Spengler, omul care a anunţat declinul Occidentului

La 28 mai 1880, s-a născut Oswald Arnold Gottfried Spengler, filozof şi istoric german, autor de lucrări ştiinţifice şi eseuri în matematică, ştiinţele naturii şi arte plastice, unul dintre cei mai mari şi mai profunzi gânditori conservatori ai secolului al XX-lea. Opera sa majoră este, fără îndoială, Declinul Occidentului.

 

 

Oswald Spengler s-a născut la 28 mai 1880, la Blankenburg, într-o familie mic burgheză, cu vederi conservatoare. La vârsta de zece ani s-a mutat împreună cu familia la Halle, unde a avut parte de o educaţie clasică în timpul liceului. A studiat greaca, latina, matematica şi ştiinţele naturale, cultivându-şi în acelaşi timp afinitatea pentru poezie, dramă şi muzică.

 

După moartea tatălui său, în 1901, Spengler a frecventat mai multe universităţi (München, Berlin, Halle) urmând diverse cursuri de istorie, filozofie, matematică, ştiinţele naturii, limbi clasice şi muzică. În 1904 şi-a încheiat studiile cu o teză  despre Heraclit, iar în 1905 a suferit o cădere nervoasă. O scurtă perioadă de timp a fost profesor la Saarbrucken şi la Düsseldorf, iar între 1908 şi 1911 a fost profesor la un gimnaziu din Hamburg, unde a predat istorie, matematică şi ştiinţele naturii.

 

După moartea mamei sale, în 1911, s-a mutat în München, unde a trăit până la sfârşitul vieţii sale, în 1936. Spengler şi-a petrecut ultimii ani din viaţă la München ascultând Beethoven şi citind Molière şi Shakespeare. A făcut şi excursii ocazionale în munţii Harz şi în Italia. Oswald Spengler a murit la 8 martie 1936.

 

Declinul Occidentului a fost publicată în formă de articole între 1918-1922 şi a fost intens discutată în public şi în mediul academic. În această lucrare Spengler şi-a definit concepţia asupra evoluţiei ciclice a civilizaţiilor.

Thomas Mann l-a comparat cu Schopenhauer; Max Weber l-a caracterizat drept „un diletant foarte ingenios şi foarte şcolit”.

Spengler s-a disociat de majoritatea istoricilor prin metoda sa, prin preocuparea de a identifica analogii între diferite epoci culturale. Astfel, a identificat în Pitagora, Mahomed şi Cromwell întruchiparea aceluiaşi spirit puritan, a comparat modernitatea cu antichitatea târzie şi a găsit similarităţi între „campaniile electorale” ale Romei şi cele ale Statelor Unite şi a preconizat declinul Vestului în aceeaşi manieră în care a avut loc declinul Egiptului antic.

 

Iniţial, Spengler a scris materialul care a devenit mai târziu primul volum din Declinul Occidentului sub forma unor aforisme ce se constituiau în reflecţii asupra unui concept central. După cum a declarat în Introducere, autorul a simţit că această abordare nesistematică va duce la o înţelegere mai intuitivă şi vitală a problematicii abordate. Deşi critica a considerat că această tehnică duce la fragmentarea operei, Spengler a considerat că adoptarea stilului aforistic este modalitatea cea mai adecvată pentru a reda o concepţie organizată care nu putea fi totuşi analizată sistematic.

 

Spengler a fost un discipol al lui Wilhelm Dilthey, promovând o filozofie a vieţii; a operat cu distincţia introdusă de Dilthey între natură şi istorie, a adoptat metoda inspirată din acest model de interpretare a lumii (a comprehensiunii) adică studiul fenomenului istoric prin angajarea trăirii acestuia cu sufletul, cu sentimentul, cu intuiţia, cu mijloacele care se apropie cel mai mult de artă decât cu cele specifice ştiinţelor naturii.

Iniţial, Spengler a intenţionat să se refere în această lucrare la situaţia Germaniei în contextul european, dar, ulterior, şi-a extins cadrul cercetării. A fost inspirat de cartea lui Otto Seeck, Declinul Antichităţii. Deşi a fost finalizată în 1914, cartea a fost publicată cu o întârziere cauzată de primul război mondial. La momentul apariţiei a avut un mare succes, germanii simţindu-se consolaţi că înfrângerea suferită în cazul războiului este înregistrată ca un declin care face parte dintr-un proces istoric natural. Cartea a avut succes şi în afara Germaniei, influenţând mari istorici ai secolului inclusiv pe Arnold Toynbee şi câteva dintre tezele lui se regăsesc în lucrarea lui Toynbee numită Studiu asupra istoriei.

 

Oswald Spengler a înlocuit paradigma liniară de reprezentare a istoriei universale cu cea ciclică şi a negat existenţa unui sens general al istoriei, negând în primul rând însăşi validitatea termenului de istorie generală şi propunând în schimb termenul de „istorii particulare”. Spengler a intrus în studiul istoriei elemente filozofice şi culturale, istoria continuându-se prin amalgamare a mai multor culturi care se dezvoltă paralel urmând tipare comune.

Ideea centrală a lui Spengler aşa cum este redată în Declinul Occidentului este aceea că toate culturile urmează un ciclu de dezvoltare analog evoluţiei organice: naştere, maturizare şi moarte / declin. Spengler a realizat de asemenea şi analogia cu cele patru anotimpuri: primăvara (naşterea şi copilăria), vara (tinereţea), toamna (maturitatea) şi iarna (bătrâneţea şi moartea).

 

Naşterea, copilăria, tinereţea, maturitatea şi bătrâneţea sunt stadii identificabile atât în evoluţia culturii, cât şi în cea a unui organism biologic, iar ciclurile naturii se pot regăsi şi în evoluţia fiecărei culturi.

Această concepţie constituie „morfologia ciclică a culturii”. Sintetizând, morfologia ciclică a culturii este rezumată de Spengler în următorul pasaj: „Eu văd în istoria universală imaginea unei veşnice formări şi transformări, a unei deveniri şi a unei pieiri miraculoase a formelor organice.”

Potrivit lui Spengler, conceptul de istorie universală ar constitui o exagerare „rezultat al organizării nemăsurate a istoricilor occidentali.” A considerat că gânditorul occidental este centrat exclusiv pe spaţiul cultural propriu, ignorând celelalte cicluri.

 

Spengler a identificat opt culturi care au propriul „stil” sau „suflet”, cultura: egipteană, clasică (greco-romană), chineză, babiloniană, indiană, arabă (semită) şi cultura vestică (faustică), fiecare dintre acestea parcurgând un ciclu de viaţă identic de câteva sute de ani. Astfel, istoria este biografia generală a unor culturi care sunt asemenea unor organisme. Un rol însemnat îl are, de asemenea, compararea componentei clasice a civilizaţiei cu cea faustică.

 

Spengler a respins ideea că o cultură în curs de dezvoltare ar împrumuta sau integra sisteme sau valori din trecut, cel puţin nu în sensul în care acestea funcţionau anterior. Spre exemplu, grecii au împrumutat concepte matematice de la egipteni, dar cu un sens transformat. Fiecare cultură a avut spaţiul propriu de dezvoltare, iar cursul de dezvoltare pe care l-a urmat fiecare cultură a fost determinat de factori precum spaţiul fizic sau vecinii. Aceasta, împreună cu localizarea în timp şi cu populaţia specifică fiecărei culturi determină formarea unui organism social distinct de toate celelalte, într-un mod asemănător felului în care o specie de plantă este diferită de toate celelalte specii. Spengler a fost de părere că modelul fiecărei culturi poate fi descris prin analiza artei, a muzicii şi a arhitecturii fiecărei culturi în parte şi prin descoperirea analogiilor. 

 

Oswald Spengler i-a menţionat adesea pe Hegel, Goethe şi Nietzsche (numind astfel trei dintre cei mai creatori scriitori germani), dar şi pe alţii ca şi predecesori sau ca sursă de influenţă intelectuală, deşi între cei trei sunt diferenţe de gândire enorme. Spengler este un autor cu tendinţe antiraţionaliste puternice. El considera că istoria este povestea unor oameni şi mare care  prin definiţia umanităţii lor nu pot fi raţionali.

 

Deşi teza centrală a lui Spengler diferă radical de teza lui Hegel (care concepea istoria universală ca o evoluţie raţională şi graduală a spiritului) asemănarea dintre cei doi gânditori rezidă în tendinţa de a realiza analogii între stadiile din evoluţia fiecărei culturi. O altă asemănare constă în aceea că, prin exemplificarea teoriei, ambii fac referiri frecvente la exemple concrete.

Includerea lui Goethe, împreună cu Nietzsche, ca surse de influenţă este neobişnuită, dat fiind că este vorba despre autori cu viziuni opuse, însă Spengler a realizat o fuziune deosebită între elementele care-i susţin propria teorie. De la Goethe, Spengler a preluat ideea „fenomenului originar” pe care a aplicat-o fenomenului istoric şi celui cultural, definind cultura drept „fenomenul originar” al oricărei istorii universale, trecute şi viitoare.

 

Pe lângă adoptarea stilului aforistic, influenţa lui Nietzsche asupra lui Spengler s-a exercitat şi în sensul „înţelegerii stilului unei culturi”. Mai exact, este vorba despre caracterizarea culturii occidentale ca fiind „faustică”, spre deosebire de cultura antică, o expresie a spiritului „apolinic”. Spengler a conceput „fausticul” în termeni asemănători acelora în care Nietzsche concepea „dionisiacul”, şi anume fausticul ca simbol al caracterului omului într-o societate îndreptată spre decadenţă, pleziristică şi consumeristă, un fel de „beţie legată de dimensiunile timpului pe care îl avem la dispoziţie”.

Un fel de tendinţă extrem de înşelătoare care se poate rezuma la „totul acum” şi pentru „totul acum” orice plată este justificată.

 

Morfologia culturii concepută de Spengler a dus la transformarea istoriei din „trecut” în „destin”, considerând că fiecare cultură este purtătoarea unei esenţe a cărei revelare este inevitabilă. Spengler a distins între ideea unei culturi (care se constituie din sursa posibilităţilor sale interne) şi fenomenul ei sensibil (imaginea istorică, realizarea ei completă). Istoria unei culturi se constituie astfel din realizarea progresivă a posibilităţilor latente în timp ce desăvârşirea acestor posibilităţi echivalează cu civilizaţie.

 

La baza teoriei lui Spengler stă conceperea evoluţiei culturii în termeni asemănători cu evoluţia unui organism biologic; în concepţia lui Spengler fiecare cultură urmează logica organică a unei fiinţe vii, logică pe care Spengler o numeşte destin. Din nefericire, naziştii au dezvoltat de aici materiale ideologice nefaste care vorbeau de „naţiuni tinere” şi „destinul naţiunilor” folosind idei complet denaturate şi scoase din contextul spenglerian.

 

Oswald Spengler este considerat precursorul ideologic al fascismului, deşi între 1933 şi până la decesul său a fost exilat la München aproape în stare de arest la domiciliu.

 

Influenţa lui Spengler asupra contemporanilor săi a fost puternică, dar de scurtă durată. A avut o influenţă semnificativă asupra membrilor fondatori ai Generaţiei Beat. Viziunea lui Spengler asupra naturii ciclice a evoluţiei civilizaţiei şi contemporaneitatea sfârşitului ciclului vest-european i-a determinat pe William S. Burroghs, pe Jack Keronac şi pe Allan Ginsberg să caute sursele noului ciclu  în comunitatea marginalizată din care chiar ei făceau parte.

 

Efectul acestei influenţe este evident în mişcarea literară americană a anilor 1950-1960. I-a influenţat, printre alţii, pe Georg Henrik von Wright, în lucrările cu caracter social, şi pe Francis Parker Yorckey.

 

 

„Acela care caută într-o înlănţuire cauzală oarecare de evenimente izolate şi indiscutabile forma internă a istoriei nu va găsi niciodată, dacă este sincer cu sine, decât o comedie burlescă şi un nonsens”.

Oswald Spengler