Bdul Traian, Bloc 23, Ap. 9
Baia Mare, România
0362-401.331; 0362-401.332
office@gazetademaramures.ro
Luni , 17 Ianuarie , 2022

Un „israelit fără vicleșug” între contestare şi canonizare

de Gazeta de Maramures

Conf. univ. dr. Florian Roatiș
Biblioteca Județeană „Petre Dulfu”
 

„Iată, cu adevărat, israelit în care nu este vicleșug” – sunt cuvintele rostite de arhiepiscopul nostru de vrednică și mereu pomenire Î.P.S. Justinian Chira, la înmormântarea evreului bucu­reș­tean Nicu-Aureliu Steinhardt, botezat ortodox în celula 18 de la Jilava, la 15 martie 1960, și călugărit la Mănăstirea „Sfânta Ana” din Rohia, în 16 august 1980.
Era o zi de duminică, 2 aprilie 1989, iar de sus cădea o ploaie măruntă care nu s-a oprit decât atunci când partea de humă a monahului Nicolae a fost așezată în pământul atât de iubit și dorit de evreul încreștinat. Eram pentru prima dată la Mănăstirea din Rohia, uimit să descopăr o dimensiune necunoscută și nebănuită a personalității scriitorului N. Steinhardt, ale cărui eseuri le citeam, cu mare satisfacție intelectuală, de ani buni, în revistele Steaua și Viața românească, în special. În acea zi de început de primăvară, când lacrimile celor veniţi din toate zările (Bucureşti, Baia Mare, Cluj-Napoca, Bistriţa etc.) se amestecau firesc cu lacrimile naturii, puţini dintre cei prezenţi – doar Alexandru Paleologu, Mihai Şora, Virgil Bulat, Achim Mihu, Sorin Dumitrescu, Stelian Tănase, Maria şi Ioan Peicin şi poate câţiva alţii – ştiau cât de fericit a fost părintele Nicolae. Ceilalţi vom afla peste mai bine de doi ani, când fascinanta sa mărturisire a lui Hristos va deveni publică sub numele de Jurnalul fericirii.
*
La peste trei decenii de la trecerea sa la cele veşnice, N. Steinhardt, monahul-eseist, continuă să fie o prezenţă discretă, dar constantă în conştiinţa culturală românească, atât prin cărţile sale, cât şi prin destinul său, paradoxal şi tulburător în acelaşi timp. Cărţile apărute postum – 21 de volume la Editura Polirom din Iași –, unele intens mediatizate şi mereu reeditate, mai ales Jurnalul fericirii şi Dăruind vei dobândi, ni-l readuc în minte şi în suflet prin deloc ostentativa sa cultură, altitudinea intelectului şi spiritului său, amenitatea şi, nu în ultimul rând, umilinţa sa, poate prea orgolios mărturisită.
Ruptura definitivă de mediul originar şi intrarea într-o altă religie este suspectată, aproape întotdeauna, ca nefiind sinceră şi dezinteresată. La fel s-a întâmplat şi cu convertirea lui Steinhardt.
Adeverind cuvintele lui Georges Bernanos, creatorul părintelui Torcy, personajul principal al romanului Jurnalul unui preot de țară, potrivit căruia „convertiţii sunt incomozi”, N. Steinhardt, intelectual de excepţie, cu o cultură impresionantă, asimilată organic şi împărtăşită nerestrictiv şi neostentativ, a incomodat – mai ales după ce a îmbrăcat haina monahală la Rohia – şi incomodează şi în posteritate atât pe unii dintre foştii săi coreligionari, cât şi pe alţii, e drept puţini şi în necunoştinţă de cauză, dintre ortodocşi, ca şi pe cei care se simt frustraţi că o personalitate de anvergura sa intelectuală nu a ales religia lor.
Dacă ar fi rămas un simplu convertit – cum a fost, spre exemplu, Edgar Papu, trecut la catolicism, mai bine instalat şi receptat în cultură, înainte de 1989, decât Steinhardt – poate că gestul său ar fi fost perceput ca o pardonabilă extravaganţă. Dar Steinhardt a făcut mult mai mult, şocând şi ridicând semne de întrebare: s-a călugărit la Rohia, o mică mănăstire ortodoxă din nordul ţării. Doar doi intelectuali evrei l-au „provocat” să-şi explice opţiunea: Alexandru Mirodan şi Victor Rusu, răspunsurile date de Steinhardt, elocvente şi peremptorii, fiind des reiterate în ultimele decenii.
După moartea sa, a devenit mult mai cunoscut, evocat şi discutat în lumea culturală românească – şi nu numai – îndeosebi prin publicarea în zece ediţii în ţară şi şapte în străinătate, în tiraje impresionante, a capodoperei sale Jurnalul fericirii. Forţa de impact a acestei cărţi a uimit, provocând indenegabile satisfacţii spirituale cititorilor de orice formaţie intelectuală, generând, însă, şi unele – puţine, de­sigur – invidii şi critici.
Astfel, convertirea sa a fost minuţios analizată de Alexandru Sever şi criticată în mod expres de Vera Călin. Pentru Alexandru Sever, ea a avut la bază slăbiciunea lui Steinhardt, precum şi, probabil, o ură de sine evreiască1. Vera Călin, o altă coreligionară, consideră creştinarea lui Steinhardt „verosimilă”, dar făcută din snobism, ca şi din dorinţa „de a scăpa de stigmatul de venetic” şi de a dobândi un statut social privilegiat. Totodată, Vera Călin deplânge lipsa oricărei referiri în Jurnalul fericirii la ceea ce este „pozitiv în istoria, religia şi destinul evreilor”. Vina majoră a lui Steinhardt ar fi, însă, după coreligionara sa din America, prietenia lui cu legionarii şi eludarea masacrelor făcute de ei; ba, mai mult, recitarea în închisoare a poeziilor antisemite ale lui Nichifor Crainic. Concluzia ei este că Jurnalul fericirii e o carte interesantă, dar „un document fals”2.
De aceeaşi părere este şi un alt cunoscut intelectual român, Adrian Marino, care-l persiflează pe Stein­hardt, numindu-l „mistic livresc” şi consideră publicarea postumă a Jurnalului fericirii „un gest lipsit de orice autenticitate”, „penibil şi dezgustător, raportat la condiţiile suportate în detenţie”3. Norman Manea merge şi mai departe, dacă se poate spune aşa, considerându-l pe „mondenul evreu-român Nicu Steinhardt convertit la creştinism, ortodoxism şi chiar legionarism”4.

Celebritatea postumă a lui N. Steinhardt a devenit iritantă îndeosebi pentru cei din lumea evreiască, unii numindu-l cu maliţie, dar şi cu o doză de invidie, „evreul bun pentru alţii“”. Voci deranjate se aud şi din tabăra ortodocşilor, contrariaţi de interesul care i se acordă unui „evreu” publicându-i-se opera la edituri prestigioase.
La polul opus se află cei care l-au cunoscut pe Steinhardt, i-au fost sau l-au avut în preajmă. Tuturor acestora, evreul încreştinat şi apoi călugărit li s-a relevat ca o personalitate excepţională şi inubliabilă. Unii i-au remarcat şi admirat voracitatea culturală (Amelia Pavel), alţii au apreciat cultura sa vastă (Alexandru Baciu, Eugenia Tudor-Anton etc.). Cei mai mulţi i-au admirat credinţa creştină absolută, iubirea „nebună” întru Hristos, precum şi înflăcăratul şi infatigabilul elogiu adus creştinismului – în particular ortodoxiei –, considerat superior tuturor celorlalte religii, pe care le priveşte, însă, cu toleranţă şi respect, ecumenismul său fiind sincer şi fără fisuri. În raport cu budismul, brahmanismul, practicile zen, yoga (despre care îi vorbea în închisoare Sergiu Al-George), care pun accentul pe fuga de realitate, creştinismul se relevă a fi cald şi uman, promovând dragostea de viaţă, fericirea de a fi, curajul şi speranţa în mântuire. Pe când „Buddha ne îmboldeşte cu neantul”, scrie Steinhardt, „Hristos ne oferă totul”5. Religiile asiatice se adresează intelectului, cultivând înţelepciunea, de aceea sunt atât de dificil de separat de filosofie, fiind lipsite de căldura şi entuziasmul creştine. Ceea ce nu înseamnă că religia creştină ar neglija sau ar dispreţui înţelepciunea. Dimpotrivă, consideră Steinhardt, aceasta are rolul ei în naşterea şi susţinerea credinţei, doar că în creştinism ea nu mai este concepută ca scop al vieţii, ci ca valoare-mijloc.
Că s-a botezat ortodox în celulă, când putea alege la fel de bine catolicismul sau protestantismul, este perfect explicabil pentru intelectualul format în climatul spiritual interbelic, în care ortodoxia era cultivată şi elogiată de Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu, generaţia „Criterionului”  sau cea a „Gândirii”... Apoi, aşa cum remarcau Antonie Plămădeală şi unii exegeţi ai Jurnalului fericirii, N. Steinhardt a simţit că poporul român trăieşte profund ortodoxia, iar pentru acest popor el a avut numai cuvinte de apreciere, evidenţiindu-i nu o dată calităţile. Memorabile sunt cuvintele adresate în închisoare celor care îl numeau „jidan”: „Sângele meu e evreiesc, dar de gândit şi de simţit gândesc şi simt româneşte”6.
Că trăia adânc ortodoxia s-au convins nu numai cei din preajma sa, de la mănăstire, în primul rând, ci şi prietenii de la Paris, la prima sa ieşire în străinătate.
O spune, mai întâi, Sanda Stolojan, la care N. Steinhardt a locuit două săptămâni în vara anului 1978, timp în care în fiecare dimineaţă au citit împreună Evangheliile. O spune şi Cioran, scepticul, impresionat de cel pe care îl numeşte „o existenţă rară”. Aceeaşi impresie a făcut-o Steinhardt când încă nu era monah şi familiei lui Mircea Eliade, în speţă soţiei acestuia, Christinel.
Într-o scrisoare trimisă lui Steinhardt de cunoscutul istoric al religiilor la 6 decembrie 1978, deci ulterior vizitei acestuia la Paris, după urările de Sfântul Nicolae, epistolerul scrie: „Pentru noi amândoi, întâlnirea cu D-ta a însemnat cel mai preţios dar pe care ni l-a adus vara 1978 ... În orice caz, eu îţi voi rămâne toată viaţa recunoscător, pentru că, după ce te-a cunoscut, Christinel s-a convins că există creştini – şi sincera ei speranţă este de acum înainte să întâlnească şi alţi câţiva (fiind modestă, precizează: măcar vreo doi-trei ...)”7.
Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca îl văd pe Steinhardt ca „un fel de sfânt”, fapt pentru care sunt dispuşi să-i ierte „păcatele, căci acestea îi vin probabil din «blajinătate»”8. Se miră apoi de articolul acestuia despre Jurnalul de la Păltiniş, care, împreună cu alte supărări ale „sfântului”, relevă faptul că acesta trece printr-o fază de „mai laice porniri vindicative”9.

Mulţi dintre cei care l-au cunoscut pe Steinhardt au subliniat curajul său. Astfel, Arşavir Acterian este uluit de pledoaria sa pentru libertate în eseul „Suflet de rob”, publicat în revista Familia. Că Steinhardt nu a fost „un jidan fricos” nici înainte de închisoare este în afară de orice îndoială, căci şi el – ca şi Paleologu – ştia că relaţiile cu Noica şi întâlnirile „literare” din deceniul şase sunt motive pentru arestare. După închisoare, însă, curajul său a sporit, întrucât îl descoperise pe Iisus. Or, ştia acum că frica e un păcat, căci te îndepărtează de Hristos (Luca 8,37). Pledoaria sa pentru această însuşire creştină a făcut obiectul unei predici de o rară elocvenţă, intitulată, simplu, „Curajul”. Aici el situează, ca importanţă, curajul imediat după cele trei virtuţi teologale: credinţa, nădejdea şi dragostea. Însăşi existenţa Bisericii este de neconceput fără curaj, spune Steinhardt: curajul lui Hristos a întemeiat-o, iar curajul discipolilor Săi o face să dureze”10.

Curajul lui Steinhardt a fost neostentativ, dar ferm. Unii îl considerau distant sau introvertit, atunci când îi evita. În realitate, era o fire exuberantă, ştia să se bucure de viaţă, oricât de puţin i-ar fi oferit aceasta. Ştia, însă, că este urmărit de Securitate şi nu voia să producă necazuri mănăstirii, în primul rând, sau prietenilor săi. În anii cei mai întunecoşi ai deceniului nouă, el se solidarizează cu Doina Cornea, cu care a fost în corespondenţă şi pe care a încercat chiar să o contacteze, dar aceasta era prea bine păzită de agenții Securității.
Sunt indubitabile, deci, curajul lui Steinhardt, credinţa sa puternică – a slujit după botez Biserica ortodoxă, trăind o viaţă cu desăvârşire morală –, bunătatea, prietenia dăruită multora dintre semenii săi, dragostea pentru aproapele etc. Dar de aici şi până la canonizare – cum cere Cristian Bădiliţă – este o cale mult prea lungă. Pe lângă calităţile probate de Steinhardt, canonizarea presupune şi alte criterii-virtuţi: carisma mistică, înfăptuirea de minuni şi chiar sacrificiul suprem pentru mărturisirea dreptei credinţe. Steinhardt a primit cu siguranţă graţia divină, dar nu a fost înzestrat cu darul de a face minuni şi nici carismă mistică nu a avut. Iar ca să-şi dea viaţa – ar fi făcut-o, probabil, dacă trebuia – n-a fost cazul.

Cu puțin timp înainte de sfârșitul său pământesc, N. Steinhardt a primit la Rohia, de la scriitorul Victor Rusu din Tel Aviv, o scrisoare în care acesta, exprimându-şi curiozitatea pentru traseul spiritual insolit, îi cerea un text confesiv privind convertirea, călugărirea, relaţiile cu foştii coreligionari, cu trecutul său, cu fraţii din sihăstria maramureşeană etc., întrebându-l, totodată, dacă are insomnii, nostalgii şi, mai ales, dacă Israelul vorbeşte încă sufletului său ... În­tre­bări fireşti, unele ostentative, altele ...
Răspunsul lui N. Steinhardt, purtând data de 28 februarie 1989, scris probabil între crizele cardiace tot mai dese, este nu numai tulburător, ci şi de o mare limpezime, confirmând asumarea unei evoluţii paradoxale, avându-şi obârşia în dragostea sa, tot mai puternică în timp, pentru neamul românesc şi biserica creştină. Este profesiunea de credinţă a unui om care a făcut saltul – riscant, ca orice convertire – de la o spiritualitate la alta. Cu doar o lună înainte de ultimul său drum, îşi afirmă inechivoc fericirea de a fi ales ortodoxia şi mănăstirea: „Şi totuşi nu a fost aşa (adică nu a întâmpinat greutăţi la integrarea în mănăstire, n.n.): monahii atât de diferiţi de mine m-au primit, înţeles şi acceptat cu o mărinimie, o bunăvoinţă, o răbdare, o simpatie care au desfiinţat orice barieră şi mă fac să mă simt la ora 2 a.m., ora adevărului, cu totul nefrământat de dubii: câtuşi de puţin străin, stingher, nefericit, nostalgic ori gândind să mă întorc din drumul pe care am apucat”11.
Putea să aleagă o altă soluţie de viaţă fostul „fecior de bani gata”, „un ovreiaş de Bucureşti” răsfăţat? Desigur! Situaţia materială a familiei sale i-ar fi permis lui Steinhardt să urce în trenul Orient Ex­pres, care l-ar fi purtat, probabil, spre Oxford, Paris sau Geneva, adică l-ar fi dus în tabăra privilegiaţilor.
Mai târziu, în anii 1979 sau 1980, ar fi putut rămâne în Franţa, în Belgia sau Elveţia. Şi totuşi s-a întors şi, după ce văzu­se pentru ultima dată ispititorul Occident, a procedat în­tocmai precum acel călător (na­ratorul) din „Predoslovia” la Întuneric şi lumină de Ion Al. Brătescu-Voineşti, care, într-o gară provincială, noaptea, nu s-a urcat în strălucitorul tren internaţional, ci a preferat trenul personal, rece, întunecos şi murdar. A ales, deci, cu dragoste şi duioşie, trenul de clasa a II-a care l-a dus „ocoliş, târâş-grăpiş”, „după târzie vre­me” în Maramureş. Urmarea? „Sunt zile de secetă şi de ispitire, fireşte. Sunt şi zile de linişte, de euforie, multe doruri, încerc impresia că am poposit acolo unde am fost mai cu îndârjire chemat”12.
N-a regretat niciodată alegerea făcută, conştient că acel tren l-a dus mai aproape de Hristos.
Cu aproape cinci ani înainte de întâlnirea sa la spitalul din Baia Mare cu îngerul morţii, îi scria, într-o emoţionantă spovedanie, lui Constantin Noica – pe care-l considera „operatorul” celei de-a doua naşteri – de ce a „păşit pe urmele călătorului din Predoslovie”, dezvăluind aceeaşi lipsă de regret: „Am ales. Expresul a trecut, s-a dus. Nu-mi pare rău. Asta am vrut, asta am. Domnul Hristos mă ajută, nevenindu-I uşor”13.

N. Steinhardt își doarme somnul de veci în micul cimitir al Mănăstirii „Sfânta Ana” Rohia, în dangătul melodios al clopotelor care i-au bucurat bătrânețea, așa cum cele ale Bisericii din Pantelimon i-au fermecat copilăria.
Pe crucea mormântului pregătit la Rohia ar fi vrut să scrie: „N. St., monah maramureşean”, dar i s-a părut că sună prea „stendhalian”, aşa că a optat pentru „Monahul Nicolae”, considerând că este suficient: „Pentru un «misfit», un ratat ca mine – îi mărturiseşte lui Noica – e destul. Oricum, va rămâne pentru mine consolarea identificării cu un pământ cum nu se poate mai românesc. Trag nădejde că mă va primi: tu mi l-ai găsit, mi l-ai arătat. De nu mi-a fost dată devenirea românească întru fiinţă, măcar să am parte de una întru moarte” 14.

NOTE

1  Alexandru Sever, „Epistolă despre convertire”, în Apostrof, anul VIII, nr. 9, 1997, p. 22.
2 Vera Călin, Târziu. Însemnări californiene, 1986-1996, Univers, Bucureşti, pp. 174-175.
3  Adrian Marino, Viaţa unui om singur, Polirom, Iaşi, 2010, pp. 79-80.
4  Norman Manea, Întoarcerea huliganului, Polirom, Iaşi, 2011, p. 69.
5 N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, ed. cit., p. 384.
6 Ibidem.
7 Mircea Eliade, Europa, Asia, America … Corespondenţă, vol. III, R-Z, Humanitas, Bucureşti, 2004, p. 169.
8 Monica Lovinescu, Jurnal: 1981-1984, Humanitas, București, p. 254.
9 Ibidem, p. 295.
10 N. Steinhardt, Dăruind vei dobândi, Polirom-Mănăstirea Rohia, Iaşi, 2008, p. 164.
11 Victor Rusu, Scrisori către și de la prieteni, Editura Clusium, Cluj-Napoca, 2007, p. 139.
12 Vezi „Cartea-Destin”, în N. Steinhardt, Prin alții spre sine, Editura Eminescu, București, 1988, p. 292.
13 N. Steinhardt, „O scrisoare către Constantin Noica”, în Dilemateca, București, nr. 1, mai 2006, p. 70.
14 Ibidem.