Sfârşitul blocadei Leningradului

La 27 ianuarie 1944, a fost lichidată blocada Leningradului. La începutul lunii ianuarie 1944, Armata Roşie a lansat Ofensiva Leningrad-Novgorod, a cărui rezultat final a fost încheierea celor 872 de zile de asediu a Leningradului, în timpul căruia au murit aproximativ un milion de locuitori ai oraşului.   

Ioan BOTIŞ

La începutul lunii septembrie 1941, armatele germane au ajuns la Leningrad, oraş pe care Hitler a promis că-l va şterge de pe faţa pământului. Două mi­lioane şi jumătate de oameni au rămaşi prinşi în acest asediu. Apărarea prost organizată de mareşalul Voroşilor n-a servit decât la epuizarea populaţiei. În haosul primei luni de război, nu a fost gândit sau executat niciun plan de eva­cuare de urgenţă a oraşului, iar Lenin­gradul şi suburbiile au suferit cumplit de foame până la 20 noiembrie 1941, când apele lacului Ladoga au îngheţat şi s-a creat un pod peste care oraşul a putut fi aprovizionat.

Cele mai semnificative acţiuni militare ale Armatei Roşii care au avut ca scop ridicarea blocadei Leningradului au fost operaţiunile Siniavino şi Iskra, de­clanşate la 27 august 1942, respectiv 12 ianuarie 1943. Operaţiunea Siniavino a eşuat din cauză că germanii au pregătit la rândul lor o ofensivă împotriva Lenin­gradului, iar operaţiunea Iskra a dus la deschiderea unui culoar de 12 kilometri, care a permis aducerea de pro­vizii în oraş. Cu toate că această operaţiune a reuşit să uşureze blocada, nu a eliminat-o.

Din toamna anului 1942, situaţia Lenin­gradului a început să se îmbună­tă­ţească, oraşul începând să primească electricitate prin cablurile subacvatice care traversau lacul Ladoga până la centrala electrică de la Volkov. Singura posibilitate de aprovizionare a Lenin­gradului a rămas pe lacul Ladoga sau pe calea aerului. Inelul de încercuire în jurul oraşului nu era unul complet, având în vedere faptul că armata sovie­tică a reuşit să păstreze controlul asupra fâşiei de teritoriu dintre Leningrad şi lacul Ladoga. Flota sovietică era prost echipată şi a suferit importante pierderi în urma bombardamentelor aviaţiei germane.
„Drumul vieţii”, aşa cum a fost numită ruta de aprovizionare pe lacul Ladoga, a ajutat la supravieţuirea oraşului în timpul asediului, mai ales în prima iarnă. Tot pe această rută au fost eva­cuaţi mulţi civili, cu toate că a constituit o ţintă prioritară a bombardamentelor Luftwaffe. Germanii au bombardat constant lacul pe timpul iernii, pentru a sparge gheaţa. Pe timp de vară, apro­vizionarea oraşului s-a făcut cu şle­purile.
Numit la 10 septembrie 1941 comandant al Frontului Leningrad, în locul mareşalului Voroşilor, generalul Jukov a avut sarcina de a stabiliza linia frontului. După trei zile de demiteri, ame­nin­ţări înspăimântătoare, improvizaţii în plină panică şi câteva execuţii sumare, Jukov a reuşit să-i pună în mişcare pe apărătorii demoralizaţi ai oraşului.
Jukov a abordat tactica contraatacurilor pentru a hărţui şi extenua trupele germane şi finlandeze. Cu toate acestea, atacul combinat germano-finlandez a reu­şit să străpungă liniile defensive ru­seşti din apropierea portului Leningrad, ajungând până aproape de uzina Kirov, care producea tancurile grele KV.

Contraofensiva lui Jukov, care a beneficiat de suportul bateriilor de artilerie terestră şi navală, a reuşit să stopeze înaintarea trupelor germane şi finlandeze. Cu brutalitatea-i specifică, Jukov a trimis sute de mii de soldaţi la moarte în încercarea disperată de a străpunge liniile germane.

Strategia lui Jukov a reuşit să păstreze neocupat oraşul, dar în acelaşi timp a dus şi la schimbarea strategiei armatei germane. Pe 22 septembrie, Hitler a ho­tărât că reţeta distrugerii Leningradului urma să fie un asediu prelungit, care să ducă la exterminarea populaţiei ora­şului prin înfometare şi bombardamen­te. Chiar şi în cazul ocupării oraşului, Hitler considera că aprovizionarea acestuia ar fi fost o bătaie de cap prea mare, având în vedere că, de fapt, inten­ţiona distrugerea completă a acestuia.

Populaţia Leningradului a suferit enorm în perioada asediului, în special în timpul primei ierni. Întreruperea uti­lităţilor publice, foametea şi epidemiile au răvăşit întregul oraş. Impactul imediat al blocadei a fost reducerea stocului de alimente, muniţie şi combustibil. Distru­ge­rea depozitului de alimente Badaevski, în urma bombardamentelor germane, a agravat şi mai mult criza alimentară. În scurt timp, hrana şi combustibilul au ajuns să fie raţionalizate. Oamenii au ajuns să mănânce inclusiv chitul de la ferestre, pielea pantofilor, valizelor şi a curelelor, orice fel de plante, toate animalele din oraş, medi­camente, rujuri, farduri şi haine de blană.  
Deja pe 12 septembrie 1941, când ase­diul se afla abia la început, s-a calculat că rezervele de alimente ale armatei şi civililor ajungeau doar pentru 30 de zile (pastele făinoase), 33 de zile (carnea, incluzând şi animalele vii), 35 de zile (cerealele şi făina), 45 de zile (grăsi­mile) şi 60 de zile (zahărul şi dulciu­rile). Armata de uscat şi flota aveau anumite raţii de urgenţă, insuficiente însă pentru supravieţuirea de lungă durată.
Sistemul de raţionalizare a fost bazat pe norme stricte ce ţineau de munca prestată de fiecare individ. Când rezer­vele de făină de malţ s-au epuizat, au fost folosiţi substituenţi, precum celuloza. Pâinea, insuficientă, conţinea un procent de până la 50% celuloză. Într-un depozit din port au fost descoperite aproximativ 2.000 de tone de măruntaie de oaie. Întreaga cantitate a fost trans­formată într-un soi de gelatină, care a înlocuit carnea. Pe toate terenurile disponibile, au fost cultivate legume.
În ciuda raţiilor foarte mici, activitatea fabricilor şi uzinelor (reprofilate exclusiv pe producţia de război), a şcolilor şi teatrelor, precum şi a instituţiilor pu­blice nu a încetat. Mai mult, în ciuda numeroaselor lipsuri, leningrădenii au ţinut şi sărbătorile tradiţionale.
Începând cu ianuarie 1942, oraşul nu a mai avut nici electricitate şi nici aprovizionare cu apă. Din cauza lipsei de energie electrică a fost oprit serviciul de transport public. Locuitorii au fost nevoiţi să scoată apă din gheaţa râului Neva. Populaţia a folosit lemne pentru a se încălzi şi pentru a găti, în condiţiile în care stocurile de cărbune şi petrol au fost epuizate. Pe străzile Leningradului, corpurile neînsufleţite ale celor răpuşi de foamete, frig şi boli erau un peisaj macabru cotidian. În condiţiile în care pământul era îngheţat, autorităţile ora­şului au folosit dinamită pentru a crea gropi comune în care au îngropat miile de victime răpuse de frig, foamete, boli şi bombardamente. Se estimează că în perioada ianuarie-februarie 1942 apro­ximativ 20.000 de persoane au murit de foame.

În perioada blocadei Leningradului, au fost înregistrate şi cazuri de canibalism. Zvonuri despre această practică înce­puseră să circule încă din toamna anului 1941. Erau preferaţi copiii, apoi femeile şi soldaţii veniţi de pe front, pentru că erau mai bine hrăniţi. Se vorbea chiar despre existenţa unor frăţii de canibali. Miliţia a creat chiar o divizie specială pentru a-i urmări şi prinde pe canibali. Un total de 260 de leningrădeni au fost condamnaţi pentru canibalism. De asemenea, bande de tâlhari erau întâlnite în special după bombardamente, atunci când profitau de haos pentru a fura diferite bunuri. Pentru a combate tâlhăria, în oraş au fost înfiinţate gărzi de miliţie înarmate.

Sfârşitul asediului Leningradului a fost scump plătit şi de Armata Roşie, care a avut pierderi însemnate. Chiar dacă Grupul de Armate Nord a fost depăşit numeric de efectivele Armatei Roşii din zonă, germanii au reuşit să se re­tra­gă organizat, punând la punct o apărare bine structurată. Dincolo de aspectele legate de operaţiuni militare, bătălia de la Stalingrad a fost şi lupta cotidiană pe care au dus-o civilii obişnuiţi pentru supravieţuire.

Asediul şi-a pus amprenta asupra psihicului leningrădenilor pentru cel puţin încă o generaţie după război. Subiectul blocadei trezeşte şi azi discuţii însufle­ţite şi interminabile în rândurile locuitorilor oraşului. Fie că sunt persoane care au trăit anii asediului, fie că sunt tineri crescuţi în perioada postcomunistă, locuitorii Sankt-Petersburgului păstrea­ză în memoria colectivă amintirea dra­mei din anii războiului. Aspectul propagandistic al acestui adevărat „loc al memoriei” joacă un rol important, păs­trând amintirea asediului.

Asediul Leningradului, în termeni de dramă, simbolism şi suferinţă umană, este considerat a fi cel mai înfiorător asediu din istoria omenirii. Numărul to­tal al ruşilor (militari şi civili) care şi-au pierdut viaţa la Leningrad este mai mare decât numărul soldaţilor americani şi britanici la un loc morţi pe toată durata celui de-al doilea război mondial. Numărul total al acestor victime nu este cunoscut nici astăzi cu exactitate. După război, guvernul sovietic a raportat moartea a 670.000 de oameni. Estimări independente oferă cifre mult mai mari, mergând până la 1.500.000 de oameni.

Rezistenţa oraşului simbol al revoluţiei bolşevice a fost un important factor de creştere a moralului soldaţilor sovietici de pe toate fronturile şi în aceeaşi măsură a civililor din spatele liniilor de luptă.

Monumente memoriale
 

În anul 1945, Leningradul a fost decorat cu titlul de Oraş Erou. Autorităţile sovietice, apoi cele ruseşti, au construit monumente memoriale şi au organizat ceremonii anuale în onoarea victimelor războiului. Asediul Leningradului a fost comemorat la sfârşitul deceniului al şaselea al secolului trecut prin plantarea unei perdele de pomi de-a lungul fostei linii a frontului.
Leningradul, redenumit Sankt Peters­burg în 1991, are astăzi nu mai puţin de trei muzee dedicate blocadei, suferinţei locuitorilor şi eroismului soldaţilor Armatei Roşii. În suburbiile oraşului se află cimitirul memorial Piskarevskoie, întins pe 26 de hectare, unde se găsesc şi 186 de morminte comune, precum şi o flacără păstrată mereu aprinsă în amin­tirea celor morţi în timpul răz­boiului.

Ceva mai departe, pe malurile lacului Ladoga, se află un monument dedicat celor care şi-au riscat viaţa pentru ajutorarea locuitorilor Leningradului. În fiecare an, şcolarii vizitează, cu flori în mâini, memorialele. Plăcile comemorative din tot oraşul sunt imposibil de numărat.