Relațiile dintre regii apostolici angevini și nobilimea română din Maramureș

Perioada istorică la care ne referim este deosebit de importantă pentru istoria ţarii noastre: Basarab I uneşte toate formaţiunile dintre Carpaţi şi Dunăre şi întemeiază Tara Românească, care obţine indepen­denţa, după bătălia de la Posada (1330). Totodată, are loc întemeierea Moldovei, pentru început ca o marcă (1347) condusă de Dragoş, sub suzeranitatea statului ungar, devenită independentă în 1359 sub condu­cerea voivodului Bogdan. Dinastia angevină a avut un rol deosebit de important în evoluția istorică a rega­tului medieval al Ungariei, precum și al Europei Centrale și de Est. Descendenții familiei domnitoare a regatului napolitan s-au înrudit cu prima casă domnitoare a ungurilor, arpadienii. Regii angevini ai Ungariei, Carol Robert de Anjou (1288-1348) și respectiv, Ludovic I cel Mare (1323-1386), au introdus sistemul medieval occidental în Un­garia, precum și cel denumit Honor, ce avea în vedere recompensarea celor ce aduc servicii regalității.
Preluarea tronului Regatului Ungar de Carol Robert a fost deosebit de dificilă. Între anii 1302-1312 a fost încoronat de 3 ori și totodată contestat de marea nobilime, printre care voivodul Transil­vaniei, Ladislau Kun. Face cu greu față revoltei sașilor, pe care îi învinge la Rupea în anul 1324, cu ajutorul oastei voievozilor maramureșeni, precum și a celei din Ţara Românească.
La sfârșitul anului 1324, o oaste tătaro-moldoveană invadează Transilvania, Maramureșul având mult de suferit. Tătarii și aliații lor sunt învinși în anul 1326 de trupele maghiare și maramu­reșene, bătălie soldată cu un număr însemnat de invadatori morți. Carol Robert și oastea sa este însă învinsă de români, în bătălia de la Posada, la data de 9 noiembrie 1330. În această bătălie se pierde sigiliul regal. La sfârșitul anului 1334, tătarii conduși de hanul Uzbek au prădat Transilvania, prezența lor pe acest teritoriu fiind resimțită aproape 7 ani, până la moartea hanului.
Carol Robert a impulsionat dezvoltarea orașelor, un rol important fiind atribuit Clujului, care în 1316 primește statutul de Civitas, precum și numeroase privilegii.
Începe totodată construcția bisericii Sfântul Mihail. În perioada 1316-1323, capitala lui Carol Robert, ca rege al Ungariei, a fost orașul Timișoara.
Opera începută de Carol Robert, de a crea un stat ungar puternic, a fost desăvârșită de fiul acestuia Ludovic I cel Mare, rege al Ungariei (1342-1382) și totodată al Poloniei (1370-1382), urmând la domnie, în Polonia, pe unchiul său. A fost implicat în multe războaie, printre care de interes pentru locuitorii Maramureșului a fost învingerea tătarilor Hoardei de Aur, la est de Carpați, între anii 1345-1347, campanie condusă de voievodul Transilvaniei, Andrei Lackfi. Mulți maramureșeni au participat la aceste confruntări dând dovadă de fapte de vitejie, răsplătite de suveran.


Relațiile regilor din dinastia angevină cu nobilimea română din Maramureș au fost deosebit de complexe și totodată diametral opuse cu privire la atitudinea față de statul ungar. O parte a nobi­limii maramureșene acceptă suveranitatea regatului ungar, pax hunica, în timp ce alții militează pentru formarea unei entități teritoriale independente, chiar dacă în prima fază ar fi rămas sub suzeranitatea tătarilor (pax mongolica).
Adeptă a independenței față de regatul maghiar s-a si­tuat gruparea condusă de vo­ievodul Bogdan (1300-1367). Pentru început, Bogdan se afla în relații de suzeranitate, regele Carol Robert de Anjou conferindu-i calitatea de voievod de Maramureș, voievodatul având centrul la Cuhea, în compunerea căruia se aflau 22 de sate.
Conflictul cu regalitatea ungară pornește de la dorința acestuia de a obține independența Maramureșului, precum și păstrarea proprietăților moștenite în contextul pătrunderii în Maramureș, a unor feudali maghiari.
Această atitudine a lui Bogdan, asociată cu tendinţa de a nu interveni în disputele cu tătarii, îl determină pe regele Carol Robert să îl strămute din Maramureş. După cum rezultă dintr-un document datat 6 octombrie 1335, regele Carol Robert a dispus ca arhiepiscopul din Kalocsa să „discute” cu voievodul Bogdan, fiul lui Mikula „transferarea din ţara sa în Ungaria”. Arhiepiscopul însă necesare pentru „translacione Bogdan Woyvode”. Cităm din acest document „… deşi stră­mutarea acestuia nu îngăduia deloc vreo zăbavă, a luat mult timp ca treaba să fie zorită şi să se facă, deoarece avea nevoie să treacă pe la hotarele acelor părţi şi să zăbovească acolo din pricina menţionată, trebuise să-şi stabilească popasul acolo, în părţile mărginaşe ale regatului, în slujba noastră, întâia oară de la sărbătoarea Tuturor Sfinților (2 octombrie 1334), până la Sărbătoarea Botezului Domnului (6 ianuarie 1335), după aceea până la sărbătoarea Rusa­liilor şi a treia oară, în sfârşit, până la sărbătoarea Chemării la Cer a Sfintei Fecioare (15 august 1335) şi pentru aceasta fusese nevoit să facă şi să se încarce cu poverile celor mai mari ale cheltuielilor şi banilor şi din această cauză el a împovărat…nişte moşii, în speţă numite Jam şi Sângeorge” (localităţi situate la graniţa cu
Serbia). Prin actul datat 6 octombrie 1335, regele Carol Robert absolvă pe magistrul Thouka de daunele cauzate, „socotind că pomenitele strângeri de plăţi au fost făcute în slujba noastră… şi am dat scrisoarea noastră deschisă pentru scoaterea de sub orice răspun­dere şi dezvinovăţirea aceluiaşi Thouka”. Din acest document reiese că strămutarea lui „Bogdan Woyvode” a fost finalizată şi a implicat mari cheltuieli.
În cursul lunii august 1342, tătarii însoţiţi de pâlcuri de oaste moldovene pătrund în Maramureş prin trecătorile din Nordul Carpaţilor, jefuind şi distrugând localităţi din voivodat. Populaţia Maramureşului, în frunte cu cnezii şi voivozii români, alături de armata maghiară condusă de voivodul Transilvaniei Andrei Lackfi, ripostează puternic. Mulţi dintre românii maramu­reşeni, au participat la confruntările cu invadatorii.
Pentru fapte de vitejie, mulţi dintre aceştia au fost răsplătiţi de regele Carol Robert prin recunoaşterea sau acordarea unor posesiuni, precum şi prin titluri nobiliare.

În anul 1342, este menţionată prezenţa voivodului Bogdan în Maramureş, probabil reîntors din exil. Din documentele existente, privind această perioadă, nu rezultă că împreună cu oamenii săi ar fi luptat contra tătarilor. Profitând însă de prezenţa acestora, în iarna anului 1342, atacă moşia lui Dyonisiu de Kölcze (român cu nume maghiarizat), apelând totodată la sprijinul cumnatului său, Crăciun voivod de Bilke.
Acesta, implicat în luptele contra tătarilor, refuză să îl sprijine.
În actul emis de regele Ludovic, la data de 21 octombrie 1343, rezultă că Dyonisiu de Kölcze „… a pornit sau are de gând să pornească o pâră contra lui Crăciun și a celor doi fii ai săi în legătură cu cearta pe care Bogdan, fost voievod de Maramureș, necredinciosul nostru, a avut-o în iarna trecută, pe care pomenitul Ioan fiul lui Dyonisiu o făcuse contra lor”. Prin scrisoarea
menționată Ludovic dispune „...aflând noi nevinovăția pomenitului voievod Crăciun și a fiilor săi îl slobozim prin scrisoarea de față pe acel Crăciun și pe fii săi de chemarea în judecată pe care pomenitul Ioan, fiul lui
Dyonisiu o făcuse împotriva lor”. Bogdan, deși autor al acestei incursiuni militare, nu este chemat în judecată. Singura explicație ar fi, că la data pârei, acesta era refugiat în Moldova, unde a găsit adăpost. Este de presupus însă că, pe parcursul anilor, acesta a revenit frecvent în Maramureş. În același an, regele Ludovic confirmă lui Crăciun, posesiunea moșiei Bilke, în condiții similare cu cele date de părintele său Carol Robert de Anjou.
La data de 15 septembrie 1349, regele Ludovic se adresează „... credinciosului său Ioan, fiul lui Iuga, voievodul ro­mânilor din Maramureș” ca urmare a plângerii lui Giula, fiul lui Drăguș, deoarece „Stefan, fiul aceluiași Iuga și fratele său, care în ultima vreme a căzut în vina trădării alăturându-se lui Bogdan, fost voivod, unchiul său, necredincios învederat al nostru și al țării, i-a izgonit de pe moșiile lor numite Giulești și Nyres pe care dinioară, prealuminatul principe, domnul Carol le hărăzise aceluiași Giula”.
După o săptămână, la data de 21 septembrie 1349, Ioan, fiul lui Iuga, vo­ievodul românilor din Maramureş şi Nicolau, fiul lui Petru, apropiat am magistrului Andrei Laczki, comunică regelui Ludovic „… am dat în stăpânire şi am consemnat aceluiaşi Giula şi fiilor săi… satele Giuleşti şi Nyres împreună cu folosinţele şi hotarele vechi, fără să existe nici un împotrivitor…”. La data de 12 octombrie 1355, regele Ludovic transcrie şi confirmă stătuirea lui Giula, fiul lui Dragomir în moşiile menţionate, hotărând însă „să fie ţinuţi a da mereu taxele cuvenite şi să arate cu nădejde majestăţii regale că se menţin în limi­tele obişnuitelor cutume a” regelui, s-a modificat chiar în anul 1349, acceptând
retrocedarea satelor menţionate vechi­lor proprietari şi totodată suzeranitatea regelui Ludovic. La data de 14 mai 1353, Conventul din Agria (Eger) ade­vereşte că la mandatul regelui Ludovic, se face fără contrazicere
„… reambalarea metale a posesiunii capitale şi principale Cuhea… şi a pertinenţelor ei pentru românii Ștefan şi Ioan, fii voievodului Iuga…”. Urmă­rind descrierea limitei proprietăţii din document, într-o porţiune situată la răsărit este menţionat faptul că se învecinează cu proprietatea voivodului Bogdan, şi anume „… iar de aici merge spre un deal numit Dealul Maximului unde desparte moşia Cuhea de pământurile sau moşiile voivodului Bogdan, unchiul lor şi înaintând puţin se întoarce…”. Moşia principală Cuhea a aparţinut însă în totalitate voivodului Bogdan.
Regele Ludovic, deşi îl denumeşte „fostul voievod de Maramureş necre­dinciosul nostru”, nu i-a confiscat timp de aproape 20 de ani proprietăţile. Pro­babil se spera ca acesta să accepte, până la urmă, ceea ce denumim „pax hunica”, deci suzeranitatea regelui ungar.

La data de 24 iunie 1360, regele Lu­dovic confirmă actul redactat de Con­ventul de la Eger. În acesta se spune, „… că Ștefan, fiul lui Iuga, voi­vodul nos­tru maramureșean, iubit nouă şi credincios, prezentându-se înaintea înălţimii noastre, în numele său şi a lui Ioan, fratele său bun…în legătură cu legiuita reho­tăr­nicie să o încuviinţăm”. În continuare se spune: „…rehotă­r­nicirea o adeverim şi o întărim pe veci pentru aceiaşi fii a lui Iuga şi moşte­nitorii lor, prin autoritatea regească, prin mijlocirea pavezei pri­velegiului nostru”.
Interesant este faptul că la data de 2 februarie 1365, moşia Cuhea este confiscată de la voivodul Bogdan, care, se pare că nu o mai deţinea în totalitate. Aceasta este dăruită lui Balc, fiul lui Sas şi fraţilor săi. În document se spune: „am hărăzit o moşie a noastră numită Cuhea… împreună cu satele apar­ţinătoare… totodată cu toate folosinţele noastre… trecute în mâinile noastre regeşti de la voivodul Bogdan şi fii săi, adică de la necredincioşii noştri invederaţi...”. Nu s-a găsit nici un act prin care să se dispună confiscarea unor părţi din moşia Cuhea de la Ioan şi Ștefan Iuga. Probabil că trecerea în Moldova a lui Ștefan, în anul 1362, care s-a alăturat unchiului său, să fi generat această situaţie, familia fiind generic menţionată sub denumirea de „Bogdan şi fii săi”. Ștefan devine voivod în Moldova după moartea unchiului său, în anii 1367-1368.
Documentele menţionate arată că o mare parte a nobilimii române maramu­reşene a acceptat suzeranitatea regatului ungar în timp ce alta parte, pentru început a oscilat, în funcţie de interese, precum o parte a familiei Iuga. În toată această perioadă, ferm pe poziţia adoptată s-a situat voivodul Bogdan.
Introducerea sistemului feudal me­dieval occidental în Maramureș, precum și în Transilvania, determină mulți români să treacă în Moldova, după cum relata cronicarul Ioan de Küküllo (Târnava). Bogdan un român din Ma­ramureș aducând la el pe românii din acel district a trecut în Tara Moldovei, care era supusă coroanei Ungariei, dar din cauza vecinătății tătarilor de mult timp părăsită de locuitori. Si cu toate că a fost combătut mai adeseori de oastea regelui însăși, totuși crescând marele număr al românilor locuitori în această Țară, s-a desvoltat ca Țară. După unii istorici, în perioada 1347-1349 are loc o migrație a populației din Transilvania și Maramureș în Moldova, fapt de altfel menționat în Chronicum Budense. Dat fiind vecinătatea moşiei lui Bogdan cu Moldova, aşa cum am menţionat, pro­­babil că acesta a revenit frecvent în Maramureş, păstrând legătura cu unii din apropiaţii săi.
Maramureșul a fost deseori prădat de cete de tătari și moldoveni, aceștia pro­vocând distrugeri importante și jafuri.
Urmările acestor acțiuni sunt consemnate în documentele epocii. Spre exemplu, la data de 6 aprilie 1407, regele Sigismund acordă nobililor Mihail, fiul lui Opriș și Mihail, fiul lui Luca din Apșa, trei pătrimi din moșia Apșa de Jos, care au fost în posesia lor din vechime, dar… „literele lor privilegiate s-au nimicit împreună cu casele lor prădate și arse cu ocazia invaziei moldovenilor”. Aceste incursiuni, ur­mate de distrugeri, jafuri și oameni înrobiți trebuiau oprite. Pe de altă parte, regatul ungar a urmărit să-și consolideze puterea în fostele teritorii supuse tătarilor.
Astfel, Ludovic de Anjou a luat decizia de a crea o marcă la Est de Carpați, în anii 1352-1353. Aceasta cuprindea doar o parte a Moldovei medievale, eliberată de sub dominaţia tătarilor. Drept recu­noaș­tere a meritelor maramureșenilor, la eliberarea acestui teritoriu de sub dominația tătarilor, conducător a fost desemnat Dragoș din Bedeu. Dragoș a condus această marcă în jur de doi ani, urmat la conducere de fiul său Sas, în jur de patru ani. Dependența de coroana ungară, aspirațiile la o viață politică proprie, a condus la nemulțumiri în rândul clasei stăpânitoare autohtone şi a românilor refugiaţi din Transilvania, în particular din Maramureş.
Având ajutorul românilor refugiați în Moldova, văzuți drept „rebeli” de rega­litatea maghiară, precum și al localnicilor, în anul 1358, Bogdan va începe o campanie militară contra mărcii conduse de Sas, fiul lui Dragoș. După doi ani de lupte, Bogdan învinge oștile re­ga­tului maghiar, cantonate în Moldova, Sas, conducătorul mărcii fiind, se pare, ucis. Astfel, Moldova, în anul 1359 se afirmă ca un stat independent și suve­ran, sub conducerea lui Bogdan. În general, se afirmă că Bogdan, împreună cu apropiaţii săi au venit din Maramureş în anul 1359. O asemenea migrare a populaţiei, ar fi fost menţionată în cro­nicile vremii şi pledează pentru prezenţa lui Bogdan în Moldova, anterior acestei date. Refuzul lui Bogdan de a accepta suzeranitatea regatului maghiar, îl determină pe Ludovic, la sfârșitul anului 1359, să trimită în Moldova un corp de oaste maghiar și contingente maramureșene, care preiau în stăpânire o parte din acest teritoriu.

Prin diploma din 20 martie 1360, regele Ludovic conferă românului maramu­reșean Drăguș, fiul lui Giula, precum și fiilor săi, sub titlu de donație nouă, mai multe moșii pentru că „... el a arătat aceste dovezi de credință majestății noastre și a săvârșit aceste slujbe după starea sa și pretenția putinței sale, în foarte multe treburi ale noastre în campaniile militare date și încredințate lui, cu osebire însă în restabilirea țării noastre moldovene, prin reducerea după zeloasa sa vitejie la respectarea unei statornice credințe fată de coroana regească”.
După doi ani de confruntări (1360-1361), Bogdan reușește să învingă pe Balc și Drag, profitând de faptul că regele Ludovic era implicat în unele conflicte europene. În anul 1364, regele Ludovic trimite o nouă ex­pediție militară pentru readucerea Moldovei sub suzeranitatea maghiară.
Expediția militară, condusă de Balc, va fi însă învinsă de oastea condusă de Bogdan. Diploma, din 2 februarie 1365, este revelatoare pentru recu­noaș­terea de către Ludovic I a des­prin­derii Moldovei de sub suzeranitatea maghiară. Prin această diplomă, aşa cum am menţionat deja, regele Ludo­vic donează lui Balc, fiul lui Sas și fraților săi Drag, Dragomir și Ștefan, în recompensă pentru servi­ciile făcute, moșia Cuhea cu per­tinențele sale Ieud, Bocicoel, ambele Vișee, Moisei, Borșa și ambele Săliște, confiscate de la Bogdan Vodă „... eșit la Moldova și căzut sub nota de infidelitate”.
Opțiunea pax hunica de a rămâne sub suzeranitatea regilor angevini a fost urmată de majoritatea nobilimii ro­mâ­nești din Maramureș. Astfel, ro­mânii din Maramureș, participă la războa­iele purtate de regii din dinastia an­gevină. Conform principiului honor, regii angevini acordă recompense pentru faptele de vitejie ale acestora, începând cu Carol Robert de Anjou.
Menționăm spre exemplu: La data de 22 septembrie 1326 conferă lui Stanislau cneazul, fiul lui Stan, moșia Strâmtura și îl scutește de sub orice jurisdicție. În anul 1336 retrasează hotarele posesiunii Bedeu în favoarea românilor Drag și Dragoș.
În cursul lunii august 1342, tătarii pătrund din Moldova în Transilvania, prin trecătorile din nordul Carpaților, ajung în Maramureș, jefuind popu­lația și provocând distrugeri importante. În luna mai 1343, regele Lu­dovic solicită colaborarea românilor din Maramureș pentru formarea unei oștiri contra tătarilor. Drept răspuns la atacurile tătarilor, regele Ludovic trimite în anul 1343 pe căpitanul re­gal Dragoș în Moldova, pentru izgonirea tătarilor și pacificarea moldovenilor. Ca urmare a năvălirii tătarilor în Transilvania, în anul 1345, regele Ludovic dispune strângerea unei armate sub conducerea voivodului Transilvaniei, Andrei Lackfi, la care, aşa cum am menţionat anterior, participă și români din Maramureș, conduși de voievozii lor, precum și oastea lui Nicolae Alexandru Basa­rab. Oastea tătară, învinsă, se retrage în Moldova, după cum se relatează în Chronicon Dubnicense.
 

Pentru faptele de vitejie ale maramu­reșenilor, în special în luptele cu tătarii, aceștia sunt răsplătiți de regele Ludovic I cu donații importante. Men­ționăm unele dintre acestea, în adiție la cele deja prezentate, după cum rezultă din colecția de diplome maramureșene din sec. XIV, a lui Ioan Mihalyi de Apșa.

- La 28 decembrie 1345 confirmă moșiile date de tatăl său unor persoane în cnezatul Sărăsău.

- La 9 aprilie 1346 confirmă donația moșiei Strâmtura făcută de către tatăl său, sub condiția ca posesorii acesteia să se supună judecății regale.

- La 1 aprilie 1350 conferă cnezatul satelor Lipceni și Herincea fiului voievodului Crăciun.

- La 20 martie 1360 conferă românului maramureșan Drăguș și fiilor acestuia moșiile Slatina, Brebu, Co­păcești, Desești, Hernicești și Satu-Șugatag.

- La 14 mai 1360 donează satul Varalia lui Vanciuc, fiul lui Farcstan.

- La 14 mai 1360 donează posesiunea Rona de Sus lui Stan, fiul lui Petru.

- La 14 mai 1361 dăruiește fiilor lui Lucovoi, cnezatul Ozon, pentru slujbele credincioase.

- La 10 februarie 1364, regele Ludovic emite mandatul către cre­dincioșii săi români: Giula, fiul lui Drăguș și fii săi, prin care aceștia se îndatoresc a lăsa moșiile Slatina, Brebu, Copăcești, Desești, Hernicești și Șugatag în folosința fratelui lui Drăguș, fiul lui Giula, căruia le-a conferit nu de mult etc.
Pierderea suveranității asupra Mol­do­vei, precum și „infidelitatea” domnitorului muntean Alexandru Nicolae Basarab îl face pe regele Ludovic să ia măsuri contra românilor.
Eventuala întoarcere a lui Bogdan în Maramureș și o revendicare, de către acesta a voievodatului, putea prezenta un pericol mare pentru regatul ungar. Ludovic I dă un edict la Turda, în anul 1366, cu consecințe nefaste pentru români. Prin acest decret s-a urmărit eliminarea influenței Bise­ricii Ortodoxe în Regatul Ungar. Pe de altă parte, formarea unor state românești la sud și la est de Tran­silvania a „acutizat” percepția unui pericol schismatic, la care era expus regatul maghiar, și în mare măsură, „infidelitatea” unei părți din feudalii maramureșeni români, care l-au urmat pe Bogdan.
Documentul formulează explicit o atitudine negativă a regelui făcută de români… datorită faptelor celor ale multor răufăcători, în special români, care trăiesc în aceste locuri... pentru eliminarea și distrugerea răufăcă­torilor de orice nație din această țară, în special a românilor.

Este prima dată când în Transilvania se emit legi discriminatorii bazate pe criterii etnice. Actul emis la Turda stabilea totodată condițiile de accedere la statutul nobiliar și anume apartenența la Biserica Romano-Catolică și respectiv posesia unei diplome de donație regală.
Prevederea cu privire la apartenența la religia Romano-Catolică se pare că nu a fost respectată, după cum reiese din documentele emise de regele Ludovic I, prin care acesta donează proprietăți unor nobili maramureșeni.

- La 15 martie 1368 regele Ludovic introduce pe Ivan, fiul lui Dragomir, în posesia moșiei Rona.
- La 3 iulie 1368 monarhul precizează că moșiile Breb, Copăcești, Desești, Hernicești și Șugatag sunt donate nu­mai lui Dragoș și fiilor săi, nu fraților săi.
- La 5 septembrie 1371, dăruiește fiilor lui Stanislau, voievodul de Ung, cnezatul moșiei Nereșnița de Sus.
- La 4 septembrie 1373 introduce pe Balc, Drag și Ioan în posesia moșiei Buștina.
- La 22 iulie 1374 se rehotărnicește po­sesiunea Nireș a lui Balk, fiul românului Zolon de Nires.
- La 18 noiembrie 1378 dispune ca Balc și Drag să restituie o parte din terenul si­tuat între Taras și Criva, fiilor lui Petru de Criva. Persoanele beneficiare ale dona­țiilor nu și-au schimbat însă religia. Edi­ficator în acest context este înființarea mănăstirii Peri de către Balc și Drag la 13 august 1391 cu binecuvântarea patriarhului Constantino­polului.

Pe de altă parte, Ludovic I, aflat la Bistrița, în anul 1366 participă la judecarea unei cauze între românii din Sân Petru (azi Periș-Bistrița) și sașii din localitatea Satul Nou, în care s-a dat drept de câștig românilor.

Documentul, redactat în limba latină, prezintă interes mai ales prin faptul că se referă la vechimea populaţiei ro­mâneşti (blacii) pe teritoriul transilvan. Din acest document rezultă că românii din Sân Petru au respins argumentaţia folosită de saşi privind proprietatea asupra unei păduri, prin următoarele: „Blacii din Sân Petru cu necaz au adus înainte, că teritoriul lor, peste o mie de ani posedat (stăpânit) prin ei şi prin strămoşii lor mai de multe ori cu sânge răscumpărat, s-ar risipi…”. La finalul procesului, hotărârea luată, aprobată de către regele Ludovic afirmă: „În privinţa acestei discordii, după cum am ţinut între noi sfat matur, am aflat, a fi drept şi echitabil, că deoarece teritoriul, hotarele încă cu ocazia intrării Hunilor, desemnate şi prin ducii acestora sub grea pedeapsă oprite, sunt imutabile, această pădure să rămână în stăpânirea satului Blacilor, că acea din bătrâni fu­sese, arată situaţiunea şi notiţa publică”.
După unii istorici, începând cu anul 1360, regele Ludovic se îmbolnăvește, această situație determinând unele stări de depresiune și instabilități emo­ționale. După înfrângerea armatei lui Ludovic I de către Radu I, domnitorul tării Românești, la 7 iunie 1377 grija mamei sale, regina Elisabeta.
Regina Elisabeta, conștientă de deci­ziile greșite luate de fiul său, Ludovic I, emite mai multe acte prin care ia apărarea comunității românești atât înainte cât şi după edictul de la Turda. Astfel, la 27 septembrie 1364, emite un mandat prin care dispune să nu se judece cauza începută pentru moșiile Rakolcz și Misztice în contra fiilor lui Crăciun, deoarece aceste moșii ea de a alege voievodul, care să judece procesele între dânșii și să administreze ve­niturile regiunii, conform unui document datat 30 septembrie 1364.
Mai important este faptul că la 28 octombrie 1366 emite la Buda o dispoziție regală prin care românii și iobagii lor să fie cercetați doar înaintea domnilor lor… poruncindu-vă cu toată strășnicia, ca de acum înainte să nu mai îndrăzniți în nici un fel să judecați pe pomeniții români și pe iobagii pomeniților români pe moșiile voastre și în mijlocul vostru în orice pricini, afară de hoții, tâlhării și alte fapte obștești criminale... iar dacă unii dintre voi au vreo plângere împotriva acestor români și iobagi, sau vor avea, vor urmări în prezența acelorași domni ai lor, care vor arăta din partea lor împlinirea dreptății oricărui pricinaș.
La 25 septembrie 1370, regina Elisa­beta hotărăște ca procesele de posesiuni ale românilor să fie judecate de către comitele suprem, iar cele mici de voievodul român din Bereg. Totodată, se implică în rezolvarea unor probleme de proprietate. Astfel, la 3 aprilie 1380, oferă mai multor români din comitatul Bereg, munții pe care i-au deținut.
Pe această linie se situează și regina Maria.
Aceasta, la data de 27 februarie 1383, conferă fiilor voievodului Stanislav, cnezatul a două sate, Caratca și Cușnița, iar la 22 iunie 1384, confirmă donația făcută lui Balc și fraților acestuia, în 1365, a moșiei Cuhea și pertinențelor sale pentru succesele obținute în expediția contra lituanienilor.
Regii din dinastia angevină au avut relații complexe cu lumea maramure­șeană, perioadă marcată de opțiunile acestora de a păstra ființa națională, acceptând suzeranitatea regală, iar pe de altă parte, de a opta pentru pax mongolica cu perspective de a obține ulterior independența. Ambele linii de acțiune s-au dovedit a fi viabile: a păstrat Maramureșul, în esență, românesc în cadrul regatului ungar și respectiv, s-a creat al doilea stat românesc, Moldova.

Puține familii nobile românești din comitatul Maramureș au fost maghia­rizate, în decursul anilor. Compo­nenta românească s-a păstrat majo­ritară în cadrul nobilimii maramu­reșene din care s-a ridicat intelectua­litatea vremii, contribuind esențial la păstrarea identității naționale, factor hotărâtor în înfăptuirea Marei Uniri din anul 1918.



Referinţe

* Ioan Mihali de Apşa, „Diplome Maramureşene din sec. XIV şi XV”, colecţia Historica, Ediţia IV, 2009

* „Documente privitoare la istoria Românilor”, Academia Română, vol. I, partea a II-a

* Alexandru Filipaşcu, „Enciclopedia Familiilor Nobile Maramureşene de origine română”, Editura Eikon, 2015.
 

Bătălia de la Posada este numele unui conflict militar între Regatul Ungariei și Țara Românească, petrecut în toamna anului 1330. Această bătălie a marcat emanciparea Țării Românești de sub tutela coroanei maghiare
Prin victoria de la Posada, Basarab I a reușit să consolideze independența ținutului, să o întărească din punct de vedere statal, pentru ca mai apoi să-i lărgească hotarele.
Dar ce a rămas în istorie este faptul că această victorie răsunătoare a însemnat practic nașterea unui nou stat feudal independent, Basarab I asumând titlul de Mare Voievod.
Relațiile cu Regatul Ungariei s-au îmbunătățit abia după moartea lui Carol Robert (1342) și suirea pe tron a fiului său Ludovic I, în special după 1345. În 1354 Nicolae Alexandru a recunoscut suzeranitatea regelui maghiar.