Sfârșitul unității lumii creștine

Marea Schismă din 1054 nu a fost un eveniment surprinzător. Relaţiile dintre Est şi Vest, dintre cele două mari centre religioase – Constantinopol şi Roma – erau complicate de foarte multă vreme. Deşi implicaţiile schismei în istorie sunt semnificative, contemporanii nu au perceput-o ca fiind ceva ieşit din comun. Sursele contemporane vor­besc prea puţin despre conştien­ti­zarea efectelor separării celor două biserici.

Marea Schismă a fost o consecinţă a înstrăinării treptate dintre Roma şi Constantinopol. Putem vorbi, pe de o parte, de cauze de ordin politico-religios şi, pe de altă parte, de cauze dogmatice. În primul rând, Europa creştină devine, din punct de vedere politic, bicefală începând cu anul 800, odată cu încoronarea ca împărat roman a lui Carol cel Mare. Atât acesta, cât şi împă­ratul de la Cons­tan­tinopol pretin­deau că sunt succesorii vechilor împăraţi ro­mani, având astfel dreptul la moştenirea (teri­torială) romană.
Patriarhii celor două oraşe se aflau şi ei în conflict. Ambii lideri religioşi se con­­siderau conducătorii întregii lumi creş­tine. Patriarhul de la Cons­tan­tinopol îşi ia, încă din secolul al VI-lea, titlul de patriarh ecumenic (adică universal), titlu care până atunci aparţinuse exclusiv Papalităţii. Au existat însă situa­ţii în care, pentru a obţine sprijin în Italia, unde bizantinii doreau să-şi păstreze teritoriile stăpâ­nite, unii împăraţi, precum Vasile I Mace­doneanul (867-886), au acceptat să facă unele concesii bisericii romane, susţinând chiar universalismul acesteia.

În secolele IX-X, cele două centre religioase s-au aflat într-o com­petiţie acerbă pentru evanghelizarea lumii slave din Europa de Est şi Sud-Est. Du­pă ce slavii din zona Bulgariei, Serbiei şi Rusiei au intrat în sfera Constan­ti­nopolului, biserica orientală, mai puternică, nu a mai acceptat supremaţia Romei. Apoi, în secolul al XI-lea, Vasile al II-lea Macedoneanul s-a înde­părtat tot mai mult de Roma. În 1024, Papalitatea s-a arătat dispusă la un compromis, gata să recunoască Biserica din Est ca fiind „universală în sfera sa”, dar împăratul bizantin nu a acceptat propunerea. Totuşi, în aceeaşi perioadă, situaţia tot mai complicată din Italia cerea o apropiere de Roma. Normanzii încep să atace provinciile bizantine din peninsula italică, astfel că în 1052-1053 Bizan­ţul încheie o alianţă cu Papalitatea direcţionată împotriva normanzilor.

Dincolo de aceste neînţelegeri privind lumea materială şi interesele politice, cauzele dogmatice au jucat şi ele un rol important. Existau trei probleme ma­jore. În primul rând, cea legată de Filioque, un adaos la formula Crezului din 381. În secolele V-VI, două concilii ţinute la Toledo marchează modificarea Crezului în Apus prin adăugarea formulei „Duhul Sfânt care de la Tată şi fiul purcede”. Aceasta e preluată în Fran­ţa, Italia şi Germania, iar la înce­putul secolului al XI-lea, Henric al II-lea e încoronat împărat de către Papă, ocazie cu care se cântă Crezul modificat. Acest fapt a statuat recunoaşterea de către Papalitate a noii formule.

Cea de-a doua diferenţă stă în ritualul împărtăşaniei: folosirea azimei în vest şi a pâinii dospite în est. Apoi, celibatul preoţilor era obligatoriu în occident, în timp ce preoţii bisericii orientale se pu­teau căsători (o singură dată). În se­colele XII-XIII, se va adăuga şi problema purgatoriului, concept pe care orto­docşii nu îl acceptă.
Disputa dintre cele două biserici escaladează în momentul în care în 1050, bizantinii din Sudul Italiei sunt forţaţi de normanzi să se conformeze practicilor latine. Patriarhul de la Cons­tantinopol, Mihail Cerularios, răspunde prin a cere bisericilor latine din oraş să adopte practicile bizantine, renunţând la filioque şi la folosirea azimei. În faţa refuzului acestora, în 1053 închide toate bisericile latine din capitala impe­riului. Ulterior va trece la o atitudine mai conciliantă şi acceptă o discuţie cu Papa Leon al IX-lea care, în 1054, tri­mite pentru ne­gocieri o delegaţie la Cons­tantinopol, condusă de Cardinalul Humbert.

Pe lângă toate tensiunile deja existente, şi personalitatea celor trei personaje impli­cate a creat o conjunctură favo­rabilă rupturii. Papalitatea era puternică deoarece îşi recuperase for­ţele şi autoritatea după reforma gene­rată de mişca­rea de la Cluny; patriarhul Cerularios era un om ambiţios şi foarte influent, iar împăratul bizantin Constantin al IX-lea Monomahul era un lider slab, şo­văitor, lipsit de fermitate. În această situaţie, existau puţine şanse ca întâlni­rea să ducă la înţelegerea celor două biserici.
După prima întâlnire cu delegaţia pa­pală, Cerularios refuză să mai negocieze, fiind afectat de comportamentul neceremonios al membrilor delegaţiei, care nu respectaseră saluturile uzuale. Cardinalul Humbert răspunde prin obţinerea unei bule de excomunicare împotriva lui Cerularios, bulă depusă la Sf. Sofia în data de 16 iulie 1054. Patriarhul bizantin şi biserica orien­tală sunt acuzaţi, printre altele, şi de omiterea filioque din crez.
Beneficiind de sprijinul Împăratului şi al populaţiei constantinopolitane, M­i­hail Cerularios convoacă un Sinod pen­tru data de 24 iulie prin care Hum­bert este la rândul său excomunicat. Aceas­ta a fost practic Marea Schis­mă.
Ruptura nu a fost conştientizată imediat. Relațiile de încordare paralele cu cele de colaborare continuă. Însă unul din efectele imediate a fost că, urmare a rupturii cu Bizanţul, noul Papă, Ni­colae al II-lea, singur în faţa nor­man­zilor, îi acordă lui Robert Guiscard, în 1059, ducatul Calabriei şi Aculiei. A început astfel alianţa dintre Papalitate şi normanzi: papa obţinea sprijinul unui aliat puternic, iar normanzii recu­noaşterea puterii lor în Italia. Ulterior, organizarea cruciadelor aduce cele două lumi în contact direct, ceea ce face ca diferenţele să fie percepute nu doar la nivel înalt, ci şi în rândul populaţiei. În cele din urmă, anul 1204 – cucerirea Constan­tinopolului de către latini – a dus la ruptura definitivă dintre Occident şi Orient şi la naşterea unui sentiment general de ură faţă de latini în rândul bizantinilor.

Înainte de Marea Schismă
 

Episcopii de Roma Calixtus (217-222 d.C.) și Stefanus (254-257) au fost cei dintâi reprezentanți ai autorităților cle­ricale care au emis pretenția primatului episcopilor de Roma, față de restul
bisericilor creștine din lume. După părerea lor, episcopii de Roma ar trebui să fie recunoscuți de întreaga lume creștină drept urmași de jure ai apostolului Petru, decedat la Roma.
Pretenția se bazează pe un text ambiguu din Evanghelia lui Matei (16,18) și anume la discuția lui Isus cu apostolul Petru în localitatea Caesarea-Philippi din nordul Palestinei (azi: Banjas, Israel), cu încredințarea cheii simbolice succesorale: Și eu îți spun: tu ești Petru (joc de cuvinte: kephas-petrus = stânca-piatra) și pe aceasta piatră voiu zidi ecclesia mea (ecclesia = adunare, nu biserică în sensul ulterior interpretat; cuvântul biserica vine de la cuvântul latin basilica = templu, lăcaș de cult la Romani). Ambiguitatea textului a constituit unul din motivele pentru care bisericile ortodoxe și reformate nu au recunoscut niciodată primatul papei de la Roma.

Marii teologi ai secolelor II și III d.C. au acceptat, ce-i drept, rolul deosebit al apostolului Petru la Roma, dar au pledat totodată pentru ideea egalității în drepturi a tuturor episcopilor din vest și a patriarhilor din est.

La Conciliul Ecumenic de la Niceea (din anul 325) s-a recunoscut egalitatea celor patru episcopate și patriarhate din lumea creștina: Roma (Italia), Alexandria (Egipt), Ierusalim (Palestina) și Antiochia (Turcia).
În anul 375, episcopul de Roma Damasus I (366-384) s-a pronunţat din nou pentru primatul episcopului de Roma, pe baza aceluiași argument ambiguu din Evanghelia lui Matei (16,18), ridicând, de la sine putere, episcopatul din Roma la rangul de Scaun Apostolic.
În anul 383, s-a produs dezmembrarea Imperiului Roman în două părți: partea de vest (cu capitala la Roma) și partea de est (cu capitala la Constantinopol). Titulatura de Scaun Apostolic pentru episcopul de Roma a fost recunoscută imediat de împăratul părții de vest a imperiului (Theodosius, 383-395). Episcopul de Roma (Siricius, 384-399) a emis în consecinţă Decretalia constituta, prin care a fundamentat primatul episcopilor de Roma.
Episcopul Leon I (440-461) a fost primul Papă. Împăratul părții de vest a imperiului (Valentinians III, 425-455) a confirmat oficial printr-un edict din anul 445 așa-zisul Primat al episcopilor de Roma, dar numai pentru țările vestice (Italia, Spania, Franța de sud, Africa de nord).
În anul 451, Papa Leon I a protestat contra hotărârii Conciliului Ecumenic de la Calcedon, la care episcopii de Roma și de Constantinopol au fost egal îndreptățiți în chestiunile religioase. După această dată, a început lupta pentru putere și pentru împărțirea
sferelor de influență și de întâietate în lumea creștină între cei 2 șefi ai bisericilor de vest (Roma) și de est (Constantinopol), lupta continuată până în zilele de azi.
Papa Symmachus (498-514) a decretat prin Ordonanța Constitutum silvestri că deținătorii Scaunului Apostolic din Roma nu pot fi judecați și condamnaţi de către oamenii obișnuiți. Papa Gregor I (590-604) a extins influența episcopatului de Roma și în sfera treburilor politice, la început în Italia, apoi în întreaga lume, aprofundând și mai mult discrepanța și neînțelegerile dintre bisericile de vest și de est.
La Sinodul din Whitby (Anglia, 664) Roma a repetat din nou pretenţia supremației sale față de Constantinopol. La Conciliul Ecumenic de la Constantinopol din anul 680 s-a combătut pretenția primatului papal, o mare parte din participanți declarându-se pentru egalitatea tuturor episcopilor si patriarhilor. Papa Ștefan II (752-757) a întemeiat primul stat religios din lume (Patrimonium Petri) cu sediul la Roma, îndepărtându-se prin aceasta și mai mult de bisericile de est.

Un dezacord grav între cele 2 biserici concurente (vest și est) s-a produs în anul 863, în timpul procesului intentat de biserica catolică vestică patriarhului estic ortodox Photius. În secolele X-XI a avut loc creștinarea majorității populaţiei ruse. Biserica rusă s-a subordonat imediat Patriar­hatului Ortodox de la Constantinopol.

Papa Leo IX (1049-1054) și patriarhul de Constantinopol Michael Cerularius (1004-1058) au desăvârșit ruptura definitivă dintre cele 2 biserici în anul 1054, în urma unor dezacorduri ireconciliabile (lupta pentru supremație în lumea creștină, divergente teologice etc.). Aceasta ruptură a rămas cunoscută în istorie sub numele de Marea Schismă.