Volker Wollmann la Biblioteca Judeţeană „Petre Dulfu” despre Patrimoniul preindustrial şi industrial din România. O avere neştiută, risipită

Nicolae TEREMTUŞ

Sala Mare a Bibliotecii băi­mărene a fost luată cu asalt de invitaţii la dezbaterea ce se anunţa foarte interesantă. Au venit mai mulţi profesionişti din mine­ritul maramureşean, printre care cunoscutul geolog Cornel Grama şi ing. Aurel Pantea. Au onorat invitaţia la dezbateri mai mulţi conducători de întreprinderi în perioada de până în 1989, oameni de cultură, arhitecţi, profesori universitari de diferite discipline, bibliotecari, oameni de afaceri, repre­zentanţi ai unor muzee şi din instituţii ale statului. Gazda manifestării, directorul Bibliotecii Judeţene, Teodor Ardelean. În prezidiu au luat loc Volker Wollmann, Teodor Ardelean şi Saşa Nicolici.

De o parte şi de alta a mesei de la prezidiu au fost aşezate cele şase volume ale lucrării despre patrimoniul tehnic din România, cele 10 volume despre minerit şi alte câteva volume scrise de profesorul Wollmann, un om modest, după cum avea să afirme unul dintre vorbitori, în cadrul dezbaterilor, dar volubil şi un pic emoţionat de faptul că au venit atâţia specialişti la dezbaterea aşteptată.
Teodor Ardelean a luat cuvântul cu o punctualitate nemţească şi a vorbit despre invitat şi minunatele lui cărţi.
„Sunt prieten de vreo şapte-opt ani cu domnul Wollmann, dar în sală sunt unii care îl cunosc de mai mulţi ani, sunt colaboratori. Trebuie să spun că domnul Wollmann este un uriaş, încă în viaţă. Nu există pe faţa pământului românesc un om care să fi peregrinat atât de mult şi să fi cercetat acest domeniu pentru care această ţară dragă, scumpă nouă, n-a găsit soluţie de instituţionalizare a unei activităţi de o asemenea valoare. Unii îi spun arheologie industrială şi este, alţii îi spun cer­cetarea patrimoniului preindustrial şi industrial, iar noi aici am venit să pro­fităm de revenirea domnului Wollmann în Baia Mare. Este la Arhive şi cer­cetează, studiază pe o anumită tematică ce-l preocupă accentuat, acum.

Având în vedere că anumite cauze ale ultimilor ani ne-au unit, inclusiv bravura ce-am făcut-o împreună cu Saşa Nicolici, am propus secţiei de geo­nomie a Academiei Române să fie premiat şi am fost ascultaţi, anul trecut a beneficiat de acest premiu domnul Wollmann, ne coordonăm programele pe care le avem. Domnul Wollmann vine des în România, îşi ia maşinuţa şi vine în ţară! O să vă spun că este singurul om care ştie toate orologiile acestei ţări, sau toate farurile, sau toate utilajele din toate domeniile, cu excepţia Căilor Ferate. Şi nu acoperă toate domeniile sub aspectul care ne doare pe noi, că
s-a risipit avuţia naţională, s-au distrus întreprinderile, că a dispărut floarea tehnicii, ci sub aspectul problematicii de patrimoniu. Dar eu fac introducerea! Între ţările europene, ţările acestei lumi, România a fost o ţară cu un bogat patrimoniu tehnic şi că trebuie să avem grijă! O parte este identificat şi prezervat, altă parte ocrotit mai puţin. Avem muzee în ţară care se ocupă de patrimoniu de acest tip, dar suntem încă departe! În Europa, toate ţările au Institute de cercetare ale Academiei sau ale unor universităţi! Până şi Albania are un Centru de cercetare al Academiei, la Elbasan.
România nu are o asemenea structură! Academia Română nu este dispusă să se ocupe de aşa ceva. Am avut multe discuţii acolo pe această temă, dar au spus că nu au buget, că nu se pot ocupa. Şi am spus că nici nu mai este cazul să facă un astfel de institut deoarece avem un astfel de institut şi el se numeşte Volker Wollmann!”, a spus Teodor Ardelean.

Volker Wollmann a vorbit despre acti­vitatea sa din cei peste 40 de ani de muncă şi materializată în multe volume de carte apărute în condiţii grafice excelente.
„În România este o situaţie dezas­truoasă în ce priveşte ocrotirea şi pre­zervarea patrimoniului tehnic din mai multe motive. Unul de care m-am lovit peste tot e faptul că în România există multe muzee de etnografie, foarte frumoase, în aer liber (Sibiu, Sighetul Marmaţiei) unde avem „perle” de patrimoniu preindustrial. Şi mai sunt câteva! Avem muzee mari, judeţene, cu mult personal. Am visat să avem în Germania atâta personal la muzee cât este în România, dar a fost neglijat un aspect, începând cu 1990. Nu au fost create, nu există un institut de istoria materială, de patrimoniu tehnic şi nu numai. Nu am avut! A avut Polonia, Italia, mai ales, şi alte ţări! Ca atare nu a existat o evidenţă, să ştim ce avem ca patrimoniu industrial. Preindustrial mai avem în marile muzee unde sunt păstrate, ocrotite. Dar alte categorii de monumente sunt absolut uitate de toată lumea, de toate instituţiile. Foarte multe astfel de monumente nu figurează pe lista monumentelor istorice, cu mici excepţii.
Cine vrea să îşi facă o imagine despre ce industrie am avut în România, pe baza acestor liste care au fost publicate în 2004-2010-2015, o să fie dezamăgit. În unele judeţe nu este trecut nici măcar un astfel de monument, iar în altele apar în listă 20 de monumente care nu mai există de 20 de ani.
De aceste dificultăţi m-am lovit de la început, în timpul demersurilor mele. Am ajuns la concluzia că trebuie verificate aceste liste, la faţa locului, cât îmi permite sănătatea şi cât au rezistat cele trei maşini folosite în aceşti ani pentru a verifica aceste monumente. Am avut surprize foarte plăcute, am găsit instalaţii tehnice intacte, cu prima dotare tehnică. De exemplu, o presă de ulei din Lugoj, dar ceva mai încolo am găsit un monument incredibil. Fabrica de oţet de la Margina este cel mai impunător monument industrial, este după moara lui Assan. Această fabrică de oţet a fost construită în 1904 şi a fost cea mai modernă din sud-estul Europei. Este impunătoare, iar acum este într-un stadiu de degradare pe care îl deplâng. Am avut obligaţia să verific, uneori pe judeţe, alte ori pe categorii de monumente din patrimoniu tehnic din România.
Am început, cum era firesc, în volumul unu, cu exploatarea metalelor, industria minieră, industria metalurgică, iar în celelalte volume cu alte sectoare economice unde România are tradiţii foarte puternice. De exemplu, materiale de construcţii. Am început de la joagăr până la marile fabrici de cherestea, cum a existat una, de exemplu, la Tălmaciu, Sibiu. În perioada interbelică a fost o fabrică cu 27 de gatere, acolo. Este enorm, în altă parte nu am mai văzut!
Am tratat industria de construcţii cu o foarte bună documentaţie pusă la dispoziţie, despre fabricile de cărămizi şi ţigle. Din păcate, şi acestea au dispărut în ultimii ani.
M-am ocupat de patrimoniul tehnic legat de industria textilă.
Aici am mai găsit, în special în Mara­mureş, mai multe instalaţii preindustriale, vâltori şi pive de postav, care încă mai există. Dar pe cale de dispariţie.
La Săcel au fost şase pive şi mori hidraulice şi cu vâltori, iar la ora actuală mai există o singură moară şi o singură pivă.
Tot la Săcel am găsit fotografii şi documente despre exploatarea de ţiţei de acolo. Maramureşul are toate mineralele, are tot ce îţi poţi imagina, ca să descopăr că a avut şi ţiţei.
În ceea ce priveşte patrimoniul tehnic legat de exploatările miniere maramu­reşene, din păcate, am constatat în ultimii opt ani, de când a apărut primul volum, că nu este îngrijit. De exemplu, la Cavnic, turnul de extracţie nu mai există, aşa am auzit. La fel şi la Baia Sprie au dispărut aceste instalaţii. Păcat! Ar fi putut fi păstrate două-trei, măcar, şi declarate monument tehnic! S-ar fi putut pune o atenţionare că sunt monumente tehnice. În ţară am văzut în câteva locuri astfel de atenţionări. La Brăila şi Galaţi am văzut silozurile pe care le-a făcut Anghel Saligny. Acolo am văzut că scrie monument tehnic. Şi la Constanţa am văzut silozurile făcute tot de Saligny ca şi primul port petrolier din Europa.
Nu vreau să spun că nu avem tradiţie în materie de monumente tehnice. Avem şi câteva muzee, sunt colegii muzeo­grafi care lucrează. Dar aceştia se luptă de multe ori cu morile de vânt când este vorba să facă demersurile necesare pentru a fi salvate aceste obiective industriale. Măcar atâta să facem! Să punem plăci comemorative din marmură sau din metal, să arătăm ce a fost, unde a fost… dar foarte puţine cazuri cunosc la nivel de ţară pentru această preocupare de a eterniza, în aşa fel, tradiţia industrială pe care o avem. De exemplu, în Baia Mare a fost introdusă maşina cu aburi în 1840, am găsit ieri un document în arhivele cercetate că aici a fost un prototip al maşinii cu aburi a lui Newcomen şi care a fost aplicat la Dealu Crucii, în 1835, adică înainte de data pe care am ştiut-o noi cu privire introducerea maşinii cu abur în ţară. A fost un moment important pentru prima industrializare, aşa cum se socoteşte la momentul introducerii maşinii cu abur. 
Ar fi multe de povestit!”, a spus Wollmann.

Saşa Nicolici a fost invitat la cuvânt din calitatea de cunoscut geolog, dar şi apropiat al domnului Wollmann.
„Activitatea domnului Wollmann este pentru mine, ca geolog, deosebit de importantă. Eu am căutat, în general, să găsesc valorile ascunse, dar când te uiţi la el, aşa, un bunic cu părul alb, super modest, se duce peste tot, e bonom. A venit la noi şi ne-a spus că nu a scris decât 10 volume (este vorba de o lucrare monumentală în 10 volume, despre minerit). Uitaţi ce înseamnă 10 volume! Şi mi-a spus că nu interesează pe nimeni. Am rămas blocat! Păcat. Sunt nişte valori informative acolo! La ora actuală, dacă iei listele cu zăcămintele din Transilvania şi care erau pe hărţi, cu miile, e drept unele de interes local, neştiute, acoperite cu iarbă, dar aflate în acest tezaur imens care este mintea lui Wollmann. Uite aşa, găseşti într-un om, un bunic atât de exploziv, are atâta vitalitate, putere de muncă, un filon aurifer de mare calitate”, a spus Saşa Nicolici.

Au urmat mai multe discuţii în care au luat cuvântul  profesorul universitar şi geologul Marinel Kovacs, muzeograful Lucia Pop, fostul director al IPEG, Cornel Grama şi inginerul Aurel Pantea.
Au fost exprimate mulţumiri pentru munca imensă depusă de profesorul Wollmann, dar şi sugestii pentru viitoare volume, cărţi sau lucrări.
De altfel, profesorul stabilit în Ger­mania a şi anunţat că este în pregătire volumul şapte al lucrării despre patrimoniul tehnic din România. Un volum la fel de interesant în care vor fi clasificate, îndosariate, prezentate turnurile de paraşutism şi turnurile de apă din ţară. Desigur, un loc de cinste este alocat turnului de paraşutism din Baia Mare.

Fabrica de oţet Margina

Am găsit în presa bănăţeană date despre Fabrica de oţet de la Margina.
Calea ferată Lugoj-Ilia, finalizată în 1910, atrage atenția multor investitori, iar procesul de transformare a micii comune Margina ia startul o dată cu ridicarea fabricii pentru distilarea lemnului de fag, la comanda societății Rozskatol din Ungaria, pe baza unui proiect realizat în Germania. În anul 1912 intră în funcțiune și rămâne activă până la sfârșitul Primului Război Mondial.
La nouă ani de la începerii activității, fabrica din Margina este cu capital majoritar românesc, iar în 1930 începe producerea acetonei.
Fabrica de oțet primește o lovitură de la prințul Sturdza, care intervine pe lângă Parlamentul României pentru a stopa producția pe motiv că este nociv.
La scurt timp este achiziționată o instalație de fabricare a oțetului din vin și dă în producție o secție de conserve de castraveți, cu o capacitate de 20 de vagoane pe sezon.
În perioada 1945-1947, fabrica își întrerupe producția, doar ca în 1948 să fie naționalizată și redenumită Distileria de Lemn Severin, sub a cărei nume a activat 20 de ani, moment în care devine secție a Combinatului Solventul din Timișoara și unde au lucrat peste 600 de oameni. Anul 1989 și Revoluția prind fabrica din Margina în plin proces de extindere și modernizare.
Din 1990, odată cu privatizarea industriilor, faimoasa fabrică cunoaște un declin treptat ce a dus la colapsul acesteia.

Moara lui Assan

Construită în anul 1853, este prima moară cu aburi din România. Moara se află în București, în zona Obor-Lizeanu. În prezent, se află într-un stadiu avansat de degradare. Moara lui Assan este clasificată în evidențele Ministerului Culturii și Cultelor ca fiind monument istoric de valoare națională și face parte din patrimoniul industrial.
Moara a fost întemeiată de negustorii George Assan (1821–1866) și Ion Martinovici (1820–1882).
Ansamblul de clădiri a suferit două distrugeri semnificative: în mai 2008, un incendiu care a ars 90% dintr-un corp secundar al fabricii și în ianuarie 2012, prăbușirea acoperișului și a unui perete din corpul principal, ca urmare a furturilor susținute de materiale din structura de rezistență a clădirii, posibile din cauza faptului că situl nu este supravegheat.
 

„Important e că spunem şi că nu plângem. Normal ar trebui să facem o scenă de bocitorie generală, după cât a pierdut ţara asta! În lume, cea mai mare hemoragie de economie naţională o are Rusia, pe locul următor este Ucraina, iar pe locul trei, România.
Asta spune cât de prost am gestionat, dar spune şi cât de bogaţi am fost şi cât de bine ne-am dezvoltat într-o anumită perioadă. Într-un alt clasament al sorto-tipo dimensiunilor produse la nivel planetar eram tot pe locul trei, după URSS şi SUA, de la acul de gămălie, până la vapoare, tancuri.”

Teodor Ardelean