea extensivă
În perioada 1951-1989, dezvoltarea economiei, care s-a desfășurat pe baza planurilor
surse: lectiadeistorie, Raportul final al Comisiei prezidențiale pentru analiza dictaturii comuniste din România