Bdul Traian, Bloc 23, Ap. 9
Baia Mare, România
0362-401.331; 0362-401.332
office@gazetademaramures.ro
Vineri , 9 Iunie , 2017

RUSALIILE NEGRE - începutul Siberiei româneşti

de Ioana Lucacel si Mircea Crisan

Mircea CRIŞAN
Ioana LUCĂCEL

Copilul îşi trase cămăşuţa de pânză peste picioarele ghemuite şi goale şi îşi privea speriat mama care plângea stins. Îşi lăsă privirea în jos, ca să nu-l deranjeze pe miliţianul care îi ame­ninţa cu o armă. Aveau câteva minute să renunţe la viaţa lor, iar lui îi era frică să o întrebe pe mamă: „unde mer­gem?”. Femeia adună în grabă câteva haine, luă o pernă şi o pătură şi se întreba obsesiv „ce să iei şi ce să laşi, de ce-o fi nevoie acolo, unde e «acolo»?”, apoi îl apucă de o mână şi îl trase sus, în camion. Acolo, îşi recunoscu câţiva consăteni, îl zări pe preot şi pe învăţător. Toţi buimaci, disperaţi, cu aceeaşi întrebare nerostită pe buze: „unde mergem?”.

Camionul porni cu viteză şi prin dâra de praf zări pentru ultima dată casa părintească, câinele, care îi petrecu cu privirea, şi uliţa satului, încremenită şi ea sub ameninţarea armelor. Din acea noapte de Rusalii, nimic nu a mai fost la fel. El, Nicolae, băiatul de 5 ani, a devenit un număr, unul dintre cele peste 45.000, mama lui, Maria Pop, era acum „soţie de bandit”, tatăl său, Nicolae, şi cei doi fraţi, Aristina şi Achim, ascunşi în munţi, erau „duş­mani ai poporului”, iar ceilalţi doi fraţi, care plângeau înăbuşit în camion, erau „copii de bandit”. Pentru ei, regimul comunist nu avea „nici milă, nici îndu­rare”. Ei erau acum doar o statistică, o cifră într-un experiment, într-o maşi­nărie incredibilă de distrus vieţi: de­portările în Bărăgan, „Siberia noastră”. Ca în orice dramă, supliciul e programat în detaliu şi, după o săptămână în care au împărţit aceleaşi vagoane întunecate cu animalele, oamenii au găsit primele repere ale noii vieţi: un număr primit în gară, la coborâre, şi un ţăruş înfipt în pământ. Acesta era Bărăganul, locul unde nimic, nici măcar sărăcia, nu avea hotare, unde apa avea miros de motorină, oamenii se îmbolnăveau de enterocolite, hepatite şi febră tifoidă, iar şobolanii mâncau orice, chiar şi oameni. Vara, o căldură care topea şi pietrele, şi iarna, un crivăţ care îngheţa gândurile. Deportaţii au fost lăsaţi în Câmpia Bărăganului sub cerul liber, cu interdicţia de a se deplasa mai departe de 15 kilometri. Încet, şi-au încropit bordeie umede, s-au învăţat cu foamea, mizeria şi viaţa pusă „pe pauză”. Suferinţa era atât de generalizată încât nimeni nu mai avea timp s-o plângă, să vadă că, dincolo de numere seci se ascunde un om, un destin care trece prin cercurile infernului.
Nimeni nu ar fi bănuit, cu o zi înainte, că totul se va schimba cu viteza unui glonţ. Erau Rusaliile şi serbările de sfârşit de an. Peste tot, linişte, bucurie, speranţă. Până la acel: „luaţi ce puteţi şi urcaţi în camion, cine nu se supune va fi împuşcat”. Atunci, în noaptea de 18 iunie 1951, a fost pusă în mişcare cea mai amplă acţiune de deportare din istoria contemporană a României, după cea întreprinsă în ianuarie 1945 împotriva etnicilor germani din Româ­nia. Un număr de cca. 45000 de persoane au fost ridicate din căminele lor şi deportate în Bărăgan. Au fost duşi români, germani, sârbi, bulgari, refugiaţi din Basarabia şi Nordul Bucovinei, aromâni. Printre ei se găseau, de la copii de ţâţă, la bătrâni de 90 ani, adunaţi în jurul unui butoi cu apă călduţă în care mişunau viermi şi înconjuraţi de soldaţi şi cuiburi de mitralieră. Un ţăran relata: „... în aceste săptămâni mi-a murit de dizenterie copilul de 10 luni. L-am îngropat eu şi cu soţia ca pe un câine şi cu miliţianul la spate”. Pentru a justifica această izolare totală, Securitatea a lansat zvonul că este vorba de deportaţi coreeni!
În cele 18 aşezări din „Siberia româ­nească”, majoritatea deportaţilor au fost reţinuţi cinci ani, până în 1956, însă mulţi au rămas aici pentru totdeauna. Conform studiului „Depor­taţii în Bărăgan 1951-1956”, au fost vizate un total de 40.320 de persoane, clasificate de regimul comunist astfel: 19.034 chiaburi şi cârciumari, 8.447 basarabeni, 3.557 macedoneni, 2.344 persoane care colaboraseră cu armata germană în timpul războiului, 1.330 cetăţeni străini, 1.218 persoane cu rude care fugiseră în străinătate, 1.054 titoişti, 731 duşmani ai regimului socialist, 590 persoane care trăiau în afara zonei de frontieră, 367 persoane care ajutaseră rezistenţa anti­comunistă, 341 criminali deţinuţi, 257 germani, 162 foşti moşieri şi in­dustriaşi.
Familia Pop din Lăpuş se încadra la categoria „duşmani ai poporului”. Nicolae Pop, pădurar, fugise în munţi împreună cu doi fii, iar soţia şi ceilalţi trei copii au luat drumul Bărăganului pentru 5 ani. Securitatea voia să-l determine pe Pop să se predea. Când
s-au întors din surghiun, tatăl era mort, iar cei doi copii, Aristina şi Achim erau arestaţi şi condamnaţi la 20, respectiv, 22 de ani muncă silnică. Era preţul familiei care refuzase trădarea. Nicolae Pop fusese momit de securişti să colaboreze la prinderea unor fugari din cantonul său. A refuzat.
Nicolae, băiatul lui de 5 ani, a trăit, asemeni altor copii, fără să aibă copilărie. „Nu pot să spun că am avut copilărie. Această parte din viaţa mea lipseşte. Pentru că, de foarte mică, am avut responsabilităţi. Mici de tot fiind, a trebuit să îngrijim de animalele din curte, iar în 1953, când s-a născut fratele meu, deja eram responsabilă, trebuia să-i fiu doică, deşi aveam un pic mai mult de doi ani. Toată dis­tracţia noastră consta în joaca pe câmpiile alea întinse. Mergeam vara cu vitele pe câmp, cu copii de vârsta noastră… şi inventivitatea copiilor în materie de joacă este infinită. Găseam noi posibilităţi să ne jucăm fără jucării. Jucării ne făceam noi din ce găseam. Fratele meu făcea o vioară din coceni sau o bicicletă din beţe de floarea soarelui. Pe câmpul ăla, cu soarele pu­ternic din Bărăgan, ca să ne ferim de arşiţă, ne înnodam fustele (orice fel de îmbrăcăminte) şi găseam tulpini mai groase de iarbă, ne făceam aşa, un fel de acoperiş, ne băgam sub asta şi ne jucam şi noi acolo. Fiecare ce-şi închipuia…”, povestea Ileana Ma­teescu, într-un interviu realizat de An­dreea Cârstea în 21 iulie 2008.
Acasă, în bordei, dormeau toţi îmbrăcaţi şi aliniaţi, pentru că locul era foarte strâmt. În loc de uşă, aveau o pătură. Soarele ardea nemilos şi în jurul bordeiului se făcea adesea un strat gros de praf în care ţi se afunda piciorul şi pe care vântul, care bătea zilnic, îl purta dintr-o parte în alta, murdărind haine şi lucruri. Cel mai mare chin era apa. Nu era apă sufi­cientă nici pentru oameni, nici pentru animale; nu era bună nici de băut, nici de spălat, nici pentru mâncare. Era adusă cu cisternele, era caldă, cu gust rău, dar tot stăteau la coadă pentru câţiva litri, aşa rea cum era. Foarte mulţi s-au îmbolnăvit aşa. Din cauza căldurii prea mari, şi apa Călmăţuiului a secat, iar animalele sufereau şi ele de sete. Au trecut luni, pentru unii chiar ani, până ce problema apei a fost rezolvată. A izbucnit şi o epidemie de tifos exantematic. Oame­nii tremurau, aveau febră şi transpirau. Alţii, tot din cauza apei, au făcut ¬dizenterii.
Şi totuşi, au trăit cum puteau aici. Unii, ca şi Nicolae Purcărea, şi-au găsit în acest iad jumătatea şi s-au căsătorit. Nu ştiau când şi dacă o să scape.
Un act normativ ce a asigurat „continuitatea” locuirii în satele de deportaţi a fost H.C.M nr. 337 din 11 martie 1954, prin care M.A.I. era autorizat să fixeze domiciliu obligatoriu acelor deţinuţi politici asupra cărora, la eliberarea din închisori sau colonii de muncă, plana suspiciunea de a nu fi fost pe deplin „reeducați”, prezentând astfel un „pericol pentru securitatea sta­tului”. Inter­narea se putea întinde pe o durată cuprinsă între 6 luni şi 5 ani.
În decembrie 1955, Consiliul de Miniştri a hotărât ridicarea restricţiilor domiciliare pentru majoritatea persoanelor din categoria prevăzută în ordinul nr. 200/1951 (cei din zona frontierei de vest). În 1956, cei mai mulţi deportaţi se întorceau acasă, cu toate că în cele mai multe cazuri nu au fost repuşi în dreptul de proprietate asupra gospodăriilor de care fuseseră deposedaţi cu 5 ani mai înainte.
În 1956, după eliberarea deportaţilor, aceste comune au devenit „domicilii obligatorii“ pentru deţinuţii politici „recalcitranţi“ care îşi executaseră anii de condamnare şi erau trimişi aici pentru „supliment de pedeapsă”. După graţierea generală din 1964, casele au fost demolate și pământul, arat.

 

 

„Să ai ce pune pe masă în Bărăgan a rămas o grijă zilnică. Tot mai des apăreau activiştii şi securiştii, ca să lămurească oamenii să se apuce de construirea caselor. De voie, de nevoie, fiecare familie a început construcţia casei din chirpici sau pământ bătut. Pe lângă construirea caselor proprii, toţi au fost mobilizaţi şi la «muncă voluntară» pentru a fi ridicate «clădirile oficiale»: Sfatul Popular, şcoala, Miliţia, Dispensarul, Cooperativa. «Nu faci muncă voluntară, nu-ţi dăm pâine!» - acesta era unul dintre argumentele dictaturii comuniste.
Satul nou era un adevărat lagăr de muncă. Activitatea lui era condusă de un comitet provizoriu alcătuit din activişti de partid, care informau zilnic, apoi din trei în trei zile, despre situaţia satului. Se trimiteau rapoarte statistice informative privind potenţialul forţei de muncă, pe vârste, sex, apt, inapt, profesii etc., tabele şi locuri de muncă. Fermele de stat (GAS-urile) din apropiere solicitau zilieri pentru culturile de bumbac, orez, grădinărit etc. Munca deportaţilor era dirijată şi controlată. Au fost cazuri când, pentru a-şi salva bolnavul, familia şi rudele vindeau bunuri din casă sau trimiteau la lucru copii minori. Sufocată de nedreptăţi şi necazuri, fiecare familie şi-a purtat totuşi crucea cu demnitate. În acei ani grei, Dumnezeu era singura şi marea speranţă. Nimeni şi nimic nu poate plăti suferinţele şi nici averile pierdute. Victimele deportării, ca şi tragedia Bărăganului, au rămas o amintire tristă.”

Silviu Sarafolean, 64 de ani; 4 ani la momentul deportării

 

 

„Unele familii au plecat descompletate, spre norocul celor ce nu erau acasă. Mânaţi ca vitele, au mers până n-au mai putut. După ce s-au odihnit cât să-şi hrănească pruncii şi să-şi tragă sufletul, au pornit iar la drum, mai spre Răsărit. Când a început a se înnopta, s-au oprit din nou. Vocea miliţianului a tunat peste toată turma: « - Aici, între patru ţăruşi, vă este casa şi masa. Aici veţi dormi şi de aici veţi mânca. Aici e satul vostru. Nu aveţi voie să părăsiţi locul, să plecaţi în altă parte!»
Oamenilor nu le venea să creadă. Nu vedeau decât cerul deasupra şi buruiana în jur. Nici umbră de pom, nici ţipenie de vietate.
A doua zi, când a răsărit soarele, pentru ei a început suferinţa. Pământul a fost răscolit şi transformat în val de apărare împotriva vântului nemilos, tot din Răsărit.
Cei mai în putere au plecat cale de ore să caute apă, apă de băut. Setea îi chinuia, căldura îi sufoca, ploaia îi muia până la piele. Au început să dureze sate de bordeie, ca pe timpul barbarilor, acum în «era socialismului luminos». Aşa au apărut noi aşezări cu numele de: Rubla, Dâlga, Lăţeşti, Răchitoasa, Olaru, Perieţi, Luci-Giurgeni, Măzăreni, Zăgana-Vădeni, Căteşti”.

Bărăganul - surghiunul românilor

 

 

„Casele erau construite din chirpici făcuţi din pământ, apă şi paie sau pleavă. Aveau un fel de fundaţie cam de 0,5 m de la pământ, făcută tot din pământ amestecat cu apă şi paie şi bătută cu maiul între nişte cofraje făcute din scândurile pe care apoi le foloseau la tâmplăria casei. Era foarte greu să frămânţi pământul cu picioarele ca să-l amesteci bine, mai ales când te aflai după o zi de muncă istovitoare la fermă, sub arşiţa soarelui şi mai mult nemâncat. Pământul bine frământat era pus în nişte tipare, îndesat bine şi nivelat apoi cu palmele, să ia forma de chirpici. Apoi erau răsturnaţi pe nişte paie şi lăsaţi să se usuce câteva zile.
Erau veri toride, ploi torenţiale, iar iernile aduceau zăpezi abundente şi viscole. Pe 10 august 1951, în raionul Brăila, în localitatea Ion Sion, foarte aproape de Rubla, au fost +44,5˚ C! Mă întreb oare cât o fi fost în plin soare, unde stăteam noi, dacă temperatura aceasta s-a înregistrat la umbră şi la distanţa de doi metri de la sol.
Transpuneţi-vă pentru câteva clipe în locul unui deportat şi, scutit de spaima pe care n-aveţi cum s-o trăiţi, imaginaţi-vă cum aţi fi reacţionat
într-o situaţie similară! Sufletele noastre au purtat pecetea deportării pentru vecie. Nimeni nu a putut să uite, şi nici nu va uita vreodată, şocul desprinderii de locul natal, chinurile şi privaţiunile din primii ani. Puţine au fost familiile care să nu fi pierdut pe cineva drag acolo, cei mai mulţi decedaţi înainte de vreme. În spatele fiecărui nume stă un suflet mutilat de această aberantă măsură dictată de un regim totalitar.”

Ileana Mateescu, 60 de ani; 5 luni la momentul deportării