Bdul Traian, Bloc 23, Ap. 9
Baia Mare, România
0362-401.331; 0362-401.332
office@gazetademaramures.ro

Vineri , 30 Octombrie , 2020

ROMÂNIA - o țară pe cale de dispariție (I, II, III)

de Pr. Florian Nechita

„Sau țara aceasta să fie în adevăr românească,
sau nici nu merita sa fie”.
Mihai Eminescu

Pentru foarte mulţi, titlul acesta poate să fie pe cât de provocator, pe atât de scandalos. Am stat mult şi m-am gândit asupra lui. M-am gândit mai ales la impactul pe care îl va avea asupra cititorului, şi asta pentru că foarte mulţi nu sesizează pericolul în care se află România în clipa de faţă.
Intenţia mea este, pe cât cu putinţă, să trag un semnal de alarmă sau să trag încă un semnal de alarmă, căci au mai făcut-o şi alţii până acum. Am auzit voci ale multor oameni mai învăţaţi decât mine, şi chiar afirmaţii oficiale potrivit cărora România este pe cale de dispariţie, pe cale de disoluţie, într-un mod iremediabil, ireversibil - voi specifica - dacă lucrurile nu se schimbă în bine. Din nefericire, realităţile confirmă acest lucru şi în cele ce urmează voi arăta aceasta.

Părintele Nicolae Tănase de la Valea Plopului – Prahova, spune că un bulgăre de zăpadă, o avalanşă o dată pornită de pe munte, nu se opreşte până la poale. Să se întâmple oare aşa şi cu poporul român?
Unii sunt optimişti, iar alţii sunt pesimişti. Înalt Prea Sfinţitul Justinian, Arhiepiscopul Maramureşului şi Sătmarului, spune că este bine să fim realişti, adică nici fără speranţă, dar nici indiferenţi sau nepăsători, crezând că lucrurile se vor rezolva de la sine. Scriitorul Octavian Paler zice, pe de altă parte, că este bine să fie cât mai mulţi pesimişti care să tragă cât mai multe semnale de alarmă, să se trezească lumea, să ia aminte şi să acţioneze în consecinţă.
Părintele Ioan Chirilă de la Cluj spune că nu trebuie nicio clipă să fim pesimişti, câtuşi de puţin. Pe de o parte dăinuirea unui neam nu stă doar în număr, iar pe de altă parte - spunea tot dânsul pe un ton oarecum ironic - cea mai rea rugăciune pe care am putea-o face către Dumnezeu este de a-I cere să întoarcă trecutul. Dăinuirea unui neam nu stă doar în număr; dar şi în număr.
Eu sunt un fel de pesimist, dar asta nu înseamnă că nu m-aş bucura să văd că România o apucă pe drumul cel bun. Eu nu spun nimănui, nici să fie optimist, dar nici pesimist, ci doar să ia aminte şi să vadă în ce situaţie ne găsim ca neam şi ca destin. Să vadă dacă avem motive să fim optimişti, pesimişti sau realişti.

Titlul cărţii l-am pus sub formă de întrebare pentru că s-ar putea ca România să dispară din istorie, şi s-ar putea să nu dispară. Depinde şi de noi. În Evanghelia de la Luca, Mântuitorul întreabă: „- Dar Fiul Omului, când va veni, va găsi El oare credinţă pe pământ?” (Luca 18, 8). De ce întreabă Mântuitorul? Nu ştie? Ba da, ştie, dar întreabă pentru că s-ar putea să găsească credinţă pe pământ şi s-ar putea să nu găsească. Acest lucru stă şi în puterea noastră, cum am mai spus. Dumnezeu ne-a înzestrat cu voinţă liberă şi ne respectă libertatea, lăsându-ne suverani asupra deciziei. De noi depinde dacă va găsi sau nu credinţă pe pământ, şi tot de noi dacă România va dispărea sau nu din istorie.
Cu siguranţă îmi vor spune mulţi - unii mi-au spus-o deja - că nu voi schimba eu lumea. Acelora le răspund printr-o istorioară. „Într-o pădure s-a iscat un mare incendiu şi toate vieţuitoarele s-au văzut în pericol. Cu mic cu mare, care cum a putut, s-au apucat să care apă
să-l stingă. Între ele şi o vrăbiuţă, zbura cu două picături în cioc. Elefantul cu trompa plină cu apă i-a zis: - Cu două picături de apă crezi tu că poţi să stingi un incendiu atât de mare? La care vrăbiuţa i-a răspuns: - Nu, dar cel puţin îmi fac datoria”.
Sunt convins că nu voi întoarce eu roata istoriei României, dar datoria trebuie pe cât este cu putinţă să
ne-o facem fiecare. Scriind această carte, nu-mi fac decât datoria de creştin şi de român; datoria de a atrage atenţia asupra pericolelor ce pândesc fiinţa şi destinul neamului nostru.

Scriitorul Răzvan Codrescu spune în cartea sa „Spiritul dreptei” că două sau trei generaţii nedemne pot face ca un popor să dispară din istorie. Zice două sau trei generaţii în sensul că, dacă bunicii şi părinţii nu vor transmite urmaşilor valorile şi elementele de identitate pe care le-au primit de la înaintaşii lor, sau le vor transmite greşit, cum vor mai şti strănepoţii de la străbunici ce a fost şi cum s-a trăit odinioară? Nepoţii şi urmaşii lor nu vor mai fi ceea ce au fost bunicii sau înaintaşii mai îndepărtaţi. Pun şi această întrebare: - Ce rău este că noi nu mai suntem ceea ce am fost, ci suntem altceva, şi poate mai bine ca-n trecut? Foarte mulţi dintre cei ce tind să nu mai fie ceea ce au fost recunosc că drumul pe care mergem nu este bun, fie că ne referim la valorile culturale şi spirituale, fie că ne referim la starea social-economică. Fireşte, nimeni nu zice să arăm cu boii şi nu cu tractorul, de exemplu, dar nu este bine pentru sufletul nostru şi pentru dăinuirea noastră ca neam creştin-ortodox, să nu mai fim români sau creştini ortodocşi, aşa cum am rezistat şi am trăit de când ne-am născut în istorie. Elementele comune ne apropie, ne unesc şi ne fac mai puternici. Renunţarea la aceste elemente ne îndepărtează şi ne despart pe unii de alţii, ne slăbesc. Aceste lucruri le doresc doar duşmanii şi inconştienţii.
Am auzit voci spunând că nu se face gaură în cer dacă poporul român dispare. N-ar fi nici primul şi nici singurul. Stau şi mă întreb: oare câţi responsabili mai sunt în ţara aceasta, pe câţi îi mai interesează, pe câţi îi mai doare ceva de ţara şi de neamul nostru? Am stat de vorbă cu un demnitar, căruia nu-i voi da numele şi pentru că îmi era într-o oarecare măsură confident. Am îndrăznit să-l întreb ce se întâmplă cu ţara noastră, la care mi-a răspuns: „- Pe nimeni nu mai interesează de nimic”.

Ca să fiu înţeles, va trebui să citiţi cu toată luarea aminte.
Un popor, ca să existe, trebuie să fie caracterizat de mai multe elemente de identitate, elemente care-l reprezintă şi care-l particularizează. Aceste elemente sunt: limba - în cazul nostru limba română, cultura - care la noi este strâns legată de cultul, religia şi credinţa ortodoxă pe care le avem din etnogeneză (în acelaşi timp ne-am născut ca popor în care s-a format limba română şi în care am devenit creştini ortodocşi). De asemenea, cântecul naţional, portul naţional, jocul naţional, obiceiurile, arhitectura – şi, dacă vreţi, până şi arta culinară -, omenia şi felul de a fi ca oameni, ca români. Cuvântul omenie nu există şi nu-i traductibil în alte limbi. Nu în ultimul rând, conştiinţa apartenenţei la neamul românesc şi la valorile lui culturale şi spirituale, care ne particularizează şi ne identifică.
Numai în măsura în care vom fi conştienţi şi responsabili să păstrăm neschimbate şi nealterate aceste elemente de identitate ale neamului, vom putea spune şi crede că suntem sau mai suntem români.

Iubite cititor, hai gândeşte puţin împreună cu mine. Dacă un român, va renunţa la limba română şi va împrumuta-o pe cea… turcă să zicem, dacă va renunţa la religia bimilenară creştin-ortodoxă şi va adopta-o pe cea islamică, dacă va înlocui muzica, portul, jocurile şi cultura românească cu cele turceşti, atunci el nu va mai fi prin nimic român, ci turc în toate cele. Dacă toţi românii s-ar transforma în turci, atunci ţara locuită de ei nu ar mai fi România, ci Turcia. Tot aşa am putea spune, dacă elementele noastre de identitate
le-am înlocui cu ale africanilor, cu ale arabilor sau chinezilor, cu ale maghiarilor, cu ale ţiganilor sau cu ale oricărei alte etnii.
Dar, spune-mi: care elemente de identitate naţională le mai păstrăm la ora actuală? În ce măsură se mai cântă muzica tradiţională românească? În ce măsură se mai joacă frumosul joc românesc? Când şi unde se mai poartă frumoasele costume româneşti? La foarte puţine şi rari ocazii unii artişti le prezintă pe diferite scene, după care le aşează din nou în dulap pentru nu mai ştim câtă vreme. E bine şi atât, dar mai este mult până să redevină fenomen de masă costumul naţional, jocul naţional, muzica naţională. Ar trebui ca toate acestea să facă parte constitutivă din viaţa fiecărui român conştient şi responsabil, măcar în zi de sărbătoare. Mi se pare că cineva a avut grijă să nu le zică „naţionale”, ci… „populare”. Corect ar fi să le numim aşa cum sunt: nu doar „populare” ci „naţionale”.
Am fost în Grecia şi am văzut că ei nu cântă şi nu joacă decât greceşte.
Azi la noi muzica preferată este rockul, manelele şi nu mai ştiu ce genuri de muzică uşoară; costumul naţional a fost înlocuit de blugi şi alte… cârpe, frumosul joc naţional românesc a fost înlocuit cu tot felul de dansuri neromâneşti.
Mai puţin atacată mi se pare a fi limba neamului, deşi pătrund întrânsa tot felul de cuvinte urâte, mai ales în limbajul cotidian. Nu ştiu în ce măsură este afectată de limbajul internetului. Eminescu spunea: „Limba este modul de a exista al unui popor”, iar Confucius: „Dacă vrei să reformezi un popor, reformează-i cuvintele”.
Cu virulenţă este atacată Biserica naţională, Biserica Ortodoxă Română, pe care Dumnezeu ne-a dăruit-o odată cu etnogeneza. Limba română şi Biserica Ortodoxă le avem de când ne-am născut ca neam pe acest pământ. Singură Biserica Ortodoxă s-a identificat cu aspiraţiile neamului, de când ne-am născut în istorie. Şi de aceea numai Biserica Ortodoxă este Biserică Naţională; de aceea Eminescu a numit-o mama poporului român şi a fost primul care a avut ideea construirii Catedralei Mântuirii Neamului ca un simbol al unităţii spirituale şi de neam a poporului nostru dreptcredincios.
Nu observaţi cum pe unii îi deranjează expresiile „Biserică naţională”, „Biserică majoritară”? Până şi din sigla Ministerului Învăţământului au scos cuvântul „naţional” şi nu-i mai zic Ministerul Educaţiei Naţionale, ci Ministerul Educaţiei şi Cercetării şi nu mai ştim în câte feluri. Pe cine deranjează? A dispărut până şi crucea roşie de pe ambulanţe şi salvări şi s-a pus steaua cu şase colţuri a evreilor, dar cu colţurile tăiate să nu bată izbitor la ochi. România nu mai este ţară creştină?
Prin înlăturarea cuvântului „naţional” şi „majoritar” nu se urmăreşte apărarea de discriminare a neromânilor sau a minoritarilor, ci lovirea în fiinţa naţională a neamului şi desfiinţarea acestuia.

Profesorul Dan Zamfirescu spune că marii voievozi erau conştienţi că neamul românesc va dăinui doar prin Biserică - şi aşa s-a întâmplat din etnogeneză până astăzi - fapt pentru care înaintaşii au ctitorit biserici şi mănăstiri şi au făcut cultură. Aşa ar trebui să se întâmple şi astăzi, dacă dorim să mai avem neam şi ţară. Cine luptă cu voie sau fără voie împotriva Bisericii Ortodoxe şi a unităţii ei, luptă cu voie sau fără voie împotriva poporului român şi a unităţii lui. Duşmanii Bisericii Ortodoxe sunt duşmanii poporului român. Biserica Ortodoxă Română dezbinată este poporul român dezbinat. Nicolae Iorga spunea în 1939 în Sala Ateneului Român: „Dacă poporul român, prin vitregia soartei, îşi va pierde credinţa ortodoxă, va dispărea ca neam”. Biserica este sufletul neamului românesc. Dacă sufletul se desparte de trup, atunci trupul moare. Şi de aceea Mântuitorul spune: „Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar sufletul nu pot
să-l ucidă; ci mai degrabă temeţi-vă de acela care poate ca şi sufletul şi trupul să le piardă în gheenă” (Matei 10, 28). Lovirea în Biserică şi-n morala creştină nu exclude apariţia efectelor psihologice negative, dar pentru a căror rezolvare s-au creat atâtea funcţii de psihologi numai ca să se minimalizeze misiunea duhovnicilor care însă nu poate fi înlocuită de nimic.
Mă rog de iertare, oricât s-ar supăra credincioşii neortodocşi, dar numai Biserica Creştin Ortodoxă Română este Biserică Naţională Română. Şi am să arăt de ce.
Numai Biserica Ortodoxă Română există din zorii neamului, numai Biserica Ortodoxă Română s-a identificat ÎNTOTDEAUNA cu aspiraţiile neamului, încât cine a fost român, a fost şi ortodox. Nae Ionescu spunea: „Ca să fii român, trebuie să fii ortodox”. Şi acest popor român creştin ortodox a vorbit întotdeauna limba română, exceptând, desigur, anumite sincope pasagere ale istoriei sale, cum ar fi faptul că la un moment dat în cult s-a folosit limba slavă, sau încercările de maghiarizare ale românilor transilvăneni.
Grupările religioase, toate de import şi care s-au constituit recent, cu credincioşi recrutaţi din sânul Bisericii Ortodoxe, contribuie cu voie sau fără voie la dezbinarea Bisericii Naţionale şi implicit a poporului roman. Niciuna nu poate fi biserică naţională. De aceea nu le place ideea de Biserică Naţională sau Biserică majoritară. Au şansa pocăinţei şi reintegrarea în Biserica pe care au părăsit-o. Ca să fii sută la sută Biserică Naţională, trebuie să fii unică, unitară, alcătuită din etnici români, vorbitori de limbă română şi păstrătoare a toate rânduielile bisericesti dintotdeauna: slujbe, Liturghie răsăriteană, posturi, sărbători şi toate celelalte, până şi arhitectura bisericilor. Priviţi la arhitectura locaşurilor de cult neortodoxe. Cel puţin cele construite recent sunt departe de ceea ce au fost sau ar trebui să fie nişte biserici cu adevărat creştine.
Dacă cineva are o altă apartenenţă religioasă, etnică sau culturală, este opţiunea sa şi este liber să
şi-o manifeste. Şi pentru aceştia
Biserica Naţională este şi poate să fie ca o mamă iubitoare, cu condiţia să se respecte reciproc legile iubirii, sincerităţii şi bunei convieţuiri. Numai că adeseori, neortodocşii caută prin tot felul de metode şi mijloace să discrediteze Biserica Ortodoxă - „Bate-voi păstorul şi se vor risipi oile turmei” (Matei 26, 31) - şi apoi să recruteze credincioşi din sânul ei, după care vin şi cer drepturi de egalitate. Dacă autorităţile lumeşti le dau drepturi egale, nu le dă Dumnezeu, pentru că El n-a întemeiat mai multe biserici, ci una singură.
Faptul că Biserica Ortodoxă Română e numită şi naţională, nu înseamnă că se deosebeşte în doctrină şi învăţătură de celelalte biserici ortodoxe surori, ea păstrând unitatea de învăţătură şi credinţă, cu toată Biserica universală dreptmăritoare a lui Hristos.

Va trebui, cu tot riscul, să spun câteva cuvinte şi despre Biserica Greco-Catolică. Întâi fac observaţia că este foarte delicat să abordezi problema şi să nu devii supărător. Căci, pentru a nu supăra, trebuie ori să fii de acord cu celălalt, ori să taci şi să te prefaci că nu bagi de seamă. O abordare, oricât de elegantă, este riscantă.
Biserica Greco-Catolică, întemeiată în secolul XVIII, a fost naţională doar în măsura în care s-a luptat pentru păstrarea elementelor de identitate naţională şi de spiritualitate răsăriteană ale poporului român (conştiinţa de neam, limba română, Liturghia răsăriteană, posturile ortodoxe, slujbele, sărbătorile, arhitectura locaşurilor de cult şi celelalte elemente comune cu ale românilor ortodocşi). Dar nu a fost naţională câtă vreme, din punct de vedere spiritual, a fost despărţită de ceilalţi români din spaţiul „carpato-danubiano-pontic” de dragul adoptării a câtorva învăţături neortodoxe care, din punct de vedere dogmatic, teologic, biblic şi religios, pot oricând constitui bază de dialog în spiritul dragostei, adevărului şi al libertăţii cu Biserica Romano - Catolică, pentru refacerea unităţii dinainte de 1054. Însă Biserica Greco-Catolică nu slujea unitatea spirituală deplină a poporului român şi de aceea a fost nevoie de revenirea care s-a petrecut în 1948.
În bună măsură trebuie să recunoaştem Bisericii Greco - Catolice contribuţia majoră la unitatea teritorială, politică şi de neam a românilor ardeleni cu Regatul României în 1918, însă cea spirituală s-a făcut în întregime doar după 1948. Astăzi dânşii se îndepărtează de Biserica Naţională Creştin Ortodoxă din mai multe puncte de vedere. Renunţă la posturile fostei Biserici Greco-Catolice, care atunci erau ca şi ale Bisericii Ortodoxe, renunţă la arhitectura bisericilor, renunţă la împărtăşania cu pâine şi vin pe care au avut-o ca la ortodocşi şi o înlocuiesc cu azimă, ca la romano-catolici. Dintre elementele de identitate le mai păstrează pe cel de etnie, limbă şi, într-un anume fel, pe cele de cultură - foarte puţin, ca şi noi de altfel - pe cele legate de port, muzică şi jocuri naţionale. Prea puţin pe cel de unitate spirituală, care este foarte important şi care îl implică şi pe cel de unitate a neamului. Ce folos şi pentru ce s-au despărţit în două - şi-n chiar mai multe - atâtea sate? Comunităţile unitare sunt mult mai prospere, atât spiritual cât şi material, decât cele divizate.

Poate că nu este lipsit de importanţă să presupun faptul că, dacă - deşi istoria nu se judecă cu dacă – nu ar fi venit războiul, revenirea greco-catolicilor s-ar fi făcut paşnic, în timp şi nu s-ar fi născut resentimente pentru ruperea din nou a greco-catolicilor de ortodoxia românească. Îmi asum îndrăzneala să spun că, pentru despărţirea greco-catolicilor de Biserica Ortodoxă, nu sunt dânşii atât de vinovaţi, cât sunt politicienii fără Dumnezeu, care discret i-au încurajat spre reînfiinţare pentru a dezbina România ca să o poată distruge şi jefui. Întrebaţi-vă, iubiţi cititori, de ce televiziunile conduse de neromâni atacă doar Biserica Ortodoxă? De ce nu-şi rezervă dreptul de a da înformaţia ca ştire, fără să emită judecăţi de valoare şi fără să generalizeze un caz negativ anume?
Cum ar arăta ţara şi poporul nostru în întregime ortodox şi unitar? Cum ar fi ca toţi românii, măcar în zi de sărbătoare, la comuniunea liturgică şi la întâlnirea cu Hristos euharistic, să fie îmbrăcaţi în costume naţionale, iar în după masa aceleiaşi zile, la comuniunea socială, să joace şi să cânte, jocurile şi cântecele noastre naţionale?
Pe vremea copilăriei şi mai demult, când satul era sat şi ţăranul ţăran, toată suflarea cu mic cu mare, se aduna duminică dimineaţa la comuniunea liturgică la biserică, iar după masă la fel, cu mic cu mare, cu tânăr, cu bătrân, la comuniunea socială, la „jocul de la şură”. Toţi erau îmbrăcaţi în costume naţionale, dansau jocuri naţionale, cântau cântece naţionale, toate la lumina zilei şi sub privirea bătrânilor satului, din pricina cărora nimeni, de ruşine, nu şi-ar fi permis să facă ceva rău. Mamele însoţeau fetele şi vedeau cu ce feciori joacă. Le purtau de grijă ca să intre în cununie fecioare, să poată astfel întemeia căsătorii trainice şi să nască copii mulţi. Viaţa oamenilor era centrată pe Hristos şi pe Biserică, lucruri sfinte, care nu se negociau.
Astăzi, tinerii se adună la discotecă, în cluburi, noaptea, adeseori sâmbăta, ca să nu poată merge a doua zi la biserică, la comuniunea liturgică de care am vorbit. Cu îmbrăcăminte sumară, fără muzică naţională, fără joc naţional şi fără control social, existând astfel toate condiţiile pentru a fi expuşi tuturor păcatelor. A pătruns printre tineri moda să nu-şi mai păstreze fecioria până la cununie, moda de a-şi începe viaţa sexuală şi a trăi în concubinaj înainte de Sfânta Taină a Cununiei, ceea ce favorizează posibilitatea desfacerii căsătoriei şi a încălcării jurământului conjugal.
M-a întrebat o credincioasă de ce este nefericită de vreme ce are de toate. Am stat, m-am gândit şi
i-am răspuns: - Pentru că nu cânţi. Mai demult oamenii trăiau mai greu, dar erau mai fericiţi pentru că nu erau scoşi din vechile, bunele şi sănătoasele rânduieli ale Bisericii şi satului. Azi trăim tot felul de kitsch-uri, mode şi improvizaţii care nu ne caracterizează şi nici nu ne mulţumesc. Mai demult oamenii mergeau şi veneau de la câmp cântând şi fluierând. Asta pentru că duminica le era sfântă, pentru că erau nelipsiţi de la Sfânta Liturghie, iar în după masa zilei se întâlneau din nou, cântau şi jucau. Veselia o face unitatea, pacea, dragostea, sinceritatea, încrederea, cinstea şi omenia.
S-ar crea impresia că aş fi împotriva neamurilor străine de cel românesc şi care trăiesc împreună cu românii în acest spaţiu. Dimpotrivă, fiecare neam să-şi păstreze şi să-şi pună în valoare propriile elemente de identitate, propria cultură, limbă, religie. Pentru că nici destinul lor nu este mai promiţător. Există riscul ca toate neamurile să se dilueze, să-şi piardă elementele de identitate şi să se creeze o masă biologică, o turmă de… - scuzaţi-mi expresia – „vite” cuvântătoare, fără conştiinţa vreunei apartenenţe. O să fie bine aşa? Eu nu ştiu. Naţionalităţile conlocuitoare pot să fie elemente de complementaritate cu naţiunea română, pot să reprezinte entităţi la care să se raporteze etnia română majoritară şi reciproc să-şi împărtăşească experienţe. Nu naţionalismul este generator de conflicte, ci imperialismul globalizator.
Am auzit, într-un interviu radio-difuzat, un ierarh otodox spunând că s-ar putea să se ajungă la un moment dat să existe pe planetă o singură etnie şi o singură limbă ca şi înainte de potop. Nu ştiu dacă se va întâmpla sau dacă este posibil. Eu ştiu că neamurile sunt creaţii ale lui Dumnezeu; poporul român a luat fiinţă prin „arderea Duhului Sfânt”, cum spune părintele Ilie Moldovan. Prin Pogorârea Sfântului Duh peste Biserică s-a petrecut fenomenul contrar celui de la amestecarea limbilor la Turnul Babilonului. Contestarea Bisericii şi a etniilor din ea este echivalentă cu reîntoarcerea la Turnul Babilonului de odinioară.
Când Iisus Hristos i-a trimis pe Sfinţii Apostoli, le-a zis: „… mergeţi şi învăţaţi toate NEAMURILE, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” (Matei 28, 19). Iată, exprimare explicită: neamurile, adică etnii, popoare. Fecioara Maria zice: „… iată, de acum mă vor ferici toate NEAMURILE” (Luca 2, 48). La fel, la Înfricoşătoarea Judecată „… se vor aduna în faţa Lui toate NEAMURILE şi-i va despărţi pe unii de alţii precum desparte păstorul oile de capre” (Matei 25, 32). Din nou afirmaţie clară cu privire la identitatea de neam, ca şi în atâtea locuri din Sfânta Scriptură. Vom spune în treacăt şi faptul că la judecată ne vom înfăţişa nu doar ca persoane, ci şi ca popoare şi vom răspunde pentru faptele noastre, atât ca persoane, cât şi ca etnii, sau ca
neamuri. Creştinismul nu a denaţionalizat popoarele spre a le uniformiza, ci le-a spiritualizat, le-a îndumnezeit, a transcens culturile oricăror popoare.
Diavolul şi slujitorii lui aruncă, cu toată perfidia, tot felul de ispite împotriva creştinilor Bisericii Ortodoxe, cu scopul de a-i compromite şi, indirect, de a distruge fiinţa neamului românesc. Sub sloganul că fiecare om este liber să facă ce vrea, se promovează, prin intermediul emisiunilor televizate, prin intermediul internetului şi al fenomenului discotecă, în rândul tinerilor mai ales, tot felul de mode imorale. La televizor se transmit emisiuni cu tineri divorţaţi, concubini, persoane de moravuri uşoare, ca să se creeze impresia că este bine şi aşa, de vreme ce se dă la televizor. Tinerilor li se inoculează ideea că e bine şi se poate să-şi înceapă viaţa sexuală înainte de căsătorie şi să stea împreună necununaţi. Prin aceasta se diminuează importanţa Sfintei Taine a Căsătoriei şi caracterul de sfinţenie al Tainei. Iar dacă unirea dintre cei doi nu mai este sfântă, ce nevoie mai avem noi de Biserică? Ce Cununie mai este aceea în care cei doi nu mai sunt feciorelnici? Ce Biserică mai este aceea care cunună concubini?
Îmbrăcarea în alb a miresei este premierea fecioriei şi a înfrânării. Ce premiază Biserica dacă cei ce se cunună sunt concubini de nu ştiu câtă vreme sau divorţaţi şi infideli ori cununaţi pentru a nu ştiu câta oară? Diavolul şi slujitorii lui caută să-i compromită pe tinerii creştini, iar Biserica să fie obligată să recurgă la compromisuri, după care să poată fi acuzată. Dacă îi cunună, de ce îi cunună; dacă nu îi cunună, să fie fii ai Bisericii compromişi şi vrednici de acuzat.
Mai trebuie reţinut că Dumnezeu a făcut legământ cu vechiul popor al Lui prin sânge, atunci când a poruncit ca orice copil de parte bărbătească să fie tăiat împrejur a opta zi după naştere (Facere 17,11-14), şi tot prin sânge a făcut legământ cu noul Său popor, poporul creştin, atunci când Fiul Său S-a răstignit pe cruce. Tot prin sânge se face şi legătura între cei doi soţi care se căsătoresc „… în Hristos şi în Biserică” (Efeseni 5, 32), şi de aceea tinerii trebuie să intre în căsnicie feciorelnici, ca să întemeieze o familie trainică şi după voia lui Dumnezeu. Ideea pare radicală şi demodată, însă este voia lui Dumnezeu şi garanţia unei căsnicii sănătoase şi întemeiată pe încredere reciprocă şi credinţă în Dumnezeu, nu doar pe dragoste. Dragostea este fundamentală, dar, fără încredere, se perimează; apare între cei doi îndoiala, bănuiala, neîncrederea, gelozia – despre care Freud spune că este răul cel mai mare dintre toate relele din lume – certurile, reproşurile, scandalurile, ură şi, în cele din urmă, divorţul. Iar despre nefastele lui consecinţe asupra celor doi, asupra copiilor, asupra Bisericii şi a societăţii nu mai este nevoie să vorbim. Este şi motivul pentru care cei doi nu mai reuşesc apoi căsătorii sănătoase, potrivit cu vorba din popor: „Dacă nu-i noroc dintâie, dup-ace, di ce să fie?”
De ce oare ispitele sunt aruncate mai degrabă asupra tinerilor?
Pe de o parte pentru că, tineri fiind, sunt mai predispuşi a ceda tentaţiilor, iar pe de alta pentru că ei reprezintă viitorul şi perspectiva neamului, societăţii, ţării şi Bisericii.
Cum vor arăta în viitor ţara,
Biserica şi neamul?
Aşa cum vor fi tinerii pe care îi creştem şi-i educăm astăzi. Şi dacă copiii noştri nu vor fi cum trebuie, cum îi vor învăţa pe nepoţi? Iată întrebări pe care trebuie să ni le punem şi la care să luăm aminte.
Când evreii au vrut să plece din robia Egiptului, au zis că vor să plece şi să aducă jertfă Domnului Savaot în pustie. Egiptenii le-au spus că îi lasă, dar fără copii, lucru cu care evreii n-au fost de accord: „Vom merge cu tinerii noştri, cu bătrânii noştri, cu fiii noştri, cu fiicele noastre, cu turmele noastre şi cu cirezile noastre, căci e sărbătoarea Domnului, Dumnezeului nostru” (Ieşire 10, 9). Şi unii şi alţii ştiau că fără copii neamul se stinge. Va birui acela care îi are pe copii de partea sa. De aceea se duce atât de înverşunată luptă împotriva familiei, împotriva naşterii de fii. Nişte tineri căzuţi pradă desfrâului de orice fel nu vor fi foarte interesaţi nici să se căsătorească şi nici să nască copii. Şi uite aşa, populaţia românească scade înspăimântător.
Trebuie să spun şi faptul că există oameni fără Dumnezeu - nici nu ştiu cum să-i numesc -, care posedă o adevărată industrie a anticoncepţionalelor, a pornografiei, a drogurilor, a prostituţiei şi care au nevoie de piaţă de desfacere. Cum s-ar vinde toate aceste „produse” dacă toţi tinerii ar fi creştini, aşa cum doreşte Dumnezeu? Toţi aceşti ucigaşi ar da faliment şi n-ar mai avea raţiunea de a exista. Dar ei caută să-i corupă pe tineri pentru a-şi vinde „produsele”. Fenomenul a cuprins până si funcţionari din instituţii superioare ale statului, din dorinţa de câştig a celor care le conduc. Legalizarea prostituţiei vor s-o facă nu pentru vreun bine social – nu există nici unul –, ci numai pentru ca ei, nesătui şi îmbuibaţi, să câştige şi de aici bani murdari, dar… „legali”.
În învăţământ s-a introdus disciplina „Educaţia pentru sănătate”, sub a cărei mască să se predea educaţie sexuală, să fie învăţaţi tinerii anumite lucruri, care nu ţin de o viaţă normală şi creştină. Li se spune tinerilor că îşi pot începe viaţa sexuală şi înainte de căsătorie – în acest caz importanţa
Sfintei Taine a Cununiei se minimalizează - pentru că, vezi Doamne, trebuie ca înainte de căsătorie să se cunoască şi din punct de vedere sexual, să vadă dacă… „se potrivesc”; şi dacă nu se potrivesc, pot începe o altă relaţie şi tot aşa, până nu se mai alege nimic din nefericitul nostru tineret. Li se spune ce trebuie să facă pentru a evita o sarcină nedorită, pentru a nu se îmbolnăvi de SIDA sau de o altă boală; sau ce trebuie să facă dacă totuşi sarcina nedorită a apărut. Însă nu li se spune că modul cel mai avantajos pentru a te proteja de o sarcină nedorită, de vreo boală oarecare, de păcat, de frustrări sau procese de conştiinţă, este să păzeşti porunca lui Dumnezeu, Care a spus foarte simplu şi foarte clar: „Să nu fii desfrânat!” (Ieşire 20, 14).
Ce om al lui Dumnezeu este acela care pune la îndoială poruncile lui Dumnezeu sau caută să le „negocieze”? Pentru mulţi este mai comod să nu-şi pună problema lui Dumnezeu, sau să-I tăgăduiască existenţa, decât să facă ce ne spune El. Se vorbeşte adesea, în medii laice, despre a nu crede în Dumnezeu, ca şi când ar fi egal cu a crede, câtă vreme e o decizie liberă. Eşti liber să crezi sau să nu crezi, dar nu e acelaşi lucru. Când crezi cu adevărat şi nu cu jumătăţi de măsură, atunci cauţi şi să faci ce spune El.
Cum ar arăta ţara noastră dacă toţi tinerii ar intra în căsnicie feciorelnici, dacă n-ar refuza căsătoria, dacă n-ar refuza naşterea de copii, dacă toţi soţii ar fi fideli şi niciunul n-ar accepta să divorţeze?
Când egiptenii au văzut că evreii se înmulţesc aşa de mult, s-au temut că îi vor depăşi ca număr şi au luat măsuri pentru a împiedica naşterea evreilor. Au poruncit moaşelor ca atunci când o evreică va naşte copil de parte bărbătească să-i rupă gâtul şi să-l arunce în Nil. Aşa, azi a devenit o modă ca tinerii să refuze naşterea de copii sau să-i avorteze. Se inoculează ideea că este greu de crescut copii mulţi, că eşti liber să-ţi trăieşti tinereţea cum vrei şi, de aici, refuzul căsătoriei, refuzul naşterii de copii şi numărul mare de întreruperi de sarcină. Însă nu starea materială este cauza refuzului de a naşte copii, din moment ce bogaţii au doar câte un copil-doi sau cel mult trei. Motivul stă în criza spirituală şi în modele celui rău despre care am mai pomenit. Am auzit - şi-mi vine greu să cred - că în România se aruncă anual cam 2.000.000 de tone de alimente şi spunem că e criză. O ultimă informaţie vorbeşte de 5.000.000 de tone (TV 24, 8 februarie 2016). În toată Europa, existând această societate de consum, se aruncă – ţineţi-vă bine – patruzeci la sută din pâinea produsă. Mie nu-mi vine să cred. Dacă informaţia este eronată, atunci greşesc şi eu. A spus-o redactorul TV Liviu Mihaiu.
Din 1958 încoace, în România
s-au făcut, numai întreruperi oficiale de sarcină, peste douăzeci şi cinci de milioane. Ce vi se pare: nu ştie şi nu vede Dumnezeu? Sau nu vom răspunde ca popor în faţa lui Dumnezeu? Vom scăpa de consecinţe dacă vom trata cu nepăsare fenomenul? Eu zic că nu. După 1989 prima lege pe care au dat-o Ion Iliescu şi Petre Roman a fost liberalizarea avorturilor, care să faciliteze scăderea natalităţii în România şi distrugerea poporului român.
În neînţelepciunea noastră, văzând stările de criză sau de sărăcie - care nu sunt materiale, ci morale şi spirituale - mai avem îndrăzneala să zicem că ne pedepseşte Dumnezeu. Facem acel transfer de vină pe care l-a făcut Adam când, în loc să se căiască şi să-şi ceară iertare pentru greşeala comisă, a zis: „Femeia pe care
mi-ai dat-o să fie cu mine, ea mi-a dat din pom, şi eu am mâncat” (Facere 3,12), ca şi când Dumnezeu ar fi fost vinovat că i-a dat femeie. „Iar femeia a zis: Şarpele m-a amăgit, iar eu am mâncat” (Facere 3,13). Dumnezeu nu pedepseşte pe nimeni. Ne pedepsim noi singuri prin neascultare de porunca lui Dumnezeu, Care a zis: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l stăpâniţi!” (Facere 2, 28). Cu cine să umplem pământul României, al vechii Dacii, şi să-l stăpânim, dacă nu ne înmulţim? Este vinovat Dumnezeu că nu ne înmulţim noi? Eu cred că nu. Suntem vinovaţi noi, şi încă de două ori. Odată pentru că nu ascultăm de porunca lui Dumnezeu şi apoi pentru că Îl facem pe Dumnezeu vinovat de pedeapsă. Istoricul Adrian Cioroianu zice că istoria n-a cunoscut spaţii vide, nelocuite. Nu se înmulţesc românii? Pământurile lor, pentru care strămoşii şi-au vărsat sângele, vor fi locuite de neromâni, de imigranţi. Tot el spunea că nu întrevede când şi cum România îşi va reveni din această situaţie.
Şansa noastră nu este decât una: pocăinţa, care presupune conştientizarea păcatului, părerea de rău, hotărârea de a nu-l mai săvârşi, rugăciune de iertare şi naştere de copii.
Din punct de vedere demografic, peste nici patruzeci de ani, vom fi minoritari în propria noastră ţară, iar pentru a ne salva de la dispariţie ca neam, fiecare pereche de soţi ar trebui să nască în medie cel puţin 2,8 copii. Fireşte că nu se poate decât, ori doi, ori trei. Calculul vrea să spună că zece perechi de soţi ar trebui să nască minimum 28 de copii. Se nasc în România atâţia copii? Nu, ci se nasc doar 1,3 pe perechea de soţi. Populaţia globului creşte şi a României scade. Şi atunci cum vom scăpa de dispariţie?

Iubite cititor, nu vreau să sperii pe cineva, dar spune-mi, dumneata ce răspuns ai la această întrebare?
În cartea sa „Cronica anului 2000”, Mircea Maliţa spune că ne asemănăm cu o specie de şobolani din Groenlanda care, din patru în patru ani, se aruncă în Atlantic cu zecile de mii şi se îneacă în valuri. Oamenii de ştiinţă încă n-au dezlegat misterul: cum, irezistibil, se năpustesc să se arunce în apă?

* * *

Fenomenul dezastrului demografic priveşte de fapt toată Rusia şi toată Europa. Am mai spus-o şi în altă parte că vine Asia peste noi. Al doilea oraş din lume ca număr de turci după Istanbul, este Moscova, iar pe locul trei Berlinul. Nu mai vorbesc de mozaicul de etnii din Paris sau Munchen, oraşe pe care le-am vizitat. Oricât de civilizată s-ar crede Europa, are în sine lucruri care îi pot fi fatale dacă nu revine la valorile creştine. Părintele Ilie Moldovan spune că noi nu trăim civilizaţia vieţii, ci pe cea a morţii; sau cum spunea Seneca: „Omul nu moare, ci se omoară”.
Există, de asemenea, o modă drăcească legată de dobândirea de bunuri materiale şi bani cât mai mulţi şi cât mai repede, fapt ce-i determină pe tineri fie să refuze, fie să amâne cât mai mult atât căsătoria, cât şi naşterea de copii. Tot aşa, faptul de a pune accent major în primul rând pe carieră, pe realizarea profesională; iar când se hotărăsc totuşi să dea naştere la copii, ori este foarte târziu, ori nu-i mai dă Dumnezeu. Copilul nu vine cum ai da „click-enter” la calculator. El vine când îl dă Dumnezeu şi de aceea nu trebuie refuzat. Copilul se naşte în trei şi nu în doi; adică doi părinţi şi Dumnezeu, Care binevoieşte şi pune în el, din momentul conceperii, suflet nemuritor, după chipul şi după asemănarea Lui. De aceea avortul nu este numai ucidere de om, ci şi ucidere de Dumnezeu.
S-au creat în România cabinete de planificare familială, instituţii care, vezi Doamne, îi învaţă pe oameni cum să-şi planifice numărul de copii pe care şi-i doresc. Sub masca planificării familiei, aceste instituţii îi învaţă pe tineri, ce să facă să prevină o sarcină, când situaţia demografică în ţara noastră este sub orice critică. România este ţara cu cea mai scăzută rată a natalităţii din lume. Nimeni nu poate obliga pe nimeni să dea naştere la copii dacă nu doreşte, dar nici să descurajezi naşterea nu ne este permis. Ce să mai vorbim de televiziunile diavoleşti – nici nu le pot numi altfel - care oferă tinerilor şi tuturor privitorilor modele de cea mai joasă şi imorală speţă. Aruncă asupra privitorilor tot felul de ispite, de tentaţii, care mai de care mai degradante. Caută să spele creierele oamenilor pentru a deveni nişte inşi cât mai uşor de manipulat. Noi ar trebui să dezvoltăm şi să promovăm conceptual de antiromânism, aşa cum este promovat conceptual de antisemitism. Care este deosebirea?

În timpul unei emisiuni televizate un demnitar a fost întrebat, telefonic, de către un procuror din Arad, cine este responsabil de genocidul care s-a făcut în România din 1989 încoace, de faptul că s-au ucis atâtea milioane de copii în burţile mamelor şi s-au aruncat la canal şi-n container. Demnitarul, care desigur nu iubeşte poporul român, a sărit ca ars, i-a închis telefonul procurorului şi l-a catalogat ca fiind extremist, spunând că fiecare este liber să dea naştere la câţi copii doreşte.

E adevărat că fiecare om este liber să dea naştere la câţi copii doreşte, dar asta nu înseamnă că nu este responsabil că i-a ucis pe cei pe care nu i-a dorit, când Dumnezeu - şi nu un demnitar corupt - a zis, pe de o parte, „Să nu ucizi” (Ieşire 20, 13), iar pe de alta „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l stăpâniţi” (Fac. 2, 28).
În România, în condiţii normale şi decente, ar putea trăi şi s-ar putea dezvolta un popor de optzeci, o sută de milioane de locuitori. Ce cuvânt am avea noi atunci în politica europeană şi mondială?
România a pierdut, pe parcursul istoriei, teritorii importante, fie în diverse războaie, fie din cauza conjuncturilor nefavorabile sau a politicilor neînţelepte duse de unii conducători nevrednici: două judeţe în sudul Dobrogei, trei judeţe în sudul Basarabiei, Basarabia toată în 1812, două judeţe şi jumătate în nordul Bucovinei, o jumătate de judeţ peste Tisa în nordul Maramureşului, Banatul Sârbesc, precum şi în câmpia Tisei potrivit versurilor lui Eminescu:
„De la Nistru pân la Tisa,
Tot românul plânsu-mi-s-a” -, fără să mai luăm în discuţie hotarele între care se întindea vechea Dacie. Departe gândul de a fi imperialist, dar toate aceste teritorii le-am putea recupera fără luptă, doar „inundându-le” din interior cu români, pur şi simplu respectând întru totul porunca lui Dumnezeu: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l stăpâniţi”. Cum să-l stăpâneşti dacă nu te înmulţeşti ca să-l poţi umple? Prin refuzul naşterii de copii ne tăiem singuri „craca de sub picioare” şi punem vina pe Dumnezeu, că ne bate.
Numai cele peste douăzeci de milioane de copii avortaţi din 1989 încoace, cu românii actuali, cu cei plecaţi în străinătate, cu basarabenii şi cu cei din celelalte teritorii locuite de români şi tot am fi fost peste cincizeci de milioane de români. Altfel ar fi fost situaţia, faţă de cea actuală, când populaţia este atât de îmbătrânită, iar tineretul în stare să muncească şi să nască este plecat în cele străinătăţi. Noi ne aflăm acum în situaţia în care se aflau sirienii când proorocul Elisei s-a rugat lui Dumnezeu, zicând: „Loveşte, rogu-Te, pe poporul acesta cu orbire”. Şi Domnul i-a lovit cu orbire, după cuvântul lui Elisei (IV Regi 6, 18).
Nu ştiu câţi v-aţi pus întrebarea cine e cel mai mare patriot? Patriot nu-i acela care lăcrimează pe ţuica de Crăciun - cum ironiza într-o emisiune Andrei Pleşu -, nici cel care poartă ostentativ însemne naţionale. Sunt bine de purtat la ocazii festive, ca nişte lucruri sacre; dar nu de vopsit în culorile naţionale băncile pe care ne aşezăm cu dosul, fapt ce denotă o gravă necunoaştere şi lipsă de respect. Dar cel mai mare patriot este acela care, conştient, îşi face datoria în locul unde se află şi, în primul rând, acela care dă naştere la cel mai mare număr de copii.
Patriot înseamnă iubitor de patrie, iar „patrie” vine de la cuvântul latinesc „pater, patrum” care înseamnă „ţara părinţilor”. Ţara părinţilor, adică patria, este, în cazul nostru, mai mare decât ţara în interiorul căror graniţe este statul. Părinţii noştri din vechime au avut ţara mult în afara graniţelor actuale ale României. Cine este patriot, va naşte cât mai mulţi copii, cu care să se umple şi patria, adică „ţara părinţilor” din afara graniţelor ţării.
Am tot curajul să spun că tot ce
s-a făcut în România în ultimele decenii s-a făcut rău intenţionat. România nu-i condusă de români. Puţinii români care se află la conducere nu-s patrioţi şi nici creştini, ci trădători. O dovedesc toate relele pe care le-au făcut deliberat cu scopul de a distruge România, neamul, ţara şi Biserica. Profesorul Ovidiu Hurduzeu spune că imperiul mondial al corporatocraţiei urmăreşte să slăbească ţările constituite pe criteriu etnic, religios şi cultural pentru a le putea mai uşor stăpâni şi controla. „Dacă vrei să ştii cum este condusă o ţară, ascultă-i muzica”, spunea tot Confucius. Niciodată nu m-am gândit că ar putea exista o relaţie între felul în care este condusă o ţară şi muzica pe care o ascultă. Iată că la noi există.
Toate resursele naturale nu se folosesc şi nu se exploatează în folosul ţării şi în folosul prosperităţii românilor. Despre ce să vorbim? Neromânii de la conducerea ţării au înstrăinat petrolul, gazele naturale, apele minerale, cimentul, pădurile, flota (286 de vapoare), C.F.R.-ul şi unităţile economice pe care nu le-au distrus. De asemenea, au devalizat bănci şi au creat inginerii financiare piramidale (Caritas, F.N.I., S.A.F.I. etc) în scopul obţinerii, prin toate mijloacele, de bani ilegali.
În prezent se duce bătălie pe aur şi pe pământ. In România pământul este de şase-şapte ori mai ieftin decât în restul Uniunii Europene. Neromânii care ne conduc încep
să-l vândă străinilor - ei au bani - cu milioanele de hectare. Au vândut până acum peste patruzeci la sută din suprafaţa agricolă a ţării, mai exact, peste 5.500.000 de hectare. Fără resurse cum să încurajezi naşterea de copii, cum să creezi locuri de muncă şi să realizezi venituri? Conducătorii sunt interesaţi doar de sporirea propriilor averi. Dacă ar fi interesaţi de înlăturarea crizei - din pricina căreia ei nu suferă câtuşi de puţin - n-ar spori numărul de parlamentari până dincolo de limita penibilului, 588. Dacă India ar păstra această proporţie în raport cu numărul de locuitori, ar trebui să aibă un număr de 38 220 de parlamentari şi, ca locaţie unde să se adune, un stadion în toată regula. India are mai puţini parlamentari ca noi. Dacă România ar avea proporţia Indiei, atunci am avea 5, cel mult 6 parlamentari. Să nu mai vorbim de salariile şi pensiile astronomice pe care şi le votează, sau despre fenomenul corupţiei şi efectele sale negative.

Foarte mulţi nu sesizează şi nu-şi dau seama că un factor de unitate şi echilibru pentru neamul nostru românesc, ar putea fi monarhia constituţională. Voi fi acuzat că fac politică, dar voi răspunde: - Politica este ceva rău? Dacă da, de ce politicienii o fac? Ce este păcat pentru mine şi pentru ei nu? Alexandru Paleologu spunea, într-unul din numerele revistei „Transilvania”, că, dacă România nu se întoarce la forma de guvernare monarhică, dispare din istorie. Auziţi, iubiţi cititori!?

Independenţa şi demnitatea naţională ne-a adus-o monarhia. Monarhia a făcut România în fruntarii nesperate în 1918. Apogeul cultural din perioada interbelică şi creşterea economică din anul 1938 s-au făcut tot sub monarhie. Din 1947 România are conducere ilegală şi toţi cei care au condus-o de atunci încoace nu s-au interesat - sau n-au ştiut să se intereseze - decât de lucruri care au dăunat neamului românesc: ateism, închisori, crime, minciuni, desfiinţarea dreptului de proprietate privată, imoralitate, falsificarea istoriei, jaf şi furt pe toate planurile. După 1989, cei care se exprimă împotriva monarhiei sunt fie urmaşii antecesorilor atei, fie complici din ignoranţă. Un român luminat, sincer, credincios şi cult a fost, este şi va fi întotdeauna monarhist. Regele este unsul şi reprezentantul lui Dumnezeu în cele dinafara Bisericii. El este arbitru faţă de puterile din stat, factor de echilibru şi stabilitate politică, reprezentând unul din cele mai importante elemente de unitate a neamului, poporului şi ţării.
Foarte puţini ştiu şi înţeleg că în puterea prerogativelor pe care le are, regele intră în Altarul Bisericii prin Uşile Împărăteşti, pe unde n-are voie să intre decât Arhiereul sau preotul în veşminte de slujbă. Cei ce sunt împotriva monarhiei, fie că nu ştiu aceste lucruri, fie că nu-i interesează sau - şi mai rău -, sunt vădit împotriva poporului lui Dumnezeu şi împotriva credinţei în Dumnezeu care l-a uns pe rege.

Ziua naţională a României a fost şi ar trebui să fie ziua de 10 Mai şi pentru că are o întreită semnificaţie: în 10 Mai 1866 a venit principele Carol I în România, în 10 Mai 1877 s-a proclamat de prinţul Carol şi a fost votată în Senat independenţa de stat a României şi tot în 10 Mai, 1881, România a devenit regat, stat cu formă de guvernare monarhică. Ziua de 1 Decembrie, ca zi naţională a României au decretat-o ateo-comuniştii şi complicii lor, ca să abată atenţia poporului de la semnificaţia zilei de 10 Mai şi a ideii de monarhie constituţională. Şi tot ca să ducă în derizoriu ideea de monarhie, Ion Iliescu a încurajat încoronarea ca regi ai ţiganilor pe cunoscuţii Cioabă. Ştiu că nu-s elegante ultimele afirmaţii, dar sunt perfect adevărate - ca parte mizerabilă din istoria poporului nostru - şi dau dovadă de ce sunt în stare neromânii care „ne conduc”.
În 2013 când s-a dezbătut problema stemei României, Petre Roman nu a acceptat să se includă pe stemă cuvintele „Nihil sine Deo”, adică „Nimic fără Dumnezeu”, pentru că s-ar putea să-i discriminăm pe minoritarii atei. Dar nu este interesat să fie traşi la răspundere cei care în închisorile comuniste au ucis şi chinuit sute de mii de oameni fără vină, pentru ca astăzi să conducă şi să ducă la dezastru România ateii şi complicii lor. Tot el este cel la a cărui sugestie ţiganii au fost numiţi „rromi”, pentru ca să se poată foarte uşor, la o adică, identifica cu românii. Dacă nu suntem de acord, înseamnă că-i „discriminăm”; dacă suntem de acord, riscăm să ne confundăm cu ei, ceea ce nu ne convine pentru că nu este adevărat. Aţi văzut cum un duşman al României - ţară care îl plăteşte cu salariu să trândăvească în Parlament, „a aruncat o piatră în apă, şi douăzeci de înţelepţi nu pot s-o scoată?” „Când necredincioşii stau la cârmă, oamenii plâng” (Proverbe 29, 2).
Când, în 1947, monarhia a fost desfiinţată prin şantaj, crimă, minciună, fraudă şi violenţă, principalii conducători ai partidului comunist erau alogeni, care au ucis şi chinuit în închisori, cum am spus, sute de mii de români. Toţi cei care susţin pentru România forma de guvernare republicană, ar trebui să-i ceară public scuze poporului român pentru crimele şi dezastrul pe care le-au săvârşit de când l-au alungat pe rege şi până astăzi şi nu să îndrăznească să aibă pretenţia de a conduce un popor pe care l-au călcat pe gât şi l-au batjocorit.

Mai auzim uneori pe unii spunând că statul este laic şi că Biserica
să-şi vadă de treburile ei. Acelora trebuie să le răspundem că laic�