• Facebook
  • Rss Feed
2°C la Baia Mare
Astăzi este Duminică , 14 August 2022

Curs valutar

Euro Euro
4.5680 RON
Dolar american Dolar american
4.0093 RON
Lira sterlină Lira sterlină
5.1744 RON
Forint unguresc Forint unguresc
1.4823 RON

Newsletter

Ultimele comentarii

Luni , 28 Februarie , 2022

Un manuscris controversat: Codicele de la Ieud

Spre sfârșitul verii anului ce tocmai a trecut, la inițiativa și cu binecuvântarea Preasfințitului Părinte Iustin, Episcopul Maramureșului și Sătmarului, dar și cu sprijinul Primăriei din Ieud, Editura Ortodoxă a Maramureșului a (re)publicat un document-unicat  al istoriei și al limbii române, numit generic  Codicele de la Ieud. Tehnic și estetic vorbind, această carte este o bijuterie editorială încântătoare, o ediție de lux ,,facsimilată după manuscrisul românesc 5032 și manuscrisul slav 810 de la Biblioteca Academiei Române”.

Așa cum mărturisește PS Iustin în Predoslovia de la începutul volumului,  demersul editorial de excepție s-a vrut a fi ,,un dar de Centenar”, marcându-se în acest fel aniversarea unui secol de când ,,acest prețios document de limbă și cultură românească ,,a fost descoperit în Ieudul Mara­mureșului”.
Povestea Codicelui e și fascinantă, și contradictorie. Pe  scurt, ea sună așa: după Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, scotocind prin podul și turla Bisericii din Deal - ridicată în 1364 și cunoscută sub denumirea de Biserica Balcului, după numele vo­ie­vodului - ctitor Balc, fiul voievodului Sas  și nepotul lui Dra­goș Descălecătorul, una din cele două biserici-monument  istoric din Ieud, alături de Biserica din Șes, construită  în anul 1717, prima fiind înregistrată  în patrimoniul UNESCO - preotul greco-catolic Artemiu Anderco, unul din cei 7 ieudeni purtători de Credențional la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, a găsit printre cărțile și manuscrisele adăpostite în acest locaș de cult un volum masiv și afumat ce avea coperțile din lemn acoperite cu piele, ferecat cu încuietori din metal, pe care îl donează Muzeului din Sighet.
În august 1921, are loc în acest oraș Adunarea Generală a So­cietății Astra. Cu acel prilej, fiind expus publicului, documentul proaspăt descoperit  este remarcat de Andrei Bârseanu, președintele Astrei și vicepre­ședinte al Academiei Române, care-l duce la București și îl prezintă cu mult entuziasm membrilor Academiei, în ședința pu­blică din 11 noiembrie 1921, botezându-l  cu numele de Codicele de la Ieud. Acest document  unic de istorie și limbă românească cuprinde manuscrisele intitulate Legenda Duminicii, înregistrată cu nr. 5032 în patrimoniul  Bibliotecii Academiei Române, care-i de fapt  o poveste frumoasă și educativă despre datoria creștinului de a cinsti această zi, Învățătura de Paști, un  manuscris  slavon inventariat cu nr.810 B.A.R., precum și Învă­țătura de cuminecătură,  o omilie pentru Joia  Mare, înregistrată  cu nr. 15/A în arhiva Academiei Române. Cine e interesat și, în plus, stăpânește alfabetul chirilic, le poate consulta…
 Și iată că de atunci și până astăzi nenumărați specialiști s-au aplecat asupra acestor manuscrise, emițând tot soiul de opinii. Unele au fost convergente, altele divergente, însă textul cel mai cercetat, discutat și disputat a fost, fără putință de tăgadă, Legenda Duminicii, iar motivul acestor controverse era legat de datarea acestei scrieri și a tălmăcirii Legendei... în limba română.  Sintetic, istoria controverselor și a disputelor științifico-filologice  s-a desfășurat astfel: în 1924, academicianul Al. Rosetti  este primul care menționează Codicele... în studiul său, publicat în Franța, Despre rotacismul la români, datându-l în secolul XVII.  Un an mai târziu, academicianul Ion Bianu publică documentul în facsimil sub titlul Manuscrisul de la Ieud, editare însoțită de un scurt Studiu introductiv în care menționează că ,,..scrierea este semiuncială, obișnuită la noi în a doua jumătate a secolului XVI, când manuscrisul a fost scris (pe la 1560/1580) de un deprins scriitor”.
Oarecum firesc,  indiferent de motive, exegeții care au analizat ulterior  Manuscrisul... au reluat și, eventual, au nuanțat opiniile celor doi academicieni. De exemplu, în 1926, M. Drăgan reiterează opinia lui Ion  Bianu, afirmând că ,,…textul provine  din Sudul Dacoromaniei, fiind copiat în nordul teritoriului, unde se vorbea românește în secolul XVI”. Apoi, în 1928, profesoara Margareta Ștefănescu publică  studiul despre Manuscrisul al treilea al Zbornicului de la Ieud, reconfirmând datarea propusă de academicianul Ion Bianu.
Aceeași opinie o exprimă în 1958  și prof. Maria Zdrenghea în  textul despre Slavona Legendei Duminicii din Codicele de la Ieud, precum și P. Olteanu, în exegeza  Legenda Duminicii în Codicele de la Ieud din 1962. Apoi, peste un deceniu, examinând hârtia  acestui  document,  Al. Mareș ajunge la concluzia că ,,..manuscrisul a fost copiat între anii 1621/1633”. La un rezultat similar ajunge, de altfel, și Ion Gheție, care susținea că ,, textele au fost copiate în prima jumătate a secolului  XVII de un scrib străin”.
În fine, aceleași opinii sunt asumate și de Mirela Teodorescu și același Ion  Gheție, care publică sub egida Academiei în 1977, atât în facsimil, cât și transliterat, Manuscrisul de la Ieud. Numai că, spre deosebire de Manuscrisul...  editat de academicianul  Ion Bianu, noua ediție academică cuprinde un amplu și documentat studiu al celor doi paleografi care sunt con­vinși  că documentul este o copie, iar transcrierea ,,s-a făcut în deceniile al treilea sau al patrulea al secolului al XVII-lea, cu alte cuvinte în jurul anului 1630” .
În paranteză fie spus, dacă se va încumeta cineva a compara primele rânduri ale Legendei..., reproduse în facsimil, din volumul editat de Academie în 1977, cu cele - tot în facsimil - din volumul editat de Episcopia Ortodoxă în 2021, chiar și nespecialist fiind, așa cum sunt eu, poate lesne sesiza că în ediția academică lipsește  expresia... văleat 6900. E drept că distinșii autori ai  consistentului și docu­men­tatului Studiu filologic de la începutul volumului ce se întinde pe mai bine de 140 de pagini menționează, printre altele, și detaliul că în reproducerea acestui manuscris au recurs și la …. parantezele rotunde în cazul unor „pasaje lacunare”. Fără putință de tăgadă, formula amintită mai sus, adică văleat 9600,  a fost încadrată de cei doi filologi în  această categorie a pasajelor lacunare, fără a  menționa  pricinile omisiunii. E primul  semn de întrebare ce poate fi pus în mod legitim, în legătură cu dezbaterea  controversată a... datării acestui manuscris. Dar mai sunt și altele, la care în mod justificat se poate reflecta.
Așadar, așa cum se poate desluși din rândurile de mai sus, până în deceniul opt al secolului XX spinoasa problemă a datării documentului părea clarificată...definitiv. De bună seamă că, în virtutea prestigiului și a autorității academicianului Ion Bianu, ce formulase un verdict pe această temă, în  rândul specialiștilor  care-și exprimaseră în scris opiniile în raport cu subiectul, nu exista sau nu putea exista niciun dubiu și niciun semn de întrebare exprimate public în legătură cu datarea,  traducerea și  co­pierea Legendei... în limba română. Căci, nu-i așa: Magister dixit! Numai că, surpriză!, la nu­mai un an  de la reeditarea Manuscrisului...  la Editura Academiei Române, profesorul  paleograf Dumitru Șerbu se încumetă să publice în revista Tribuna  o  opinie absolut divergentă, care dă peste cap toate aserțiunile anterioare ce vizau datarea acestui document de istorie literară.
Prin urmare, după cum putem afla din evocările și mărturisirile publicate, de pildă, în nr. din 27 aprilie 1987 al revistei de la Cluj, raportându-se la contextul acestei descoperiri, prof. Șerbu a mărturisit că, la un moment dat, examinând  la Biblioteca Academiei „texte de limbă  din secolul XVI” , în mod cu totul întâmplător a dat peste Codicele... Apoi, citind și deslușind  primele rânduri din Legenda Duminicii, unde textul slavon alternează, după fiecare frază, cu versiunea sa românească, care e scrisă, e drept, cu caractere chirilice, Dumitru Șerbu a recunoscut  că i-a atras atenția și a fost surprins de două expresii: văleat 9600 și văleat 9000. Încercând să găsească explicații legate de ignorarea acestor detalii sau formulări introdu­ctive ale unui text vechi la ante­cesorii care s-au aplecat  asupra acestui document lingvistic, exegetul paleograf opinează că, bunăoară, academicienii Al. Rosetti  și Ion Bianu „s-au  oprit la valoarea fonetică”, iar nu la cea numerică a literelor - cifre 6000 și 6900, ignorând în acest fel... atât prolema datării Legendei Duminicii, cât și cea a traducerii ei în limba română.  Mai mult, raportându-se la acești ani consemnați în Codice..., filologul Dumitru Șerbu  a argumentat  că  formula văleat 9000  face trimitere  la evenimentul  evocat în Legenda Duminicii, adică  la anii 391/392, când ,,a căzut o piatră din cer”, care se deschide după  multe slujbe și rugăciuni, dezvăluindu-le  creș­tinilor  Scripturi prin care Isus Hristos le trimite cel din urmă avertisment - al treilea - referitor la cinstirea zilei Duminicii;  pe când cealaltă sintagmă, văleat 6900,  care ar corespunde anilor 1391/1392  face trimitere la momentul/ anul în care s-a făcut traducerea  legendei, iar nu transcrierea ei în limba română!
În acele împrejurări, modestul și  totodată curajosul filolog  se încumetă să-și prezinte concluziile  la care a ajuns într-o comunicare din 17 ianuarie 1974, susținută la Academia Română, unde demonstrea­ză că ,,Manuscrisul românesc din Codicele de la Ieud a fost scris în anii 1391/1392”. Or, cu  toate că ecourile scrise ale acestei comunicări au fost numeroase, iar, cu puține excepții, majoritatea erau favorabile concluziei la care ajunsese D. Șerbu, Academia Română n-a avut...nicio reacție. Din ce pricini, nu se știe.
Tocmai de aceea, încercând să găsească în motiv convingător cu privire la datarea propusă de aca­demicianul Ion Bianu, opinie care s-a impus  printre specialiști,  prof. Șerbu aprecia că ilustrul academician Ion Bianu, „a văzut aceste două date, dar le-a crezut cuvinte, iar nu litere-cifre, considerându-le cuvinte neînțelese, dovadă că la transcrierea lor nu le-a pus semnul miilor...”.
Ba mai mult, sesizând omisiunea  văleat 6900 din textul ediției academice din 1977, paleograful subliniază că explicația  oferită de Mirela Teodorescu și Ion Gheție nu stă în picioare. El  reiterează și accen­­tuează faptul că anul 6000  se referă la evenimentul relatat în
Legendă...: ,,Povestea fu demult în Sfânta Cetate a Ierusalimului întru atâția ani văleat 6000”..., în vreme ce anul 6900 se referă la traducerea acestei povești în limba română.

Evident că descoperirile profesorului Șerbu au stârnit reacții controversate și pasionale. De exem­plu,  în Studii de lingvistică și filologie din 1981, acad. Gheorghe Mihăilă afirma că  „argumentarea (lui D. Șerbu,n.m.) e atât de șubredă filologic, încât se destramă la cea mai elementară analiză. În esență, ea se bazează pe interpretarea datei la care este plasat evenimentul ima­ginar”. Pe de altă parte, de pildă, profesorii  Ion C. Chițimia, în revista Contemporanul din mai 1987, Vasile Vetișanu, în aceeași revistă din octombrie 1983 și mai 1987, Andrei Crețulescu, în revista Dacia Magazin din aprilie 2006 și alții au întărit cu argumente logice, istorice și filologice concluziile la care ajunsese Dumitru Șerbu. Și iată că,  fiind două tabere ce pretindeau că și-au susținut  argumentat concluziile la care au ajuns, până  astăzi, subiectul rămâne deschis!
Însă, după judecata mea, declinându-mi orice expertiză de specialitate și ținând seama de aceste concluzii,  cum ar fi, de pildă,  cele ale  lui Ion Bianu, Al. Mareș, Ion Gheție, Mirela Teodorescu, Gheorghe Mihăilă ori  Dumitru Șerbu și alții, în raport cu logica naturală a oricărui om, înclin să cred că, oarecum paradoxal, toți au...dreptate!  Vorba rabinului din Buhuși! E drept că fiecare  poate să aibă dreptate, dar numai din perspectiva și punctul său de vedere pe care l-a abordat și l-a susținut. Așa că, de exemplu, dacă ținem seama exclusiv de tipul sau caracterul scrierii din Manuscris..., opinia academicianului  Ion Bianu nu poate fi contestată. La fel, dacă ne raportăm  hârtia acestui document, nu poate fi pusă la îndoială concluzia la care a ajuns Al. Mareș, însă, dacă nu ignorăm expresiile văleat 9000 și văleat 9600 din manuscrisul Legendei Duminicii , nici opiniile formulate de prof. Dumitru Șerbu nu pot fi respinse categoric, pentru simplul motiv că, logic vorbind, nu este imposibil ca un text sau un manuscris -  oricare și de oricând ar fi el -  să fie copiat și recopiat de-a lungul timpului de mai multe ori. De ce n-ar fi valabil acest lucru și în cazul Legendei Duminicii din Codicele de la Ieud? Oare, cândva, va fi lămurită definitiv această controversă?


Ioan Țiplea

Comentariile celorlalți

Fii primul care adauga un comentariu in aceasta sectiune.

Comentează acest articol

Adaugă un comentariu la acest articol.