• Facebook
  • Rss Feed
2°C la Baia Mare
Astăzi este Joi , 28 Martie 2024

Curs valutar

Euro Euro
4.5680 RON
Dolar american Dolar american
4.0093 RON
Lira sterlină Lira sterlină
5.1744 RON
Forint unguresc Forint unguresc
1.4823 RON

Newsletter

Ultimele comentarii

Vineri , 27 Mai , 2016

Un dezastru transformat într-un triumf: Operaţiunea Dynamo

La 26 mai 1940, trupele germane au declanşat ofensiva în vestul Europei. General-colonelul von Rundstedt a primit  sarcina de a executa „tăierea de seceră” decisivă. Atacul, surprinzător pentru trupele franceze şi engleze, a continuat rapid.

 

Încă din 13 mai, după un avans de circa 100 de kilometri, formaţiunile de tancuri germane au reuşit să treacă râul Meuse la Dinant, Monthermé şi Sedan. Printr-o colaborare tactică cu Luftwaffe, aici au străpuns extensiile liniei Maginot şi au avansat apoi atât de rapid către Vest, în direcţia Canalului Mânecii, încât formaţiunile care veneau din urmă reuşeau cu greu să menţină legătura.

Armatele franceze, care se retrăgeau în valuri în porţiunea Namur-Sedan, nu au reuşit să distrugă capetele de pod de pe Meuse. Un atac condus de generalul Charles de Gaulle – care de mulţi ani atrăgea atenţia asupra importanţei tancurilor în cadrul strategiei moderne, dar fără să fie ascultat de comandamentul suprem francez – la nord de Leon, cu o formaţiune de tancuri nou creată, în flancul sudic al detaşamentului de tancuri Guderian, a fost respins cu ajutorul avioanelor Stuka şi, pe 16 mai, a fost ocupat oraşul Laon.

 

Deoarece formaţiunile care veneau din urmă se desfăşuraseră pe o distanţă suficient de mare, general-colonelul von Rundsteadt a dispus ca formaţiunile de tancuri să avanseze în continuare până la linia St.Quentin-Cambrai. Ţinând seama de încercuirea care se evidenţia în Sud, generalul Billotte a decis pe 16 mai să evacueze poziţia Dyle şi, împreună cu corpul său de armată, să se retragă pe râul Escaut. 

 

Pe 17 şi 18 mai, nervozitatea lui Hitler a sporit din cauza unei ameninţări a flancului sudic, care se întindea pe o lungime foarte mare. Şi într-adevăr reacţia ar fi trebuit să  fie o lovitură în flancul sudic german.

Însă Churchill, care în urma unor veşti alarmante se grăbise să facă o scurtă vizită la Paris, a fost nevoit să afle din gura lui Gamelin că în momentul respectiv nu existau suficiente rezerve pentru acest lucru: grosul formaţiunilor rapide căzuse în capcana germană. La viteza cu care avansau trupele germane nici pe viitor comandamentul francez nu putea să-şi adune armatele aflate în retragere şi să aducă suficient de repede rezerve strategice pentru a construi un nou front sau pentru a realiza un contraatac.

 

Şocul succesului german a creat confuzie şi a paralizat capacitatea aliaţilor de a lua măsuri. Pe 18 mai, generalul Gamelin a fost înlocuit de la comanda supremă de generalul Weygand, care până atunci comandase armata din Siria. Weygand a continuat încercarea iniţiată de Gamelin  de a închide breşa de pe front cu un atac coordonat din nord şi sud. Însă frontul de apărare german către sud s-a format mai repede decât se putea aduna o nouă armată franceză în vederea atacului, deoarece transportul forţelor militare era întârziat prin puternice intervenţii aeriene germane. Dar atacul englezilor avansa spre Arras şi a provocat o criză temporară în cadrul formaţiunilor din „vârful de seceră” german, criză care a putut fi remediată prin angajarea avioanelor Stuka.

 

Prin eşecul planului Weigand, soarta armatelor franceze izolate, a corpului expediţionar englez şi a forţelor militare belgiene a fost pecetluită: brigada de tancuri Guderian a ajuns în noaptea de 21 mai pe coasta Canalului. „Tăietura de seceră” reuşise, armatele aliate erau separate în două. Englezii s-au hotărât definitiv pentru retragerea la Dunkerque.

În timp ce râul Somme fusese asigurat înspre sud de infanteriştii germani sosiţi ulterior şi capetele de pod cucerite dincolo de râu au fost menţinute, brigăzile de tancuri germane s-au îndreptat către nord şi nord-est, au încercuit Boulogne şi Calais şi pe 24 mai staţionau între Gravelines şi St.Omer. Aici, brigăzile de tancuri au primit pe 24 mai de la Hitler ordinul ca vârfurile să se retragă şi să nu depăşească linia cucerită – acel ordin care pentru grupul expediţionar englez şi pentru formaţiunile franceze incluse a însemnat salvarea.

 

După război, s-a afirmat ocazional faptul că la Dunkerque Hitler a lăsat intenţionat să scape marea masă a armatei engleze, pentru a nu-şi închide calea unei înţelegeri cu Anglia. O astfel de acţiune ar fi fost însă în contradicţie cu obiectivul de bază urmărit de Hitler prin campania de vest: să distrugă atât de temeinic forţa militară a Franţei şi Angliei pe continent, încât Anglia să fie dispusă să încheie o pace care să îi lase Germaniei poziţia de hegemonie pe continentul european. Şi „Directiva nr.13” a lui Hitler din 24 mai exprima clar că următorul obiectiv era „distrugerea forţelor franceze-engleze-belgiene încercuite în Artois şi Flandra” şi că Luftwaffe „trebuie să împiedice scăparea peste Canal a forţelor engleze”.

 

Ordinul de oprire a trupelor dat de Hitler s-a bazat mai mult pe consideraţia, împărtăşită şi de comandantul suprem al corpului A de armată, von Rundstedt, că era necesar ca forţele solicitate puternic într-o campanie de 14 zile să fie protejate în vederea luptelor care aveau să urmeze în Franţa şi nicidecum consumate pe terenul Flandrei, în opinia lui, neadecvat pentru tancuri. Insistenţele lui Göring, care susţinea că sarcina distrugerii unui inamic încercuit trebuie lăsată în sarcina „Luftwaffe naţional-socialistă”, chiar şi numai din motive de prestigiu în cadrul armatei i-au întărit lui Hitler această convingere.

 

Fără a-şi anunţa aliaţii francezi, britanicii au început planificarea Operaţiunii Dynamo pe 20 mai. Numele de cod „Dynamo” a fost inspirat de numele camerei generatorului de curent continuu, care asigura energia electrică cartierului general din Dover, unde viceamiralul Bertram Ramsay a planificat operaţiunea. Sub directa comandă a lui Ramsay, vasele de transport au început să se adune în portul Dover.

Pe 20 mai, generalul Gerald Whitfield a fost trimis la Dunkerque pentru ca să înceapă evacuarea personalului care nu era imediat necesar. Generalul a fost rapid depăşit de ceea ce el a numit mai târziu „o mişcare întrucâtva alarmantă spre Denkerque atât a ofiţerilor cât şi a soldaţilor”. Din cauza crizei de alimente şi apă, el a fost nevoit să aprobe evacuarea soldaţilor fără un plan riguros. Chiar şi unii dintre ofiţerii care primiseră ordine explicite să rămână pe continentul pentru sprijinirea evacuării s-au urcat pe vasele de transport.

Pe 25 mai, trupele aliate s-au retras în spatele Canalului Lys, parte a sistemului de canale  „Linia Canalului”, care ajungea până la mare în dreptul Gravelines. Ecluzele fuseseră deja deschise de-a lungul canalului pentru inundarea regiunilor joase şi crearea unei bariere naturale în calea înaintării germane.

 

Retragerea a fost de fapt o deplasare haotică, în timpul căreia au fost abandonate vehicule care au blocat drumurile, care erau inundate de coloane de refugiaţi ce se îndreptau în direcţia opusă retragerii. Datorită cenzurii militare şi pentru ca să se păstreze moralul britanicilor la un nivel cât mai ridicat, amploarea dezastrului de pe plajele franceze nu a fost cunoscut publicului larg, cel puţin pentru o vreme.

 

La Westminster Abbey a fost ţinută o slujbă specială pe 26 mai, declarată zi de rugăciune naţională. La serviciul divin a participat şi regele George al VI-lea. În întreaga ţară, în cadrul unor slujbe similare, populaţia s-a rugat pentru viaţa soldaţilor. Arhiepiscopul de Canterbury a condus slujba rugându-se pentru „soldaţii noştri aflaţi în cumplit pericol în Franţa”. Rugăciuni similare au fost ţinute în acea zi în bisericile şi sinagogile din întregul regat. Populaţia a avut astfel confirmarea indirectă a situaţiei disperate a trupelor din Franţa.

 

Oprirea înaintării tancurilor germane a fost pusă exclusiv în sarcina lui Hitler. Totuşi, consultarea jurnalului de război a lui Rundstedt demonstrează că acesta este cel care a dat ordinul de oprire a înaintării, el având temeri cu privire la vulnerabilitatea flancurilor armatelor sale şi fiind conştient de dificultăţile apărute în aprovizionarea trupelor mai avansate. Rundstedt se temea, de asemenea, că regiunea mlăştinoasă din jurul Dunkerque va fi o piedică de netrecut pentru tancuri. Forţele blindate trebuiau cruţate în vederea viitorului marş împotriva Parisului.

 

Ordinul de oprire a atacului a fost subiectul a numeroase dispute între istorici. Guderian a considerat că necontinuarea atacului asupra aliaţilor masaţi la Dunkerque a fost una dintre cele mai mari greşeli făcute de germani pe frontul de vest. Rundstedt a numit ordinul „unul dintre cele mai mari puncte de cotitură ale războiului”, iar Manstein l-a considerat ca „una dintre cele mai grave greşeli ale lui  Hitler”. 

 

Abia în după-amiaza zilei de 26 mai 1940, OKW a reuşit să obţină de la Hitler ordinul pentru un nou atac cu tancurile, cu anumite îngrădiri. Repetata trecere a trupei de tancuri de la lucrări de reparaţii la deplasare a întârziat însă intervenţia acesteia cu încă 16 ore. Englezii şi francezii au folosit acest răstimp pentru a-şi consolida frontul printr-o regrupare şi pentru iniţierea unei reamplasări în etapa a acesteia la capul de pod de la Dunkerque. În afară de condiţiile meteo nefavorabile, capacitatea de luptă a Luftwaffe era redusă de starea de oboseală a echipajelor, care luptaseră neîntrerupt timp de două săptămâni.

 

În seara de 26 mai 1940, amiralitatea britanică a dispus începerea evacuării formaţiunilor engleze şi franceze, evacuare care a intrat în istorie sub numele de „Operaţiunea Dynamo”. Pe 27 mai, prima zi dedicată în totalitate evacuării, îmbarcarea s-a făcut pe un crucişător, opt distrugătoare şi douăzeci şi şase de vase. Ofiţerii Amiralităţii au mobilizat toate vasele  de capacitate mică din porturile civile din regiune. Acestea erau folosite pentru transportul soldaţilor de pe plaje până la  vapoarele de mare capacitate care nu puteau naviga în apele puţin adânci sau care nu  puteau  ancora în docurile portului.

La apelul de urgenţă al Amiralităţii, până pe 31 mai au venit voluntar în ajutor aproape patru sute de mici ambarcaţiuni particulare.

În total, Royal Air Force a executat peste 3.500 de misiuni pentru asigurarea succesului Operaţiunii Dynamo. RAF a provocat pierderi grele bombardierelor germane de-a lungul întregii operaţiuni. Ariergarda britanică, formată din 4.000 de soldaţi, însoţită de 60.000 de francezi a părăsit contingentul în noaptea de 2 spre 3 iunie. Înainte de închiderea operaţiunii, în noaptea următoare, au fost evacuaţi încă 26.000 de soldaţi francezi. Restul ariergărzii, adică 40.000 de soldaţi francezi, a capitulat pe 4 iunie.

 

Marina comercială a mobilizat vase de transport turistic, vase spital şi altele. De asemenea, evacuarea a fost asigurată şi de vase comerciale belgiene, franceze şi olandeze, şalupe rapide, feriboturi,  vase fluviale  şi de agrement. Tot echipamentul greu a fost abandonat. Au fost abandonate în Franţa 2.472 de tunuri, 20.000 de vehicule, precum şi cantităţi uriaşe de provizii, muniţie şi combustibil. Peste 200 de vase au fost scufundate şi cam tot atâtea avariate. 

Cu ajutorul a circa 860 de vase adunate, majoritatea ambarcaţiunilor mici, s-a reuşit, cu colaborarea voluntară a populaţiei engleze din zona coastei, ca între 27 mai şi 4 iunie să se aducă în Anglia aproape 340.000 de oameni, printre care 120.000 de francezi şi belgieni, însă fără material şi arme grele. Deşi s-au angajat puternic, forţele aeriene germane nu au reuşit să împiedice operaţiunea de salvare. Cauzele au fost vremea parţial nefavorabilă, apărarea îndârjită a forţelor aeriene engleze şi efectul redus al bombelor în nisipul moale al plajelor.

 

În cazul marinei militare germane s-au făcut simţite marile pierderi din acţiunea Normandia. Aceasta a putut să pună în luptă ambarcaţiuni rapide şi submarine, dar nu şi distrugătoare şi vedete torpiloare, deoarece alte  pierderi ale acestor unităţi ar fi afectat puternic capacitatea de operare a forţelor marine grele de suprafaţă. Totuşi, s-a reuşit scufundarea a 243 de vehicule inamice, printre care 6 distrugătoare engleze şi 3 franceze.

În dimineaţa zilei de 4 iunie, ultimele nave de transport au părăsit Dunkerque. Prima fază a campaniei din vest era încheiată, armatele Angliei fuseseră alungate pentru moment de pe continent. Conform raportului Wehrmacht-ului, până atunci fuseseră luaţi prizonieri 1,2 milioane de soldaţi inamici, fusese distrus sau capturat armamentul a circa 80 de divizii şi fuseseră doborâte peste 1.800 de avioane inamice. Hitler a ordonat arborarea de drapele pe teritoriul Reich-ului timp de opt zile şi tragerea clopotelor timp de trei zile.

 

În pofida victoriei, obiectivul în sine al campaniei, distrugerea forţelor militare engleze şi eliminarea lor din desfăşurarea ulterioară a războiului, nu fusese îndeplinit. Grosul corpului expediţionar englez reuşise să scape pe insulele britanice. Acest lucru a fost iniţiat fără nici o importanţă pentru următoarele lupte din Franţa, însă avea să îşi arate efectele mai târziu.

 

Împreună cu trupele engleze transportate înapoi la Narvik, diviziile salvate de la Dunkerque au constituit miezul unei noi armate, care – echipată mai întâi cu arme vechi americane – era pregătită pentru apărarea insulei engleze şi, exact patru ani mai târziu, împreună cu aliaţii lor americani, urma să păşească din nou pe pământ francez ca o modernă armată invadatoare.   

Fără nici o speranţă de scăpare şi tot mai îngrămădită în zona din jurul oraşului Bruges, armata belgiană a capitulat în dimineaţa zilei de 28 mai. În ciuda opoziţiei guvernului său, care a plecat în exil, regele Leopold a insistat să meargă împreună cu armata sa în prizonierat german.

După încheierea operaţiunii, Churchill a considerat că rezultatele au fost un „miracol”, iar presa britanică a prezentat evacuarea ca un „dezastru transformat într-un triumf”.

Comentariile celorlalți

Fii primul care adauga un comentariu in aceasta sectiune.

Comentează acest articol

Adaugă un comentariu la acest articol.