• Facebook
  • Rss Feed
2°C la Baia Mare
Astăzi este Vineri , 29 Martie 2024

Curs valutar

Euro Euro
4.5680 RON
Dolar american Dolar american
4.0093 RON
Lira sterlină Lira sterlină
5.1744 RON
Forint unguresc Forint unguresc
1.4823 RON

Newsletter

Ultimele comentarii

Marţi , 26 Iunie , 2012

Sfânta Taină a preoţiei şi diaconia sectară. O privire biblică

Printre cele mai des criticate probleme de către toţi neoprotestanţii se numără şi Sfânta Taină a Hirotoniei. Această combatere, ca şi în cazul celorlalte Sfinte Taine, se face pentru că lipseşte din neoprotestantism, în ciuda numeroaselor texte scripturistice răspândite în toate Evangheliile şi în majoritatea epistolelor.

Preoţia sau hirotonia este taina prin care cei anume pregătiţi primesc, prin punerea mâinilor şi rugăciunea arhiereului, harul dumnezeiesc într-una din treptele preoţiei sacramentale care-i dă putere de a propovădui cuvântul lui Dumnezeu, de a sfinţi prin Sfintele Taine şi slujbele bisericeşti şi de a conduce pe credincioşi la mântuire. Sfânta Scriptură ne arată că Mântuitorul Hristos, dorind ca opera Sa de mântuire, adusă întregului neam omenesc, să fie cunoscută peste veacuri şi roadele ei să fie însuşite de fiecare dintre noi, şi-a ales 12 apostoli pe care i-a ţinut în jurul Său şi timp de trei ani i-a învăţat tainele împărăţiei cerurilor: „Iar El, răspunzând, le-a zis: pentru că vouă vi s-a dat să cunoaşteţi tainele împărăţiei cerurilor, dar acelora nu li s-a dat” (Matei 13, 11).

După ce, înainte de patimile Sale, le promisese apostolilor că le va da cheile împărăţiei cerurilor, „oricâte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în cer şi oricâte veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în cer” (Matei 18, 18), în prima zi a învierii Sale din morţi, Mântuitorul Hristos îi învesteşte cu puterea Duhului Sfânt zicându-le: „Pace vouă. Aşa cum Tatăl M-a trimis pe Mine, tot aşa şi Eu vă trimit pe voi. Şi zicând aceasta, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt, cărora le veţi ierta păcatele, li se vor ierta şi cărora le veţi ţine, ţinute vor fi” (Ioan 20, 21-23). Astfel, investiţi cu harul preoţiei sacramentale, au fost trimişi în lume pentru a-i învăţa, sfinţi şi conduce spre mântuire pe toţi aceia care îşi doreau împărăţia cerurilor: „Drept aceea, mergeţi şi învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit Eu vouă. Şi iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin” (Matei 28, 19-20)

Îndumnezeirea omului nu este posibilă fără o preoţie îndumnezeitoare care să ducă la acest pisc...Ca moştenitori ai Marelui Preot Hristos, preotul creştin nu poate iniţia pe credincios sau pe oricare alt om pe calea îndumnezeirii dacă nu este el însuşi un organ şi un factor al iubirii dumnezeieşti. În urma poruncii Mântuitorului, după ce s-au „îmbrăcat cu putere de sus” (Luca 24, 49), Sfinţii Apostoli au plecat în lume „propovăduind Evanghelia la toată făptura” (Marcu 16, 15) şi astfel au întemeiat comunităţi. Tot Sfânta Scriptură ne mărturiseşte că în aceste comunităţi au fost hirotoniţi episcopi, preoţi şi diaconi pentru nevoile spirituale ale credincioşilor: „Pentru aceea te-am lăsat în Creta, ca să pui rânduială în cele ce au rămas şi ca în fiecare cetate să aşezi preoţi precum ţi-am poruncit eu” (Tit 1, 5).

Hirotonindu-se preoţi în toate cetăţile, din generaţie în generaţie, Biserica noastră nu a pierdut succesiunea de har, transmiţându-i-se neîntrerupt de la Sfinţii Apostoli şi prin ei de la Mântuitorul. În privinţa preoţimii sacramentale, în Biserica noastră se disting trei trepte: treapta de episcop („Episcopul să fie fără prihană, bărbat al unei singure femei, veghetor asupră-şi, măsurat, cuviincios, primitor de străini, destoinic să-i înveţe şi pe alţii”) (I Timotei 3, 3), treapta de preot („Şi hirotonindu-le preoţi în fiecare biserică, rugându-se cu postiri i-a încredinţat Domnului în care crezuseră” Faptele Apostolilor14, 23), treapta de diacon („Diaconii de asemenea să fie cuviincioşi, nu vorbind în doi peri, nu dedaţi la vin mult, nu agonisitori de câştig ruşinos...” (I Timotei 3, 8). În calitatea sa, învestit cu putere sacramentală, preotul, prin harul care îi este dat şi colaborând cu harul Sfântului Duh în Biserică, înmulţeşte numărul fiilor Bisericii prin baia botezului, îi întăreşte prin taina Sfântului Mir, îi hrăneşte cu Trupul şi Sângele Domnului, şi le iartă păcatele. Prin preot, Dumnezeu sfinţeşte nunta spre dăinuirea neamului omenesc, vindecă şi alină durerile sufleteşti şi trupeşti în taina Sfântului Maslu, şi conferă harul preoţiei sacramentale prin Sfânta Taină a Hirotoniei unui candidat cu calităţi speciale.

În privinţa valorii preoţiei sacramentale se cuvine să facem câteva precizări de care, neoprotestanţii, dacă ar fi ţinut cont, nu ar fi ajuns la exagerările actuale.

În primul rând, preoţia sacramentală îşi are izvorul în preoţia nevăzută a lui Hristos. Mântuitorul dă puterea preoţiei Sale prin Duhul Sfânt, Apostolilor Săi şi prin ei urmaşilor acestora în Sfânta Taină a Hirotoniei. Prin actul hirotoniei Hristos lucrează în ei ca preot unic la unificarea oamenilor în El. Episcopul este reprezentantul lui Iisus Hristos...Dar lucrarea lor de slujire, nici preotul nici episcopul nu sunt singuri, ci împreună cu ei este Hristos care lucrează în ei prin Sfântul Duh...De aceea cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Luaţi aminte la voi înşivă şi la toată turma în care Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcopi ca să păstoriţi Biserica lui Dumnezeu, pe care El a câştigat-o cu Însuşi Sângele Său” (Faptele Apostolilor 20, 28), arată clar că episcopul şi preotul nu deţin puterea harică şi nu păstoresc în baza unei delegaţii de la credincioşi ca în bisericile neoprotestante, ci în baza puterii Duhului, primită prin succesiunea neîntreruptă, de la Sfinţii Apostoli prin taina hirotoniei.

Biserica Romano-Catolică a exagerat valoarea ierarhiei sacramentale, trecând de la episcop ca reprezentant al lui Hristos la idei ca: vicarus Christis, la Eu sunt tradiţia, eu sunt Biserica, infailibilitatea Papei, atribuindu-i-se Papei onoruri mai mari decât valoarea reală a unui episcop. Deosebită faţă de preoţia sacramentală, Biserica Ortodoxă recunoaşte şi preoţia generală, împărătească sau duhovnicească. Ea este chiar amintită în Noul Testament de către Sfântul Apostol Petru şi de Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan, care reia o temă veche testamentară şi o interpretează în lumina Noului Testament. Apostolul vorbeşte despre preoţia generală în (I Petru 2, 5): „Şi voi înşivă, ca nişte pietre vii, zidiţi-vă în casa duhovnicească, preoţie sfântă, ca să aduceţi jertfe duhovniceşti, plăcute lui Dumnezeu prin Iisus Hristos”. Acest text este preluat din (Isaia 61, 6): „Şi voi veţi fi numiţi preoţi ai Dumnezeului nostru. Bunătăţile popoarelor le veţi mânca şi cu averile lor vă veţi mândri”.

În cel de-al doilea text al Sfântului Apostol Petru din acelaşi capitol, versetul 9: „Dar voi sunteţi seminţie aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu ca să vestiţi în lume bunătăţile celui ce v-a chemat la lumina Sa cea minunată” este reluat din Ieşirea 19, 5-6: „Deci, de veţi asculta glasul Meu şi de veţi păzi legământul Meu, dintre toate neamurile, îmi veţi fi popor ales, că al Meu este tot pământul. Şi îmi veţi fi împărăţie preoţească şi neam sfânt”.

Sfântul Apostol Pavel vede în aceste făgăduinţe ale Vechiului Testament o profeţie realizată clar în vremurile Noului testament, şi anume în „Noul Israel”, care este Biserica. Preoţia împărătească sau duhovnicească se numeşte şi sfântă, deoarece toţi cei care o posedă sunt creştini sfinţiţi prin Sfintele Taine ale Botezului, Mirungerii şi ale Euharistiei. Preoţia duhovnicească nu este identică cu preoţia sacramentală ci se identifică de fapt cu calitatea de creştin ortodox. La ea se referă şi Sfântul Apostol Ioan în Apocalipsă, atunci când spune: „Şi ne-am făcut pe noi împărăţie, preoţi ai Dumnezeului şi Tatălui Său, Lui fie-I slava şi puterea în vecii vecilor. Amin” (Apocalipsa 1, 6)

Se arată deci că urmarea jertfei lui Hristos este moştenirea împărăţiei lui Dumnezeu. Harul pe care l-am dobândit prin jertfa Sa ne include în Biserică şi astfel suntem preoţi în sens duhovnicesc nu sacramental, adică cu harul dobândit la botez, ne rugăm lui Dumnezeu pentru mântuirea noastră, ne ducem să primim iertare de păcate la scaunul spovedaniei.

Înţelegem astfel că nu se poate confunda preoţia sacramentală cu preoţia duhovnicească sau împărătească. Sunt două realităţi distincte: preoţia duhovnicească este obţinută prin primirea Sfintei Taine a Botezului şi se identifică cu calitatea de creştin pe când preoţia harică este obţinută de un candidat botezat care are deja o viaţă religioasă, o chemare, o anumită pregătire şi a primit Sfânta Taină a Hirotoniei. Toate epistolele văd diferenţa între simplii creştini şi episcopii, preoţii şi diaconii care-i conduceau. Excepţia că un creştin poate boteza pe cineva în cazuri extreme (ex. Este pe moarte şi nu este niciun preot prin apropiere care să-l boteze) nu anulează diferenţa dintre cele două tipuri de preoţi. De altfel, dacă cel nou botezat de un simplu creştin, trăieşte, preotul are obligaţia să-i completeze Sfânta Taină din Molitfelnic.

Foarte multe speculaţii referitoare la Sfânta Taină a Hirotoniei sunt făcute de neoprotestanţi, având ca bază preoţia generală. Pentru că în Sfânta Scriptură scrie că sunt preoţi şi credincioşi şi-au făcut propriile autorităţi religioase, păstori, pionieri şi alte tipuri, al căror har nu contează atâta timp cât ei sunt recunoscuţi şi delegaţi de comunitate. Dacă vrea comunitatea să declare păstor, prezbiter etc. pe unul dintre membrii săi, sunt liberi să o facă, deoarece preoţia, aşa cum o înţeleg ei, nu se înalţă cu nimic haric deasupra credincioşilor. Simpla consacrare din partea comunităţii are ca ritual „punerea mâinilor cu grămada asupra fratelui ales”.

 

Iată cum văd preoţia, membrii comunităţii Evanghelice. Ei se limitează la a clarifica termenii, reducând preoţia la calitatea de simplu creştin. Astfel, explicaţia pentru termenul prezbiteros este doar cea de om în vârstă sau bătrân. Pentru cea de episcop este cea de supraveghetor, bărbat însărcinat să aibă grijă ca lucrurile făcute de alţii să fie făcute bine; „poimen” este pastorul sau păstorul. În privinţa lucrării pe care o săvârşesc bătrânii, aceasta constă în: 1. a fi paznici, păzitori, supraveghetori; 2. a maturiza biserica; 3. a disciplina congregaţia; 4. a păstori turma; 5. a se ruga pentru cei bolnavi şi a impune anumite limite în desfăşurarea lucrării evanghelice. Atunci când explică termenul de diacon, îl consideră doar un slujitor care face o muncă de rob sau o persoană care execută poruncile altuia.

 

Potrivit Sfintei Scripturi, Biserica Ortodoxă nu poate fi de acord cu aceste aprecieri şi catalogări făcute de aceşti rătăciţi asupra celor trei trepte ale preoţiei sacramentale. E mai uşor pentru ei să traducă „ad literam” nişte termeni greceşti şi să-i lase aşa, neexplicaţi, decât să-i lege de lucrarea lor clară şi evidentă, chiar şi în Bibliile lor răstălmăcite şi modificate.

 

La fel stau lucrurile şi în cazul martorilor lui Iehova. În cartea Să aducem argumente din Scripturi nu vorbesc de niciun grad de preoţie. Se face referire la faptul că membrii unei organizaţii rămân în unitate prin anumite măsuri administrative şi anumite norme sau cerinţe. Persoanele care s-au dedicat şi botezat ca Martori ai lui Iehova sunt atraşi de organizaţia pământească datorită învăţăturilor şi activităţilor acesteia, precum şi din dorinţa de a participa la lucrarea pe care o înfăptuieşte aceasta. Această exprimare ascunde de fapt în ea ideea preoţiei generale, deoarece ei nu vorbesc de preoţi ca despre o categorie distinctă, pentru că toţi sunt preoţi. Un accent mai mare îl pun pe profeţii lor, convinşi de realitatea lor, deşi recunosc că au mai greşit pentru că au nutrit şi speranţe greşite. Dacă preotul ortodox spune că sunt nişte profeţii false, Martorii lui Iehova contestă acest fapt făcând apel la lipsa unor mărturii scripturistice precise, pe care din necunoaşterea cea adevărată le răstălmăcesc spre a lor pierzare.

 

Nici adventiştii de ziua a şaptea nu se grăbesc să vorbească despre har atunci când se referă la preoţie. Deşi cred că biserica a devenit „o preoţie sfântă” (I Petru 2, 5), totuşi preoţia tuturor credincioşilor nu autorizează pe fiecare persoană sau pe fiecare membru al bisericii să gândească, să creadă, sau să înveţe aşa cum doreşte, fără nicio responsabilitate faţă de corpul bisericii în sine. Fiecare membru al bisericii are responsabilitatea de a sluji altora în numele lui Dumnezeu. Această preoţie nu face nicio distincţie calitativă între preoţi şi laici, deşi ea permite o diferenţiere a funcţiei între aceste roluri. Dată fiind exactitatea cu care se exprimă, arătând că singura preoţie este cea generală, nu mai necesită niciun comentariu.

Spre deosebire de neoprotestantism, în dialogurile ecumenice, luteranii încearcă astăzi să-şi revendice succesiunea de har. Ei mărturisesc că în urma unor consultaţii a unor episcopi şi teologi luterani, se găsesc astăzi în succesiune neîntreruptă a slujirii Evangheliei lui Iisus Hristos prin cuvânt şi taină. În timpul reformei nu s-a mai putut preda prin hirotonie de către episcop, ministeriul care exercita această slujire. În această situaţie de criză, Biserica Luterană a revendicat dreptul Bisericii în ansamblu şi a fiecărei comunităţi în parte de a hirotoni slujitori ai Evangheliei. Bisericile Luterane împărtăşesc în comun că fidelitatea faţă de credinţa apostolică şi continuitatea în ea sunt mai importante decât o succesiune episcopală formală.

Din aceste pretenţii luterane înţelegem că de fapt ei pretind astăzi că nu au un har care să lege firul rupt prin reforma lui M. Luther, ci mai degrabă să le recunoască autoritatea predicării Evangheliei ca unii care au păstrat neîntrerupt şi nealterat adevărurile Sfintei Scripturi. Biserica Ortodoxă nu poate considera formală succesiunea apostolică, succesiunea de har. Mântuitorul Iisus Hristos a instituit preoţia sacramentală, nu pentru a fi întreruptă şi apoi reluată la bunul plac al unei comunităţi. ci pentru a fi continuată până la a doua Sa venire, transmiţându-se astfel harul absolut necesar celor care vor să se mântuiască.

 
 

Protos. Drd. Casian Filip, eclesiarh al Catedralei Episcopale „Sfânta Treime” Baia Mare

Comentariile celorlalți

Fii primul care adauga un comentariu in aceasta sectiune.

Comentează acest articol

Adaugă un comentariu la acest articol.