„Regionalizarea” comunelor

Scade numărul populaţiei, dar creşte, constant, numărul de comune şi oraşe. „Orgoliul” de a înfiinţa comune pe bandă rulantă ne costă, anual, 65 de milioane de Euro. Aproape 3000 de primării din ţară nu-şi pot plăti nici un sfert din cheltuielile de funcţionare din veniturile proprii. După reforma administrativă „faza pe judeţe”, diverse entităţi publice au lansat în discuţie necesitatea unei altfel de regionalizări: scăderea numărului de comune, cu un sfert! Pe lista neagră a primăriilor care depind de transferurile de la bugetul de stat se află şi 5 comune din Maramureş.

Dacă tema regionalizării a fost amânată până în 2016, revine în discuţie o altfel de reformă administrativă: comasarea comunelor! Potrivit studiilor realizate de Societatea Academică din România şi Institutul pentru Politici Publice, cam un sfert dintre comunele din ţară ar trebui desfiinţate. Motivul e simplu: primăriile nu pot asigura din veniturile proprii nici măcar salariile angajaţilor primăriei. Pentru întreţinerea acestui balon de săpun administrativ, Guvernul alocă anual circa 300 de milioane de lei, bani care acoperă doar cheltuielile angajaţilor şi aleşilor şi cheltuielile minime de funcţionare.

Discuţia despre comasarea comunelor nu e nouă. A început să fie lansată chiar înainte de criza economică, însă constrângerile severe la care au fost supuse în ultimii ani bugetele mărunte pentru furnizarea anumitor servicii în comun au grăbit găsirea de soluţii. Discuţii similare se duc în Olanda, Germania şi Franţa, ultima fiind ţara cu cele mai fragmentate comune rurale, dar care prin reforma teritorială din 2010 a introdus şi ea stimulente pentru fuziune în cadrul unor „comune noi” cu atribuţii lărgite.

Interesant e că nicio ţară europeană nu a permis în ultimii ani înmulţirea unităţilor administrativ-teritoriale. În afară de România, desigur. Numărul total de primării a crescut în special în perioada 2001-2004, şi în special pe seama înfiinţării de comune noi.

Efectul acestui derapaj către fragmentare se vede astăzi: sub un sfert (650) din totalul comunelor României (2,860) reuşesc să-şi acopere integral cheltuielile salariale la nivel local din veniturile proprii, plus cota-parte din impozitul pe venitul personal care se virează lunar, automat.

Mai dramatic, 23.9% dintre comunele româneşti (adică 685) au cheltuieli salariale mai mult decât duble faţă de cât încasează. Astfel că, orice pretenţie de autonomie locală reală acum, peste zece sau cincizeci de ani, e un banc prost.

Potrivit calculelor IPP, valoarea medie a veniturilor proprii (provenind din taxe şi impozite locale) pe cap de locuitor în unele dintre aceste comune este de doar 50 de lei. Singura lor soluţie de supravieţuire este să exercite încontinuu presiune pe Consiliile Judeţene şi pe Guvern, pentru a obţine bani prin diferite alte canale (ex: fondul de rezervă, fonduri speciale ale ministerelor).

În ultimii 10 ani au apărut peste 22 de asemenea localităţi noi din ambiţia politică a unor parlamentari inconştienţi, unele dintre ele neavând, în mod evident, capacitate să reziste economic nici măcar la limita de jos.

România are astăzi aproape 3.200 de localităţi (mai multe decât Polonia - 2.800, la o populaţie dublă), ţara noastră încăpăţânându-se să nu canalizeze resursele publice (interne şi externe) către anumite zone în care să existe şi concentrare de populaţie pentru a se atinge un impact sporit, ci în cele mai îndepărtate cătune, cu câteva gospodării cărora li s-a cerut totuşi să aleagă primarul şi un întreg aparat administrativ. Doar 10% din localităţile din România îşi permit astăzi să acopere integral din venituri proprii (impozite şi taxe locale) cheltuielile de funcţionare (care se ridică în medie la aprox. 1 milion lei/an la o comună).

Potrivit unei „liste negre”, cu localităţile care nu îşi pot acoperi din venituri proprii nici măcar un sfert din cheltuielile de funcţionare, cel mai mic grad de acoperire este de 17% şi aparţine comunei Alexandru Vlahuţă din Vaslui.

Dar nici Maramureşul nu stă tocmai pe roze. Comuna Petrova e în top 10, cu doar 20% din cheltuielile de funcţionare acoperite din bugetul local. Iar pe listă se află şi Repedea, Poienile de sub Munte, Bârsana şi Leordina.

Primarii spun însă că o astfel de reformă ar fi imposibilă, deoarece s-ar „lăsa” cu revolte. De altfel, în 1989 a mai existat o tentativă de comasare a comunelor Petrova şi Leordina, care a eşuat însă, din cauza revoltei localnicilor.

Primarul Ioan Petrovai spune că în cazul unei referendum, obligatoriu în astfel de cazuri, rezultatul ar fi cu siguranţă negativ: „soluţia de comasare e bună, dar nu rezolvă problema. Degeaba adunăm comunele, că fiecare avem probleme cu încasarea taxelor şi impozitelor. Se reduc puţin cheltuielile cu personalul de la primărie, dar restul rămân la fel. Problema încasărilor este cauzată de legislaţie. Noi avem 3 miliarde de lei vechi de încasat din amenzi şi infracţiuni, ori nu există nicio lege care spune că trebuie plătit până în data de, dacă nu se pedepseşte cu închisoarea. Îi dăm în judecată, le trimitem din 3 în luni înştiinţare şi cu atât rămânem. Nu vine nimeni să plătească. La primărie nu avem mulţi angajaţi, avem 9 angajaţi. Ar fi reduceri de cheltuieli minime. Plus că nu vor să se unească, au mândria lor. Petrova e o comună veche, toată documentaţia de stare civilă de pe toată zona e la Petrova şi nu ar fi de acord oamenii cu comasarea în cazul unui referendum. Plus că, dacă s-ar uni comunele şi se dau bai de investiţii, se împarte un miliard de exemplu în 3-4 părţi. Aşa e un miliard numai pentru Petrova”.

Secretarul Consiliului Judeţean Maramureş, Dumitru Dumuţa, spune că: „Asemenea discuţii s-au purtat şi se vor purta în continuare. Dacă vă amintiţi, a fost o iniţiativă în timpul regimului trecut, şi în Maramureş s-au desfiinţat 5 comune, apoi după Revoluţie s-a revenit la aceeaşi structură administrativă. A fost o dezbatere mai lungă despre extinderea numărului de comune, se presupunea că se vor mai înfiinţa 1000 de comune în ţară, s-au înfiinţat vreo 300, din care 5-6 în Maramureş. Depinde care este abordarea, dacă mergem pe modelul francez, orice localitate este unitate administrativ-teritorială, dar un număr de comunităţi se asociază într-o intercomunitate şi acele servicii le desfăşoară în comun: pompieri, salubritate, învăţământ etc.

O altă abordare poate fi şi restrângerea numărului de comune, dar legea prevede în aceste cazuri referendum.  Şi acel referendum trebuie să se pronunţe în acea direcţie, ori va fi destul de dificil dacă nu va exista o bună explicare a ideii de reorganizare. Dacă la nivel naţional se creează un pact politic pe reorganizare administrativă, atunci mesajul va fi acelaşi, dacă nu va fi destul de greu să se reorganizeze. Până la urmă, este o problemă de politică fiscală”. 

Nivelul colectării taxelor şi impozitelor

Nivelul colectării taxelor şi impozitelor rămâne foarte mic în România, iar perspectiva nu este deloc îmbucurătoare, nici măcar la nivelul municipiilor mari. În reşedinţele de judeţ se colectează, în medie, aproape 70% taxe şi impozite, cu un nivel mediu de 200 lei pe cap de locuitor (cea mai slabă rată de colectare fiind - din cifrele oficiale colectate de IPP - la Drobeta Turnu Severin, Slobozia şi Timişoara), 53% - la oraşe şi numai 30% - la comune.

Primăriile şi instituţiile cu atribuţii în domeniu, Direcţiile de taxe şi impozite, nu îşi asumă obligaţia de a forma o cultură a respectării disciplinei fiscale, rezumându-se la a aplica sancţiuni.

Doar câteva judeţe/localităţi din România sunt astăzi peste media naţională (67%) în ceea ce priveşte ponderea veniturilor provenind din taxe şi impozite în totalul veniturilor localităţii: municipiile din judeţele Timiş, Sibiu şi Prahova, respectiv oraşele din judeţele Argeş, Ilfov şi Constanţa.

Institutul pentru Politici Publice (IPP) critică faptul că în sistemul politic şi administrativ din România se cultivă o dependenţă financiară a localităţilor faţă de aparatul şi resursele centrale. Responsabilitatea faţă de situaţia de faţă aparţine administraţiei centrale.

Niciun Guvern nu a fost dispus să îşi asume o decizie de eficientizare a costurilor publice, renunţând la transferurile, pe diferite canale netransparente, de bani publici pentru localităţi care dovedesc o incapacitate incontestabilă de auto-susţinere a cheltuielilor minime de funcţionare.

Lista neagră