Bdul Traian, Bloc 23, Ap. 9
Baia Mare, România
0362-401.331; 0362-401.332
office@gazetademaramures.ro
Vineri , 6 Octombrie , 2017

Turul rezistenţei anticomuniste şi o lecţie vie de istorie

de Ioana Lucacel si Mircea Crisan

Există multe feluri de frică. Frica de întuneric, frica de încercuire, frica de a fi zdrobit în bătaie de un călău pentru „vina” de a nu-ţi turna fratele, soţul, duhovnicul, frica de a muri în lanţuri şi sârmă ghimpată fără să mai vezi vreodată cerul, frica de a te fi jertfit zadarnic. Ei, eroii rezistenţei anticomuniste au trăit toate aceste „frici”, dar dominantă a fost, cum spunea Ion Gavrilă Ogo­ranu, una singură: frica că, atunci când vor ajunge la bătrâneţe şi le vor povesti nepoţilor despre teroarea comunistă vor fi întrebaţi: „Şi tu, bu­ni­cule, ce ai făcut?”. Şi să tre­buiască să răspundă: „Nimic”.


Puţini dintre eroii rezistenţei anticomuniste au ajuns să fie bunici. Iar noi, generaţiile de azi, nu-i mai în­trebăm ce au făcut atunci. Iar în cu­rând nu va mai avea cine să răspundă. Cei mai mulţi s-au stins în lupte, în închisori, în munţi. Ne­ştiuţi, fără groapă, fără cruce, fără slujbă. Alţii, puţinii deţinuţi politici care mai sunt în viaţă, se sting încet în uitare. De fapt, omul nou pe care comuniştii voiau să-l clădească va exista doar atunci când vom uita cine suntem. Rezistenţa anticomunistă este cea mai onorabilă şi demnă pagină din istoria României. De aceea, noi, generaţiile de azi trebuie să avem o singură frică: să nu uităm.

Din 2009, GAZETA de Maramureş derulează o serie de acţiuni tematice menite să prezintă în faţa tinerilor adevăratele repere morale ale acestui Neam. An de an, zeci de tineri au avut ocazia să se întâlnească cu foşti deţinuţi politici şi să viziteze nucleele de rezistenţă şi fostele închisori comunist în cadrul unei excursii tematice intitulate sugestiv „Turul rezistenţei anticomuniste”. 

Anul acesta, evenimentul a ajuns la a noua ediţie şi va avea loc sâmbătă, 11 noiembrie. Peste 60 de tineri vor putea vizita una dintre cele mai cumplite închisori comuniste: Aiud şi Schitul ridicat în Râpa Robilor, locul în care erau îngropaţi noaptea, fără cruce, în gropi comune, deţi­nuţii ucişi de regimul inuman.
Mai mult, în contextul în care Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a declarat anul 2017 anul omagial al apărătorilor ortodoxiei în timpul re­gimului comunist, elevii vor primi gratuit cartea „Rezistenţa anticomu­nistă. Istorie, valori, repere”, iar pă­rintele paroh din Dumbrăviţa, Bogdan Cioco­tişan, preşedintele Asociaţiei Tinerilor Ortodocşi ai Protopopiatului Baia Mare va preda acest suport de curs la orele de catehizare.  Tinerii vor realiza eseuri, iar autorii celor mai bune lucrări vor participa la „Turul rezistenţei anticomuniste”.

 

 

Penitenciarul din Aiud a fost, de-a lungul perioadei comuniste, situat în epicentrul sistemului represiv din România comunistă, fiind, alături de cele de la Jilava şi Gherla, prin numărul şi calitatea celor deţinuţi, închisoare de categoria I. Spre deosebire de celelalte unităţi de detenţie, cea din Aiud a fost una care şi-a păstrat caracterul de spaţiu de pedepsire, reeducare şi izolare de-a lungul întregii epoci comuniste. În primăvara anului 1948, o dată cu instalarea la putere a comuniştilor, va începe regimul crunt de exterminare. Valurile imense de arestări vor umple închisorile din întreaga ţară. La Aiud şi nu numai, bătaia, umilinţa, frigul, foamea, izolarea la carceră săptămâni în şir îi aduc pe oameni la limita rezistenţei, iar „Cetatea morţii” începe să dea primele jertfe…

Deţinutul intrat pe poarta Aiudului, începând cu 1948, era supus unui
ritual umilitor al numărării, identificării, percheziţiei, confiscărilor. Nou-sosiţii erau cazaţi temporar pe secţii, apoi repartizaţi, după situaţie, condamnare sau antecedente, pe Celular, în Zarcă sau la Izolare.

În 1949, hrana (pentru deţinuţii din regimul celular) consta într-un terci – dimineaţa (câteva linguri de mălai fiert în apă), la prânz o ciorbă chioară şi 250 grame de pâine, seara repetându-se „meniul” de la prânz. De două ori pe săptămâna deţinuţii primeau turtoi în loc de pâine (pastă de mălai copt la cuptor, de mărimea unui pumn), uneori crud, alteori ars, astfel că raţia de mâncare pentru un deţinut ajungea la cel mult 800 de calorii pe zi. (Regimul de izolare era şi mai drastic, astfel încât hrana se primea o dată la 2 sau la 3 zile).
În celule nu mai existau paturi, aşa încât deţinuţii, în jur de 6-8 într-o celulă, dorm pe rogojini,
uneori pe câte o jumătate de pătură zdrenţuită sau ruptă, iar alteori chiar pe duşumea, folosind gamela drept pernă. Celulele, de 2x4 m, aveau nelipsite tineta pentru nevoile fiziologice şi hârdăul cu apă.

Acest peisaj al foamei, frigului şi umilinţei e întregit de bătăi şi lipsa asistenţei medicale. Condiţiile inumane duc la contractarea a numeroase boli (din 1947 izbucnise o epidemie de tifos exantematic, apoi TBC; ca şi consecinţe ale foamei din 1949-1950, distrofia şi caşexia) şi moartea multor deţinuţi. Mărturiile foştilor deţinuţi politici amintesc cum zilnic, în perioada 1949-1951, 6-7 trupuri neînsufleţite ieşeau pe poarta închisorii pentru a fi îngropate pe Râpa Robilor.

În anii ’50, mulţi dintre deţinuţii din Aiud au fost cooptaţi spre a lucra în fabrica: complexul fabricii închisorii includea ateliere de turnătorie, tâmplărie, se confecţionau birouri, mese, jucării, lăzi la comanda unor instituţii de stat sau a Ministerului Forţelor Armate. De cele mai multe ori deţinuţii preferau să lucreze în fabrică pentru că asta însemna, în primul rând, îmbunătăţirea hranei, dar şi ridicarea moralului sau regăsirea unor vechi prieteni sau cunoştinţe etc. Au existat însă şi laturi negative, cum au fost normele ridicate impuse, precum şi numeroase accidente de muncă.

Două particularităţi ale regimului din Aiud (1947-1964) le-au reprezentat regimul de izolare şi regimul din Zarcă. Izolarea constituia, în principiu, pedeapsa pentru nerespectări ale regulamentului, cum erau comunicarea prin Morse, comunicarea cu alte celule, deţinerea de obiecte interzise în celulă, comportament considerat „necuviincios” sau „nea­decvat” faţă de gardieni, ofiţeri, precum şi numeroase pretexte derizorii. Hrana se primea o dată la două sau trei zile, iar în rest apă. Uneori celula respectivă nu avea nici pat, uneori nici tinetă, astfel încât deţinutul dormea rezemat de pereţii sau podeaua umedă. Deşi numărul maxim de zile prevăzute pentru o pedeapsă de izolare era de 15, au existat cazuri în care deţinuţii au fost ţinuţi abuziv la izolare chiar
şi câteva luni.