• Facebook
  • Rss Feed
2°C la Baia Mare
Astăzi este Joi , 29 Iunie 2017

Curs valutar

Euro Euro
4.5563 RON
Dolar american Dolar american
4.0114 RON
Lira sterlină Lira sterlină
5.1443 RON
Forint unguresc Forint unguresc
1.4700 RON

Newsletter

Ultimele comentarii

Joi , 13 Aprilie , 2017

Răzbunarea Americii: Raidul Doolittle

Ioan BOTIŞ

Raidul Doolittle a demonstrat că Japonia era vul­nera­bilă în faţa unui atac aerian american şi a ridicat semnificativ moralul americanilor, deteriorându-l pe cel al japonezilor. Numele raidului a fost dat de locotenent-colonelul Forţelor Aeriene ale Armatei SUA, James „Jimmy” Doo­little, cel care a planificat şi condus acţiunea.

Ideea raidului a fost exprimată pentru prima oară de preşedintele Franklin Delano Roosevelt, într-o şedinţă la Casa Albă, ce s-a desfăşurat pe 21 de­cembrie 1941 şi la care au participat aproape toţi generalii ofiţerii americani din Marele Stat Major al Armatei. Preşedintele american a fost de părere că Japonia ar trebui bom­bardată cât mai curând posibil, pentru a reface moralul populaţiei după ata­cul de la Pearl Harbor. Căpitanul Francis Low a lansat pentru prima dată conceptul unui raid al unor bombardiere uşoare americane ce puteau fi lansate de pe un portavion, astfel încât Japonia să poată fi bombardată în urma unui atac lansat de pe mare.
Planificarea şi conducerea raidului i-a revenit lui Doolittle, pentru că acesta era cunoscut încă dinainte de război ca un foarte bun aviator, inginer aeronautic şi pilot de teste al avioanelor militare. Planul iniţial al lui Doolittle prevedea ca după realizarea misiunii, avioanele să aterizeze în Rusia sovie­tică, la Vladivostok, scurtând astfel zbo­rul escadrilei cu 1.100 de kilometri. Negocierile cu ruşii nu au dus la niciun rezultat şi ideea a fost abandonată şi din cauza faptului că Stalin semnase în aprilie 1941 un pact de neagresiune cu Japonia.        

Echipajele bombardierelor au ajuns la baza Lexington în data de 9 februarie şi au început imediat pregătirile pentru misiune. Aviatorilor li s-a cerut să se ofere voluntar, fără să li se dea prea multe amănunte despre viitoarea misiune. Li s-a spus, totuşi, că va fi un raid extrem de periculos, din care s-ar putea să nu scape nimeni cu viaţă. Echipajele s-au antrenat intensiv vreme de trei săptămâni în baza de la Eglin Field, Florida. După aceea, au fost transferate la baza din Alameda, California, unde au fost îmbarcate pe portavionul Hornet.

Deplasarea spre Japonia s-a făcut într-o tăcere radio totală, pentru ca japonezii să nu poată intercepta mesajele.     Şaisprezece bombardiere mijlocii B-25 Mitchell au fost lansate fără escortă de avioane de vânătoare de pe portavionul american USS Hornet din Pacificul de Vest, de la o distanţă de 1.200 de kilometru de ţărmurile japoneze, fiecare avion având un echipaj format din cinci oameni. Întrucât japonezii patrulau până la 800 de kilometri de arhipelag, avioanele trebuiau lansate în afara acestei limite. Faptul că portavionul s-a întâlnit cu un vas japonez a făcut ca atacul să fie declanşat cu mult mai devreme şi de la o distanţă mult mai mare de coastele japoneze decât cea prevăzută iniţial. Planul era ca avioa­nele să bombardeze ţinte militare din Japonia şi continuându-şi drumul spre vest să aterizeze în China, deoarece aterizarea cu un bombardier mediu pe Hornet era imposibilă.
Bombardierele s-au îndreptat spre Japonia, în grupuri de câte două până la patru avioane, grupuri ce s-au reunit după câţiva kilometri într-un singur şir ce se deplasa la mică înălţime deasupra apelor mării, pentru a nu fi detectate de radarul inamicului. După şase ore, avioanele au ajuns deasupra Japoniei, unde au declanşat bombardarea unor ţinte militare şi industriale, mai exact zece obiective în Tokio, două în Yoko­hama şi câte una în Yokosuka, Kobe, Nagoya şi Osaka. Clădiri, fabrici, depo­zite de petrol, uzine electrice şi obiective militare au fost incendiate şi distruse.  Replica antiaerienei japoneze a fost una destul de slabă. Câteva avioane de vânătoare japoneze au încercat să do­boare bombardierele americane, acestea au reuşit să scape fără daune ma­-jore. Mai mult, americanii au reuşit să do­boare trei aparate de zbor japoneze.
Cincisprezece bombardiere au reuşit să ajungă în China, iar unul a aterizat în Uniunea Sovietică. Bombardierele n-ar fi reuşit să ajungă în China dacă n-ar fi fost vântul ce a început  să sufle cu pu­tere din spatele avioanelor timp de şapte ore. Cele mai multe bombardiere au aterizat forţat pe câmpuri. În afară de trei persoane, toţi ceilalţi militari americani au supravieţuit, dar bombardierele au fost distruse. Opt membri ai echipajelor americane au fost capturaţi de către armata japoneză în China şi trei dintre aceştia au fost executaţi. B-25 care a aterizat în Uniunea Sovietică la Vladivostok, a fost confiscat, iar echi­pajul acestuia a fost internat pentru mai mult de un an într-un lagăr sovietic. Membrii echipajelor americane au revenit ulterior în SUA.
După raid, Armata Imperială Japoneză a efectuat o masivă cercetare prin pro­vinciile de est ale Chinei, într-o opera­ţiune cunoscută acum sub numele de Campania Zhejiang-Jiangxi, în căutarea supravieţuitorilor americani ai raidului. Japonezii au aplicat pedepse dure chinezilor care i-au ajutat pe americani, în efortul de a preveni ca respectiva parte a Chinei să fie folosită într-un nou atac asupra Japoniei. Se estimează că aproximativ 20.000 de chinezi au fost ucişi de către japonezi în timpul acestei operaţiuni.
Raidul a provocat pagube materiale neglijabile în Japonia, lovind doar obiecte civile sau ratând complet ţintele, dar a reuşit să-şi atingă obiectivul de a ridica moralul americanilor şi a pus la îndoială în Japonia capacitatea liderilor militari niponi de a-şi apăra insulele. De asemenea, bombardamentul a determinat Japonia să-şi retragă forţa de portavioane puternice din Ocea­nul Indian pentru a-şi apăra insulele, raidul contribuind şi la decizia amiralului Isoroku Yamamotu de a ataca insula Midway în Pacificul Cen­tral, un atac care s-a transformat într-o înfrângere strategică decisivă a Marinei Imperiale Japoneze de către US Navy în Bătălia de la Midway.
Doolittle, care a crezut iniţial că va fi judecat de Curtea Marţială pentru pier­derea tuturor avioanelor, a primit Me­dalia de Onoare şi a fost promovat cu do­uă grade, la rangul de general de brigadă.

 

B-24 Mitchell
 

Bombardierul trebuia să aibă o autonomia de zbor de 4.400 de kilometri şi o capacitate a calei bombelor de cel puţin 910 kilograme. B-25 Mitchell, produs de compania North American Aviation, avea capacităţi destul de apropiate de cerinţele de mai sus. Alte tipuri de bombardiere erau prea grele pentru a putea fi lansate de pe un portavion.
Pentru că B-25 Mitchell avea o autonomie de zbor de doar 2.095 de kilometri, a fost modificat, eli­minându-i-se cea mai mare parte a armamentului defensiv şi mărindu-i-se rezervoarele de combustibil. Bombardierului i-a fost demontată turela inferioară, i-au fost instalate aparate  de degivrare (pentru topi­rea gheţii care se formează pe aripi şi eleroane în timpul zborului), i-a fost demontată aparatura radio originală care era foarte grea şi i-au fost instalate mitraliere false în coada avionului.
Totodată, avionul a fost testat pe coasta de est a SUA, la diferite baze ale aviaţiei şi marinei americane, constatându-se că acest bombardier putea îndeplini o astfel de misiune. Pe 24 februarie 1942, două astfel de bombardiere au reuşit să decoleze fără probleme de pe un portavion Hornet.
Ca urmare, preşedintele Roosevelt a aprobat imediat raidul. 
Fiecare avion a fost dotat cu patru bombe de 225 de kilograme. Din cele patru bombe, trei erau obişnuite, conţinând TNT, un exploziv foarte puternic, iar a patra era o bombă incendiară. Pentru apărarea proprie, fiecare avion avea două mitraliere de 12,5 mm amplasate în turela superioară şi una de 7,62 mm sub carlinga piloţilor, în botul avionului. 
 

 

B-29 Superfortress
 

Începând cu 1044, bombardamentele asupra Japoniei au folosit în principal avioane B-29 Superfortress, care aveau rază de acţiune de 2.400 de kilometri. Aproape 90% din cantitatea de bombe lansate împotriva arhipelagului nipon (aproximativ 147.000 de tone) au fost lansate de acest tip de bombardier.
Primul raid împotriva Japoniei a unor B-29 decolate din China a avut loc pe 15 iunie 1944. Avioanele au decolat din Chengdu. Acest prim raid nu a fost important din punct de vedere militar. Doar 47 din cele 68 de avioane care au decolat au reuşit să ajungă în zona de bombardament. Patru dintre ele au avut
probleme tehnice, patru s-au prăbuşit, şase au fost obligate să-şi lanseze bombele în afara zonelor de bombardament, din cauza unor probleme mecanice, iar altele au bombardat ţinte lipsite de importanţă sau au ratat orice ţintă. Doar un singur B-29 a fost doborât de apărarea japoneză.

Pe 24 noiembrie 1944, un raid al bombardierelor americane a avut ca obiectiv oraşul Tokio. Bombele au fost lansate de la o înălţime de  10.000 de metri, doar aproximativ 10% dintre ele atingându-şi ţinta.
Primele raiduri au fost executate de „Forţa aeriană a 20-a”, care acţiona de pe aeroporturi din China continentală. Misiunile executate de avioanele americane de pe aeroporturile chinezeşti erau foarte dificil de executat din mai multe motive. Primul ar fi fost acela al aprovizionării foarte dificile, care se făcea doar pe calea aerului, pe o rută care traversa Himalaya din India. Altul ar fi fost acela ca bombardierele operau la limita razei lor de acţiune şi tehnicienii erau obligaţi să monteze rezervoare suplimentare, ceea ce scădea capa­citatea de transport a bombelor.
Când campania americană de cucerire a insulelor ocupate de japonezi i-a adus pe aliaţi suficient de aproape de metropolă, în raza de acţiune a avioanelor B-29, majoritatea misiunilor de bombardament s-au mutat pe aeroporturile de pe aceste insule. Folosind bazele din Insulele Mariane (Guam şi în special Tinian), bombardierele americane erau capabile să atingă ţintele japoneze având la bord întreaga lor încărcătură de bombe.

Primul raid cu arme incendiare împotriva oraşului Tokyo a avut loc în noaptea de 23-24 februarie1945, când 174 de avioane B-29 au distrus cam 3 km² din oraş. Acest atac a fost considerat un succes şi pe 9-10 martie, 334 de B-29 au lansat în jur de 1.700 t de bombe asupra capitalei nipone. De această dată, aproximativ 41 km² din oraş au fost distruşi şi peste 100.000 de civili au murit în timpul incendiilor. Cele mai mari pagube s-au înregistrat în zonele aflate la răsărit de Palatul Imperial. Acesta a fost cel mai distrugător raid convenţional din întreaga istorie. Capitala niponă avea foarte multe clădiri făcute din materiale combustibile (lemn şi hârtie), iar metodele de luptă cu focul nu s-au ridicat la înălţimea cerinţelor. Incendiile au scăpat de sub control, apa din canale a început să fiarbă, iar cvartale întregi de clădiri s-au aprins din cauza căldurii.

Comentariile celorlalți

Fii primul care adauga un comentariu in aceasta sectiune.

Comentează acest articol

Adaugă un comentariu la acest articol.