Tomograful lui Sabin / Fără mască

În limbajul cotidian, termenul de perso­nalitate are mai degrabă o conotație valorizantă, adică se referă la o calitate sau calități suplimentare ori ieșite din comun, din perspectiva relațiilor interpersonale, pe când, într-o abordare scolastică, poate fi definit ca ansamblul caracteristicilor care  definesc unicitatea unei persoane, particularizând-o, deosebind-o de ceilalți.
Această particularizare baleiază plaja cuprinsă între caracteristicile somatice  și modul de gândire, respectiv comportament, totalitatea acestora funcționând coerent, ca un ansamblu de elemente com­plementare. Acest postulat a stat la baza tipologiilor temperamentale şi ca­rac­terologice definite de  Hipocrate și chiar a celor morfo-psihologice actuale, care afirmă existenţa legăturilor între ca­racteristicile fizice, respectiv fizionomice şi cele mentale/comportamentale.

Coerenţa personală structurează și personalitatea, a cărei acţiune este per­manentă. Sunt generate atitudini și comportamente care transcend evenimentelor şi tranzițiilor, conferind constanță și o anumită identitate ce se manifestă în relaţionare. Personalitatea poate fi deci percepută și ca un sistem de transformări cu legi proprii, ce se menţine şi se îmbo­gă­ţeşte prin însuşi jocul acestora. Această definiţie permite atât înţelegerea funcţionării prin autoreglare, cât şi mecanismele transformărilor ce au loc pe tot parcursul existenței.
Deci, fără mască, putem fi melancolici, adică: dependenți de grup, neurastenici, cu randament capricios, dar cu sentimente de durată, extrem de sensibili la eșecuri și excesiv de precauți, putem fi colerici, adică: impulsivi până la agresivi, extrovertiți, dominanți, lipsiți de răbdare și tact, putem fi flegmatici, adică: echilibrați, calmi, răbdători și toleranți, pedanți, adepți ai rutinelor până la habotnicie  sau putem fi sangvinici, adică:  hi­per­activi, logoreici, versatili și adap­tabili, puternici emoțional, răbdători.
Tipurile amintite nu există în formă pură, nu pot fi ierarhizate și nu sunt o fatalitate deoarece există nenumărate mecanisme de compensare ce pot fi învăţate în cursul vieţii și nenumărate posibilități de ajustare instinctivă la situații critice, limită sau speciale.

Tentativa antropologică a lui Freud de a construi, prin psihanaliză, un model al naturii umane pe baza căruia să poată fi înţelese şi explicate atât nevrozele, cât şi posibilităţile şi necesitățile noastre fundamentale, oferă conceptului de inconş­tient un loc central,  așa că... ne oprim aici.