• Facebook
  • Rss Feed
2°C la Baia Mare
Astăzi este Duminică , 19 Noiembrie 2017

Curs valutar

Euro Euro
4.5680 RON
Dolar american Dolar american
4.0093 RON
Lira sterlină Lira sterlină
5.1744 RON
Forint unguresc Forint unguresc
1.4823 RON

Newsletter

Ultimele comentarii

Vineri , 7 Iulie , 2017

Tiranul din Tirana sau „Stalin din Balcani”

Ioan BOTIȘ

Cel care avea să fie numit și „Stalin din Balcani” a fost fiul unui moșier musulman. Și-a trăit copilăria în Giro­kastra, considerat de contemporani ca fiind cel mai frumos oraș al Alba­niei. În timpul regimului său, Hodja nu s-a mulțumit să ridice un muzeu în orașul său natal, ci întregul oraș a devenit un muzeu dedicat liderului suprem. Pe fiecare stradă și la fiecare colț de stradă, unul sau mai multe afișe explicau, fără niciun fel de concizie, ce făcuse liderul în locul respectiv.
La vârsta de 23 de ani s-a înscris la Universitatea din Montpellier cu o bursă pe care i-a acordat-o regele Alba­niei, Zog I, dar pe care a pierdut-o din cauza unor articole pe care le-a publicat în ziarul comunist francez L`Umanité. Enver Hodja s-a întors în Albania în anul 1936 pentru a preda ca profesor, dar pentru scurt timp, căci
s-a hotărât să se înroleze în Brigăzile Internaționale care luptau în războiul civil spaniol în favoarea taberei repu­blicane. De acolo s-a întors în Albania pentru a se opune, mai întâi lui Zog I, apoi invaziei ita­liene.

În cadrul rezistenței a intervenit activ în formarea Frontului de Eliberare Na­țională, fiind primul comisar politic al acestuia. Până în 1944, toată Albania a fost eliberată de invadatori fără a fi nevoie de o intervenție străină, ceea ce a fost esențial pentru independența ulterioară a lui Hodja față de sovietici.

Frontul de Eliberare Națională a instaurat, după victorie, un regim comunist care a naționalizat mine, bănci și întreprinderi străine și a decretat o reformă agrară. Hodja a fost numit șef de gu­vern al nou createi Republici Populare a Albaniei. Ajuns la putere, Hodja a rupt relațiile cu Iugoslavia și a eliminat toate curentele acuzate de a fi „titoiste” din partid, căruia i-a schimbat numele în Partidul Muncii.

În perioada 1945-1950, guvernul al­banez a adoptat politici destinate să-i consolideze puterea. În acest sens a fost introdusă o economie planificată ex­trem de centralizată, cu accentul pus pe independența în domeniul industriei grele. În agricultură, colectivizarea a fost considerată cea mai eficientă soluție. În decembrie 1944, statul a preluat controlul asupra industriei, băn­cilor și transporturilor. Legea Reformei Agrare a fost adoptată în august 1945.

După denunțul lui Hrușciov privitor la cultul personalității la cel de-al XX-lea Congres al PCUS, Enver Hodja a denunțat destalinizarea ca revizionism și a rupt în cele din urmă relațiile cu URSS. În 1961, Albania a părăsit Pactul de la Varșovia și Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER), iar în anul următor s-a proclamat „maois­tă” și s-a aliat cu China. Legăturile cu guvernul de la Beijing au durat până în anul 1978, când, după reluarea relațiilor guvernului chinez cu Statele Unite ale Americii și cu Iugoslavia, Hodja a ajuns la concluzia că Deng Xiaoping și noii conducători chinezi erau, de asemenea, niște revizioniști de cea mai joasă speță.
Prin poziția sa, maoistă, Enver Hodja a ajuns în mod ireconciliabil în opoziție cu blocul sovietic, și în special cu vecina Iugoslavia, condusă de Tito, pe care întotdeauna l-a urât de moarte. Hodja a condus un regim stupid, dedicat ado­rării liderului și ideilor sale demențiale de egalitarism cu orice preț și de autoexcludere din lume, aceleași care au condamnat muntoasa Albanie la cel mai mare regres economic.
După ce a rupt legăturile mai întâi cu Iugoslavia, apoi cu URSS și, în cele din urmă, cu China, Hodja s-a dedicat unei izolări totale. În timpul guvernării sale nu era posibil să ieși din țară, nici să te deplasezi dintr-un oraș în altul în interio­rul țării fără o autorizație clară în prealabil. Nu mai era posibilă nici măcar comunicarea prin intermediul telefoanelor. Nu existau mai mult de 400 de autoturisme în toată țara, toate aparținând autorităților.

Fidel originilor sale stalinist-maoiste, Hodja a dezvoltat un precipitat cult al personalității, care avea la bază deliranta idee că „Albania este cea mai bogată țară din lume”, care era „invidiată” pentru tăria morală a „oamenilor săi revoluționari neîmblânziți” și pentru „măreția inegalabilă a conducătorului lor”. Din acest motiv, Enver Hodja și-a avertizat constant poporul în ceea ce privește amenințările străine.
Liderul albanez susținea că imperialismul din Statele Unite ale Americii și lacheul său iugoslav nu se gândesc de­cât să atace Albania.
În aceste circums­tanțe, populația nu mai avea altă opțiune decât să-și dedice timpul liber pregătirii militare și cons­truirii de mici forturi și buncăre. Regimul de la Tirana a ordonat construirea a aproape 700.000 de buncăre. O țară cu dimensiuni demografice și teritoriale atât de limitate cum era Albania, fără a mai lua în calcul și precaritatea economică a țării, s-a dedicat muncii iraționale de a semăna buncăre pe toată suprafața sa, pentru a satisface capriciul paranoic al unui dictator infam.
În Albania lui Enver Hodja nu a existat decât un singur partid, Partidul Muncii, iar participarea cetățenească în politică a oamenilor se limita la elogierea acestui partid și, mai ales, a celebrului său lider. Opoziția nu exista, dar, ca măsură de prevedere împotriva oricărei disi­dențe, regimul practica periodic epurări sângeroase. O astfel de epurare a avut loc, în timpul acesteia murind și 12 conducători comuniști din elita partidului, câțiva dintre ei „sinuciși”.

Enver Hodja a avut întotdeauna fai­moasa intenție de a stabili un sistem comunist pur. A decretat abolirea ori­cărui tip de proprietate privată, inclusiv deținerea de găini, rațe sau alte animale domestice. Sărăcia era generalizată, dar își avea justificare ideologică. În felul acesta i-a fost mai ușor să manipuleze populația, care, în lupta sa pentru supraviețuirea zilnică, nu se gândea la politicile statului.
Salariul era egalitarist și atât de mizer încât abia acoperea nivelul de supravie­țuire. Nu exista o mare diferență între cât câștiga un muncitor, un medic și un inginer. Nici vorbă de automobile, dar muncitorii de „avangardă”, cei foarte supuși partidului, erau premiați cu o bicicletă. Fiecare familie avea dreptul la un kilogram de carne pe săptămână. Marea excepție o constituiau cei care aveau funcții înalte în partid, care câș­tigau de 15 ori mai mult decât un alba­nez obișnuit, dar și aceștia trebuiau, timp de trei săptămâni pe an, să realizeze munci „de bază” în fabrici sau pe câmp, pentru a nu-și pierde „spiritul proletar”.

În timpul regimului lui Enver Hodja studenții își petreceau vacanțele în cadrul operelor publice „voluntare”, precum construirea buncărelor. Toți albanezii se îmbrăcau la fel. Să ai două perechi de pantofi, una de iarnă și alta de vară, și două costume era o normă pe care nimeni nu o putea încălca, cu excepția liderului, care avea o colecție enormă de costume italiene din mătase. Prețul unui costum obișnuit reprezenta echivalentul unui salariu lunar.
Regimul interzicea purtarea de barbă, mustață, plete, decolteuri, blugi, fuste mini, folosirea anticoncepționalelor și a cosmeticelor, căci toate acestea repre­zentau o „decadență occidentală”. Un televizor alb-negru era mai mult decât un lux. Pentru a-l cumpăra, un muncitor trebuia să economisească ani întregi. Merita osteneala, căci minunatul și foarte distractivul program TV era de­di­cat proslăvirii reușitelor economiei naționale și lecturii celor 40 de volume de memorii ale lui Enver Hodja.

Un caz aparte în politica internă a Albaniei îl reprezintă instituirea, asemeni modelului chinez - cu care Hodja se afla în strânse relații diplomatice - a așa-numitei „Revoluții Culturale”. Prin aceasta, s-a avut în vedere pe de o parte, promovarea sistemului la nivelul conștiinței populației și a entuziasmului revoluționar în rândul tinerilor.
Pe de altă parte s-a avut în vedere promovarea educației atee în școli și la nivelul întregii societăți; pentru aceasta erau vizați, de asemenea, tinerii. Așa se face că, începând cu anul 1967, Albania a fost proclamată „stat ateu”. Pe această bază au fost luate măsuri împotriva preoților catolici, acuzați de colaborare cu regimul fascist al lui Mussolini, precum și a celor ortodocși (fiind acuzați de promovarea ideilor naționaliste); de asemenea au fost luate măsuri împotriva religiei islamice. S-au dărâmat bi­sericile, mănăstirile și moscheile sau li s-au schimbat destinațiile; au fost închise peste 2.100 de astfel de lăcașuri, pe întreg teritoriul albanez.

În timpul perioadelor de post (Rama­danul, Postul Paștelui etc.) au fost distribuite în școli și fabrici alimente „interzise”, cei care se sustrăgeau de la acestea fiind pedepsiți. Orice manifestare cu caracter religios, inclusiv purtarea icoanelor, a crucifixurilor ș.a.m.d., era pedepsită prin lege. Tot în acest context a fost interzisă purtarea numelor de inspirație religioasă.
Referitor la toate aceste acțiuni de pri­gonire a religiei, în 1992, monseniorul Dias, nunțiu papal pentru Albania, numit de către Papa Ioan Paul al II-lea, declara că dintre cei trei sute de preoți catolici prezenți în Albania înainte de venirea comuniștilor la pu­tere, au supraviețuit numai treizeci.
Religia musulmană a fost înlăturată și moscheele transformate în magazii, magazine sau baruri. Celor care vi­zitau barurile li se permitea să asculte o in­teresantă varietate muzicală: singurele opțiuni erau muzica folclorică, muzica revoluționară și muzica folclorico-revoluționară. Toate acestea conturau o panoramă nu foarte diferită de cea pe care o prezintă dictaturile conduse de pa­ranoici consacrați ai cultului perso­nalității în alte asemenea „paradisuri”. 

Micului tiran îi plăcea să trăiască bine: vin franțuzesc, mâncăruri rafinate, veșminte elegante, mașini sport și operele lui Balzac și Shakespeare. En­ver Hodja cânta la ciftelia, un instrument local tipic, asemănător cu mandolina, la liceul unde a studiat și a obți­nut, cel puțin așa susțineau biografiile oficiale, doar note maxime.
Norocul a fost că Hodja a avut un narator de primă mărime care a descris cât de înspăimântător a fost regimul său. Este vorba despre Ismail Kadare, scrii­tor albanez, veșnic candidat al Premiu­lui Nobel, a cărui operă cuprinde – ca parte centrală – relatarea lungilor și odio­șilor ani ai lui Hodja. Două romane se remarcă în acest sens: Fiica lui Aga­memnon și Suc­cesorul. Ambele au, ca fundal, crunta epurare din anul 1981. Sunt fres­ce minunate și poetice ale sa­crifi­ciului pe care l-a îndurat Albania în timpul regimului comunist bazat pe superstiție, propagandă și minciună, ca înlocuitori ai rațiunii.
Opera lui Kadare este o descriere prodigioasă a dictaturii care a omorât, a torturat, a otrăvit conștiința și, mai ales, a dezumanizat poporul albanez.
Pentru Kadare, „regimul tiranului din Tirana l-a urmat pe Stalin ad litteram: trebuia să-și trimită la moarte propriii copii pentru a-și putea atribui dreptul de a cere moartea cuiva. Nu este acesta un alt mod de a perverti mitul Ifi­geniei?”. Principalul citat lăsat moște­nire de Enver Hodja, același care se putea citi în aproape fiecare colț de stradă din orașele albaneze era urmă­torul: „Vom apăra principiile marxism -leninismului, chiar și de ne-am vedea obligați să mâncăm iarbă”.

Comentariile celorlalți

Fii primul care adauga un comentariu in aceasta sectiune.

Comentează acest articol

Adaugă un comentariu la acest articol.