Transilvania de Nord, la răscruce de drumuri (1940-1945) (II)

Academician prof. univ. dr. ing. Emil Burzo,
președintele Academiei Române, filiala Cluj
 

La Moscova, începând cu data de 10.01.1944, când se prefigura că războiul cu Germania se apropie de final, îşi desfăşoară activitatea Co­misia NKID pentru pregătirea tratativelor de pace şi ordine postbelică. La această dată, Comisia se pro­nunţă împotriva formării oricărei federaţii de state. În acest context, la data de 08.04.1941, un membru al comisiei, Şuriţ, este împotriva unei posibile federaţii maghiaro-române-transilvane. Motivele prezentate au fost: melanjul de inamici ireconciliabili, precum şi îndoiala că odată formată această confederaţie va fi sub influenţa URSS.

La data de 5.06.1944, Litvinov, pre­şedintele comisiei menţionată mai sus, constată că este greu să găseşti o rezolvare a problemei Ardealului de Nord care să satisfacă şi România şi Ungaria. Acesta afirma, într-un raport, că „atribuirea Transilvaniei uneia sau alteia dintre ţări este posibilă numai după primirea unei asigurări solide de cooperare”. Dacă va fi imposibil de obţinut o garanţie fermă, continua acesta, „trebuie luat în calcul formarea unui stat Transilvan, independent de orice alianţă sau federaţie. Cu o populaţie de peste 5 milioane de oameni şi o suprafaţă de peste 100.000 km2, Transilvania va fi mai mare decât multe țări europene, având în plus resurse economice semnificative”.

În şedinţa din 08.06.1944, Litvinov propune două soluţii pentru rezolvarea problemei Transilvaniei:
1. Posibilitatea de retrocedare către România, dacă se va renunţa la revendicarea Basarabiei şi Bucovinei şi dacă acceptă exercitarea controlului sovietic asupra politicii viitoare a României.
2. Până la realizarea acestui lucru avem posibilitatea de a transforma Transilvania într-un stat indepen­dent pentru o anumită perioadă, dar poate rămâne independent şi pentru o lungă perioadă de timp, având în vedere că acest stat mic va trebui să aibă un protector, care poate fi doar Uniunea Sovietică (13).
Transilvania a avut astfel o situaţie incertă din punct de vedere admi­nistrativ o perioadă de timp, după actul de la 23 august 1944 şi respectiv eliberarea acestui teritoriu de sub dominaţia horthystă.
În discuţiile cu privire la armistiţiu duse de Pătrăşcanu, Vişoianu şi Dă­măceanu cu V.M. Molotov şi A.I. Vâşinschi din 31 august 1944, Pătrăşcanu insista „să se trimită cât de curând trupe româneşti în Transilvania pentru a lupta contra germanilor. De aceea, continuă acesta, ar fi de dorit ca diviziile româneşti să nu fie dezarmate”. Răspunsul lui V.M. Molotov a fost evaziv. Delegaţia română revine cu aceeaşi solicitare şi în 06.09.1944. V. Zorin propune lui Vâşinschi, la data de 09.09.1944, ca delegaţia română să rămână fără răspuns. Semnarea ar­mis­tiţiului de către ruşi a fost tără­gănată până la data de 12.09.1944.

În Convenţia de Armistiţiu din 12.09.1944 între Guvernul Român şi Guvernele Uniunii Sovietice, Rega­tului Unit şi Statelor Unite ale Ame­ricii, la punctul 19, se prevedea: „Guvernele Aliate socotesc hotă­rârea Arbitrajului de la Viena cu privire la Transilvania, ca nulă şi neavenită şi sunt de acord ca Transilvania (sau cea mai mare parte a ei) să fie restituită României sub condiţia confirmării prin Tratatul de Pace şi Guvernul Sovietic este de acord ca forţele sovietice să ia parte în acest scop, în operaţiuni militare, conjugate cu România, contra Germaniei şi Ungariei”. În art. 17 se spune că „administraţia civilă româ­nească este restabilită pe întreg teritoriul României până la o distanţă de linia frontului de minim 50-100 km”. În anexa F, la art. 17, se stipulează însă „Comisia Aliată de control va instaura organe sau sec­ţiuni împuternicindu-le, respectiv, cu executarea de diferite func­ţiuni”.
Toate aceste decizii au condus la diferite interpretări şi acestea s-au reflectat în situaţia politică şi administrativă a Transilvaniei de Nord, care din toamna anului 1944 până în primăvara anului 1945, a fost deosebit de complexă. Prin legea nr. 487 din 10 oct. 1944 s-a creat, de autorităţile de la Bucureşti, Comisariatul pentru Administrarea Transilvaniei Eliberate, cu misiunea de a administra această parte a Ro­mâ­­­niei. În funcţia de înalt Comisar pentru Administrarea Transilvaniei eliberate a fost numit dr. Ionel Pop, fost secretar al Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918. Sediul acestui comi­sa­riat a existat mai mult la Bucureşti, nefiindu-i permisă stabilirea la Cluj.
Comuniştii maghiari şi români se repoziţionează, conform cu evoluţia evenimentelor politice şi militare.

La data de 16 octombrie 1944 se înfiinţează Uniunea Populară Ma­ghiară din România (MADOSZ). O săptămână mai târziu, la data de 21 octombrie 1944, se constituie la Cluj, Comitetul Democratic din Ardealul de Nord, pe baza acordului dintre PC. (Pal Veres, Lajos Iordaki, Sandor Jakab) şi PSD (Victor Pocol, A.Wolff, Francis Bruder), MADOSZ, Frontul Plugarilor şi alte câteva organizaţii mai mici, precum Gruparea Evreiască Antifascistă, Uniunea Patrioţilor etc. Consiliul Democratic îşi schimbă, în scurt timp, denumirea în Frontul Naţional Democratic.

Comentând memoriul primit de la secretarul Comitetului regional al PC.R. din Transilvania de Nord, Goldberger, Comisarul Poporului pentru Afaceri Externe al RSSFR, A.I. Lavrentiev, propune lui A.I. Vâşinski, în decembrie 1944, înfiin­ţarea unei administraţii provizorii pentru Transilvania de Nord. Printre alte propuneri făcute, cităm din acest document: „Organizarea unui Co­misariat pentru problemele Transilvaniei de Nord care să conducă organele administrative, economia, finanţele etc. Conducerea acestui Comisariat trebuie numită de pu­terea militară sovietică chiar din rândul populaţiei Transilvaniei de Nord”.
În continuare se spune „în prezent nu avem materiale care să răspundă exact ce parte a Transilvaniei de Nord ar urma să fie retrocedată Ro­mâniei şi care parte Ungariei” (13).
Administraţia din Transilvania de Nord, începând cu 24 octombrie 1944, a fost controlată de înaltul Comandament Aliat, în fapt de către Armata Sovietică. Aceasta administra regiunea prin FND şi apoi prin Comitetul Executiv pentru Ardealul de Nord al FND, care urmărea însă regionalizarea Transilvaniei de Nord.
Într-un raport către CC al P.C. din România, Miklos Goldberger afir­ma: „Comitetul regional a hotărât că este momentul adunării la Cluj, la sfârşitul lunii ianuarie a reprezen­tanţilor FND din toate judeţele. Am constatat, continua acesta, că comi­tetele formate ale FND au reuşit să schimbe prefecţi, să ocupe funcţiile administrative”.

Conferinţa politică a FND pentru Ardealul de Nord a început la Cluj în 12 februarie 1945, prilej cu care s-a ales Comitetul Executiv al FND, format din preşedinte (Teodor Vescan), copreşedinte (Lajos Jordaky), iar ca membri, Tudor Bugnariu, Francisc Bruder, Ianos Demeter şi Miklos Goldberger.
Frontul Naţio­nal Democratic a creat o structură administrativă asemănă­toare unui guvern, constituind organe de lucru precum: preşedinţie, administraţie şi sănătate, justiţie şi siguranţă, cultură, finanţe, econo­mie, precum şi muncă şi transporturi. Din punct de vedere etnic, ungurii, prin FND, au ocupat funcţii administrative importante, domi­nând viaţa politică a Ardealului de Nord, timp de 6 luni.

Protocolul militar dintre Armata Română şi cea Sovietică a fost semnat abia la 25 septembrie 1944, ceea ce a făcut ca armata română să se angajeze singură în luptele pentru eliberarea Transilvaniei, reuşind ca până la începutul lunii septembrie să respingă de pe teritoriul de atunci al României, până la frontiera vremelnic impusă, trupele hitleristo-horthyste şi să menţină la nord şi la vest de Carpaţi, în Transilvania, un cap de pod pentru concentrarea trupelor sovietice, în vederea angajării acestora în luptă.
În dimineaţa zilei de 9 septembrie 1944, armata română a trecut la ofensivă. A eliberat sigură 872 de localităţi, dintre care 8 oraşe (Sfântu Gheorghe, Târgu-Mureş, Gherla, Zalău, Carei). În cooperare cu trupele sovietice, a participat efectiv la eliberarea oraşelor Cluj, Oradea, Satu-Mare şi Salonta.
Armata Română, după eliberarea localităţilor menţionate, a instalat autorităţile trimise de la Bucureşti. Spre exemplu, la Târgu-Mureş, în prezenţa lui Ionel Pop este desemnat ca prefect Dr. Victor Groza, iar primar Dr. Petre Muscă, odată cu eli­berarea oraşului, la data de 28 septembrie 1944 (14).

În perioada următoare (luna octombrie), din ordinul comandamentului sovietic, autorităţile române au fost nevoite să părăsească oraşul, acest lucru întâmplându-se şi în alte oraşe, unde armata română a instalat autorităţi civile trimise de Bucureşti. Edificatoare în acest sens este discuţia dintre A.I.Vâşinschi şi pri­mul ministru al României, la data de 12 noiembrie 1944. Primul ministru solicită o amânare a termenului de 24-48 ore pentru ca autorităţile româneşti din întreaga Transilvanie să părăsească acest teritoriu.

În colaborare cu Frontul Naţional Democrat înfiinţat de comunişti, armata sovietică a instalat noi auto­rităţi, multe dintre acestea im­pli­când persoane care au continuat activitatea pe aceleaşi funcţii ca şi în timpul ocupaţiei maghiare. Astfel, la Târgu-Mureş îl regăsim primar tot pe Zsak, prim secretar la P.C. fiind Soos Iozsef. Pentru men­ţinerea ordinii s-a format o gardă civilă (rongyosgarda), compusă din ma­ghiari, mulţi dintre ei cu un trecut dubios. Este edificatoare decla­raţia primarului Zsak făcută la o şedinţă cu consilierii orăşeneşti: „Eu, Zsak I. Adolf, declar că în foarte scurt timp Ardealul de Sud va ajunge ca şi Ardealul de Nord, uni­ficându-se” (14). Acesta miza pe teza unui Ardeal independent, preconizat de cercurile comuniste maghiare, soluţie aflată de altfel şi pe lista de propuneri sovie­tice. Armata română a trebuit să părăsească oraşul Târgu-Mureş.

O situaţie similară întâlnim, spre exem­plu, la Cluj. La Cluj, comandamentul sovietic instalează, la data de 10.10.1944, drept primar pe Tudor Bugnariu, membru al Partidului Naţional Popular (partid de buzunar la P.C.) şi apoi membru al P.C. Acesta era căsătorit din anul 1930 cu Kato Balázs, fiica unor bogaţi negustori evrei, care dece­dează în anul 1950, din cauza leuce­miei. Tudor Bugnariu, cadru didactic la Universitate, rămâne în teritoriul ocupat, soţia sa scăpând de deportare, fiind căsătorită cu un creştin. În anul 1957, se recăsă­toreşte cu Ana Do­rica Blaga.

După eliberarea Clujului de către armata română împreună cu cea sovietică, la data de 11 octombrie 1944, armatei române i se interzice să rămână în Cluj de către comandantul militar sovietic şi de primărie, de altfel considerată ane­xă a acesteia. Într-un comunicat consemnat în Jurnalul Operaţional al Corpului Aerian Român se spune „a fost un prilej de mare bucurie pentru ostaşi şi populaţia româ­nească eliberarea Clujului”.
Această bucurie a fost umbrită de faptul că nu au permis intrarea autorităţilor române în Cluj, precum şi staţionarea armatei române. Raportul Grupului 2 Vânători, din octom­brie 1944, consemnează că unităţile militare nu sunt admise în Cluj. Po­pulaţia maghiară declară, la sosirea trupelor ruseşti, „că demult au aştep­tat armatele sovietice eli­beratoare, întrucât şi ei sunt comu­nişti”.
„Funcţionarii unguri din adminis­traţia oraşului se pronunţă ca municipiului Cluj să i se acorde statut internaţional” (15).

Faţă de situaţia politică complexă în care se afla Transilvania de Nord, la data de 17 noiembrie 1944 se constituie „Uniunea Democrată Româ­nă” (UDR), organism ce milita pentru integrarea Transilvaniei de Nord la România (16). Ca urmare a unei Mari Consfătuiri a Românilor Democraţi, ţinută în localul „Băncii Albina” din Cluj, la care participă câteva sute de persoane, se alege un Comitet de conducere, reprezentant al tuturor instituţiilor româneşti şi toate clasele sociale, format din 40 de membri (Biserica Ortodoxă Română, Biserica Română Unită, meseriaşi şi industriaşi, comer­cianţi, ţărani, medici, artişti, învăţă­tori, ziarişti, ingineri, funcţionari, tineret şi pensionari). Preşedinte de onoare al Uniunii a fost proclamat Emil Haţieganu, precum şi cei doi arhierei români: ÎPS Iuliu Hossu şi PS Nicolae Colan. Preşedinte este ales profesorul Aurel Coza, iar ca secretari Gheorghe Giurgiu, Gheor­ghe Ropan şi Vasile Erdely. Pentru organizarea UDR, pe întreg teritoriul Transilvaniei de Nord au fost propuşi, după dezbateri, următoa­rele persoane - Judeţul Cluj: Vasile Sava, Grigore Strâmbu, Vasile Bolchiş, Tiberiu Bucşa şi Ion Giurgea; Someş: Iuliu Micşa, Alexandru Coroiu; Năsăud: dr. Mihăese, dr. Ceuca, dr. Mihăilaş, dr. Nicolae Pop; Satu Mare: Victor Dernian, Ştefan Anderko, protopop Dragomir; Maramureş: Ioan Bilţiu Dăncuş; Sălaj: Emil Dernian, Sever Oros, protopop Trufaş şi Vaida; Mureş: dr. Ion Togănel, dr. Petre Muscă; Bihor: avocat Chiş, Gavril Stan, Petre Mărcuşiu.
UDR, ca organizaţie politică repre­zentativă pentru comunitatea ro­mânească, ca urmare a propunerilor FND, a fost pusă în situaţia de a fi integrată în FND şi de a crea structuri guvernamentale paralele faţă de cele ale statului român. În mod real, reprezentanţii UDR au evitat, pe toată perioada funcţio­nării acestei organizaţii, să participe la activitatea unui for de reprezen­tare politică alături de FND.
Propunerile comuniştilor, venite de la Teofil Vescan, Miklos Goldber­ger, Tudor Bugnariu sau Alexandru Jakab, pentru ca colaborarea pe plan administrativ, la nivelul jude­ţului Cluj, să devină una politică în cadrul unui Consiliu Dirigent sau Comitet Executiv, au fost respinse de UDR. Acceptarea acestora ar fi însemnat crearea unei organizaţii politice autonome şi ar fi putut aduce numai complicaţii, de viitor, guvernului român în rezolvarea definitivă a problemei Ardealului de Nord.

BIBLIOGRAFIE

13. O. Vinţeler (redactor), Problema Transilvană, Cluj-Napoca, 2014.
14. I. Pop, Credinţă şi Apostolat, Târgu-Mureş, 2014.
15. I.S. Nistor (redactor), Mituri şi Legende din tradiţia multimilenară a Clujului, Casa Cărţii de Știință, Cluj-Napoca, 2012.
16. V. Ţârău, Un oraş în tranziţie, Anuarul Institutului Gh. Barițiu, Tom XIV, p. 225, 2006.