„Vreau să le arăt străinilor România minunată, profundă, cu locurile unde timpul e încremenit”

Interviu cu Tony Nyerjak - Ambasadorul României şi al românilor de pretutindeni în contextul Capitalei Culturale Europene – Mons, Belgia 2015

Reporter: Care-i pe scurt povestea dumneavoastră de maramureşean-belgian?

Tony Nyerjak: Am ajuns în Belgia, în oraşul Mons, în 2009 şi de atunci viaţa mea s-a împărţit, chiar dacă în 2010 m-au urmat şi soţia Claudia şi fiul Andrei. E un oraş cam cât Baia Mare, şi comparaţia nu se va opri aici, pentru că sunt legat de amândouă puternic, chiar dacă am rămas cu o singură religie: România, cu centrul în Maramureşul natal, cu Cavnicul iubit.

Pribegia nu-i o meserie uşoară, dar am plecat pentru că aici pot visa mai mult, şi, mai ales, pot să-mi înfăptuiesc visele. Şi cred că 4 milioane de români pribegi prin străini pot să confirme asta.

Dar, revin la Mons: 160 mii de locuitori, o universitate bună, un oraş dinamic, ce beneficiază de câteva avantaje, printre care un primar care a fost până nu demult prim-ministru: Elio Di Rupo.

Un vizionar şi un mare patriot local, proiectul capitalei culturale i se datorează. Mons a fost vestit pentru un festival, Le Doudou, care are loc vara, în iunie şi la care participă anual cam 150 de mii de persoane, ca dovadă a respectului pentru tradiţii, a perseverenţei şi a marketingului foarte bun. Când am ajuns aici, nu cunoşteam pe nimeni, doar peste un an m-am împrietenit cu cei din Anderlues, cu care, de altfel, cu importanta contribuţie a lui Pierre Dutron din Cavnic, ne-am şi înfrăţit (oraşul Cavnic). Dar la Mons cunoşteam foarte puţină lume, doar o familie de medici cu care ne-am întâlnit întâmplător, au văzut maşina de Maramureş şi mi-au lăsat un bilet sub ştergător.

Cam în perioada aceea am început să lucrez pe cont propriu, ca independent, şi am început să-mi cresc afacerea. Şi într-o bună zi am primit un telefon, de la una din organismele care se ocupau cu proiectul Capitalei Culturale Mons, ca să le fac o ofertă de preţ. La început mi-am zis că e o glumă, mai apoi m-am gândit că au nevoie de o a treia ofertă la o lucrare „dedicată” altcuiva, dar tot am făcut-o.

Rep: Şi aşa aţi ajuns ambasadorul României în contextul Mons?

T.N.: La 2 săptămâni am avut surpriza să primesc un alt telefon din partea lor, să-mi spună că oferta mi-a fost acceptată şi să merg să stabilim detaliile. Am terminat lucrul, au fost deosebit de mulţumiţi (veneau unii ca într-un pelerinaj să se minuneze de ce am putut face din dezastrul care fusese iniţial) şi aşa mi-au mai cerut o ofertă şi încă una şi tot aşa, pe baza lucrului bine făcut, am ajuns să-i cunosc pe majoritatea celor implicaţi în Capitala Culturală Europeană.

La un moment dat, mi-am zis să duc relaţia asta la un alt nivel, mai ales că şi acasă am legături profunde cu lumea artei şi cu cultura, ştiu ce artişti minunaţi şi inegalabili avem, ce tradiţii frumoase şi valoroase şi am intrat în biroul directorului adjunct, Marie Noble, mâna dreaptă a lui Yves Yasseur, directorul general, şi am întrebat-o: „Marie, ce ar trebui să fac să te impresionez?”.

Evident, a fost foarte mirată, nu ştia ce să spună şi am început să-i povestesc. Despre România, români şi mai ales despre Maramureş. I-am dat un suvenir din lemn cu specific maramureşean, i-am povestit despre lemn, despre muzică, despre Şcoala Băimăreană, cred că dintr-o rasuflare i-am spus tot. Şi a pus mâna pe telefon şi a chemat-o pe Caroline Kadziola, care e director de relaţii internaţionale şi m-au numit Ambasadorul României şi al românilor de pretutindeni în contextul Capitalei Culturale.

Rep.: Concret, în ce proiecte v-aţi implicat şi ce evenimente aţi organizat?

T.N.: Eu am zis mereu că nimic nu este întâmplător în viaţă, că totul se întâmplă cu un rost, chiar dacă noi nu ştim rostul asta, sau nu-l înţelegem. Şi valorile cele mai importante se găsesc în interiorul nostru, în suflete. Am luat legătura cu Ambasada României şi cu Institutul Cultural Român, prin Cătălin Hrişcă, care a fost mirat şi încântat. Ei încercau să intre în contact cu Fundaţia Mons 2015 de 4 ani, şi fără succes. Cătălin a fost foarte impresionat, în primul rând pentru faptul că au acceptat să mergem să le prezentăm câteva proiecte, româneşti, cu care putem colabora în acest context, chiar dacă ei aveau programul făcut cu 2 ani înainte. Şi au reţinut vreo 6, din câte le-am propus! Recent, am organizat de 8 martie Ziua Femeii, la care l-am invitat pe prietenul meu băimărean Cosmin Lauran, care mă va ajuta să termin primul album folk, „Cântece din pribegie”, şi cu care vom face un album comun, voi reedita „Petrecerea Maramureşeană” de anul trecut, unde am avut vreo 120 de invitaţi şi la care a venit Nicu Dobos cu „Arhaicii” lui.

Rep: Cum este comunitatea de români din Belgia?

T.N.: Comunitatea de români de aici e diferită de alte ţări: există, în primul rând, românii care lucrează la instituţiile europene, directori, ingineri, agenţi contractuali etc., care au ajuns acolo pentru că sunt foarte buni, extraordinari chiar în ceea ce fac, pentru că acolo e o competiţie acerbă şi foarte severă, nu există pile sau relaţii, sub nicio formă. Ei sunt o elită cu care ne putem mândri şi pe care va trebui să-i consultăm şi să-i utilizăm în reconstrucţia societăţii româneşti. Există mai apoi medicii, profesorii, infirmierii care sunt foarte bine pregătiţi şi foarte apreciaţi.

Există antreprenorii şi cei care oferă servicii, care, dacă nu ar face treabă foarte bună, nu ar putea supravieţui în societatea acesta pretenţioasă şi relativ dificilă. Şi există mulţi muncitori pe la diverse firme şi în diverse domenii, care au de lucru tot pe baza competenţei şi a seriozităţii.  

Rep: Aţi reuşit să-i clintiţi pe străinii care au o imagine proastă despre români?

T.N.: Mă mândresc cu asta, mă mândresc că am reuşit asta, pentru că, de când sunt în Belgia, m-am lovit de o reticenţă faţă de noi, românii, din cauza unei imagini, pe de o parte create de presa francofonă, din Belgia şi Franţa, pe de altă parte datorită existenţei reale a unei categorii de concetăţeni care nu ne onorează. Dar eu vreau să le arăt România minunată, profundă, locurile unde timpul e încremenit în nemişcare, porţile maramureşene ca nişte arcuri de triumf peste veacuri, şi oamenii, semenii mei români, prietenii cu care mă mândresc oriunde aş fi, medici, profesori, ingineri, meseriaşi, constructori care sunt apreciaţi pentru ceea ce fac, pentru că au venit să-şi realizeze visurile departe de casă. E o linie delicată, aproape invizibilă, între ambiţie şi necesitate, atunci când vorbim de românii care au pribegit printre străini (că nu-mi place să spun emigranţi) şi aici nu pot să spun decât ceea ce am trăit eu în 23 de ani: pleci pentru că nu-ţi ajunge salariul de la o lună la alta, pleci pentru că fabrica sau mina unde lucrai s-a închis, pleci pentru că ai studiat 6-7-8 ani şi cu salariul de începător nu-ţi plăteşti nici măcar chiria, pleci pentru că nu vrei ca progeniturile tale să pornească pe drumuri fără ieşire sau pentru că vezi că sistemul de învăţământ, pe care l-ai cunoscut şi în care credeai, descreşte exponenţial, ca în cazul meu. L-am luat pe fiul meu de la cel mai prestigios liceu din Baia Mare, l-am adus în Belgia, unde am plătit 3000 de euro pe an (numai la liceu!),ca să-i pot oferi o perspectivă pe care acasă nu ar fi avut-o. Dar sper că va acumula experienţă, va face bani şi se va întoarce.

Rep.: Ce alte planuri personale aveţi ?

T.N.: Am revenit în politică, unde sunt copreşedintele organizaţiei PNL Belgia şi membru în CEX al organizaţiei PNL Diaspora, cu convingerea că merităm o altfel de abordare, mai ales după ce i-am văzut pe toţi oamenii ăia stând 6-7 ore în frig ca să voteze. A fost o nouă revoluţie, chiar dacă nu una sângeroasă. Mă bucur că Baia Mare candidează pentru a fi Capitala Culturală Europeană 2021, sper să pot contribui şi eu cu toată experienţa şi bunele relaţii pe care le-am acumulat în tot acest timp, nimic nu m-ar face mai fericit!

„E o linie delicată, aproape invizibilă, între ambiţie şi necesitate, atunci când vorbim de românii care au pribegit printre străini (că nu-mi place să spun emigranţi) şi aici nu pot să spun decât ceea ce am trăit eu în 23 de ani: pleci pentru că nu-ţi ajunge salariul de la o lună la alta, pleci pentru că fabrica sau mina unde lucrai s-a închis, pleci pentru că ai studiat 6-7-8 ani şi cu salariul de începător nu-ţi plăteşti nici măcar chiria, pleci pentru că nu vrei ca progeniturile tale să pornească pe drumuri fără ieşire sau pentru că vezi că sistemul de învăţământ, pe care l-ai cunoscut şi în care credeai, descreşte exponenţial, ca în cazul meu”.

Tony Nyerjak