Vizionarul vremii noastre

Ciuma (altfel spus vi­rusul Corona) um­blă azi prin lume speriind oamenii mai ceva ca fantoma manifestului Partidului Comunist prin Europa în vremea lui Karl Marx.
Surse de inspirație pentru mulți scriitori din vremea aceea, dintre care și Dostoievski, autorul care s-a ostenit să-i consacre în lite­ratura lui (romanul „Po­se­dații”) ca monștri pe mulți dintre eroii săi. Ce păcat însă că așa ceva nu se prea întâmplă și cu scriitorii din vremea noastră care încă tac, mai ales acum, când ar trebui să-și spună și ei părerea atât în legătură nu cu răul viral, care ne produce atâta spaimă, azi, ci cu dezvă­luirea cauzelor lui. Științi­ficii sau oamenii de știință care „știu totul nepricepând însă nimic” des­pre cauzele care deter­mină răul, încearcă să se descurce într-un fel, nereușind însă din cauza lipsei de transcendență (lipsă de Dumnezeu) pe care nici nu o au și nici nu vor să audă de ea.

Încercând însă să le-o sugerăm, pre­zentăm cazul lui Dostoievski cu toată sarabanda eroilor lui care se încurcă fără ajutorul Domnului, nedescurcându-se existențial decât tot cu ajutorul celor sfinte.
Fără a avea intenția de a face pură speculație de dragul spe­culației pe marginea operei sau vieții lui Dostoievski, am vrea să desprindem totuși din literatura lui sentimentul unor enunțuri care depășesc granițele înguste ale individualismului, perspectivele devenirii și destinul omului contemporan, plasat ade­­seori
geografic într-o lume în care existența se problema­tizează și în care soluțiile cele mai diverse pot fi întrevăzute anticipativ. Meritul lui nu constă, însă, de fapt, în a fi întrevăzut și anunțat apariția unor ciudate tipuri umane și a unor noi climate spirituale, ci în aceea de a le fi descris aspectual și func­țional. Există în acest miracol dostoievskian atâta pathos, ethos și logos cât poate n-a avut niciunul dintre scriitori; un pathos interesant prin siguranța cu care șochează, un ethos prin modul în care a încercat el, omul Dostoievski să se realizeze în confor­mitate cu sinele. Având o viziune cu multiple și profunde dimen­siuni, el însă nu face greșeala pe care mulți dintre epigonii lui o fac, să vadă în om doar o existență absurdă sau tragică. Pentru eroul dostoievskian nu există posibilitatea ratării exis­ten­­țiale, ontologice, cum de pildă apare ea la mulți scriitori contemporani născuți din contactul spi­ritului occidental cu scrierile sale.
Ivan se transformă sau mai bine zis se salvează prin eșecul in­telectului său. Raskolnikov la fel. Sinucigași mai mari, Kirillov și Stavroghin au în momentele ca­pitalelor lor experiențe evidența cumplitelor lor erori care-i salvează însă, prin ea punându-se capăt oricărei viitoare tentații. Eroul camusian, neavând dimensiuni transcendentale, poate rata; tipul sisific, supus unor cazne pe care profeticul spirit dostoievs­kian nu le-a scăpat din vedere,
s-ar putea să nu mai surâdă sfidător și să nu mai fie atât de sigur că va putea da un sens existenței absurde, ci ca acel umil ins supus foamei și setei (vezi piesa lui Eugen Ionesco, „Foamea și setea”) fără perspec­tivă finită să se plece mult și spășit în fața unor realități tragice.

Nicio „voință de a fi” oricât de nietzschea­nă nu va putea sparge cadrele unei experiențe dostoievskiene în care infinitul multidimensional și surprinzător aduce pentru fiecare dorință de de­pășire obstacole din ce în ce mai insurmontabile. Să ne gândim numai la Verhovenski, la Stavroghin sau la Ivan. Ce n-au făcut aceștia ca să se depășească pe sine? Un Verhovenski inten­ționează cea mai apoca­liptică răsturnare a lumii (Revoluția) pe care însă sângele lui Șatov o stinge. Savroghin încearcă imposibilul con­fruntându-se cu Tihon (starețul mistic) și eșuează cu conștiința veșnicei dam­nări. Voind să arate că în fața arhimandritului nu va încerca ceea ce încearcă o întreagă omenire în fața conștiinței pure, a sfârșit prin a arăta că din limita privirilor și a simțirii „blestematului psiholog” nu se poate ieși. Ivan, mai suplu, reprezintă ultima tentativă a orgoliosului intelect de a ieși de sub influența și jurisdicțiile afecti­vității. Dragostea lui Alioșa răstoarnă și în cazul lui întregul eșafodaj pe care își construise prestigiul.

Dostoievski a încercat, cum am mai spus, imposibilul în toate sensurile și toate dimensiunile, dar niciunul dintre acești mai cutezători ai săi, niciunul dintre acești bizari inși prin care a pornit să iasă din sine, nu i-a putut oferi bucuria unei reușite. Toți
s-au repliat, până la urmă, în acel sine în care fiecare își așteaptă perechea opusă.

Eroii camusieni! Sărmani sisifi fără imaginație! Dacă ar fi fost supuși la diversitatea unor experiențe întrevăzute de Dostoievski cu un secol înainte, mulți dintre ei ar fi devenit mai supuși decât cei mai înfrânți Prometei. Sartre s-ar zice că a găsit o soluție în teoretizările non necesității salvării sau inutilității sacrificiului. Profetul Dosto­ievski de acum un secol îi pune în față exemplul unor eroi pentru care cele mai cumplite speculații, în cele mai acute stări sufletești, n-au nicio valoare. Întrucât, oare, raționa­mentele lui Raskolnikov dinainte de crimă îl mai satisfac sau îl mai servesc după comiterea faptului?

Sau oare cât mai valorează teorii­le lui Verhovenski în fața sânge­lui lui Șatov vărsat de Re­voluție? La ce-i mai servesc preparativele lui Stavroghin când Tihon contrar așteptărilor sale, nu se îngrozește, ci îi spune: „Şi acum, nenorocitule, ce vrei să faci? Vrei să comiți cel mai mare păcat?”. Întrucât oare îi servesc toate acele pregătiri și toată acea as­ceză, menită să-l ducă în pragul divinației, lui Kirilov, care în momentul în care se sinucide, nu numai că nu atinge starea de beatitudine, ci care cuprins de demon în spasmele unor convulsii epileptice?
Confruntarea oricăror opere cu cea a marelui rus, spre infirmarea previziunilor în materie de limite și posibil, poate fi făcută oricând fără cea mai mică teamă că Dostoievski s-ar fi înșelat. Nu s-a înșelat pentru că lucrurile văzute și profetizate de el ca posibile au fost sesizate cu acei ochi pe care emisarul morții i i-a deschis pe eșafod.

Salvarea omului (apropos de salvarea noastră acum de această ciumă) pentru el, ca și pentru marii „profeți”, este însă pro­blema capitală. Și salvarea dos­toievskiană înseamnă rezolvare totală a problemei existențiale pentru om, acea realizare a păcii și armoniei dintre oameni, la care să se adauge conștiința dreptății, conștiință câștigată cu prețul celui mai cumplit zbucium în cele mai cutezătoare încercări.