Bdul Traian, Bloc 23, Ap. 9
Baia Mare, România
0362-401.331; 0362-401.332
office@gazetademaramures.ro
Sambătă , 19 August , 2017

Puciul de la Moscova şi Puciul Vodka

de Ioan Botis

Din momentul în care a ajuns la putere în 1985, Gorba­ciov a lansat un program ambiţios de reforme, care, pentru publicul larg, a devenit cunoscut prin cele două denumiri emblema­tice: perestroika (reconstrucţie) şi glasnost (transparenţă).

Iniţiativele gorbacioviste s-au lovit imediat de rezistenţa şi neîncrederea conservatorilor din cadrul sistemului comunist sovietic. Reformele au eli­be­rat anumite forţe şi mişcări la apariţia cărora Gorbaciov nu se aşteptase. În mod special a fost vorba de creşterea naţionalismului în acele părţi ale Uniu­nii Sovietice în care alte naţio­nalităţi decât ruşii erau majoritare.
În rândurile liderilor sovietici au apărut temeri că unele dintre republicile unio­nale, sau chiar toate, aveau să părăsea­scă statul federal. După negocieri anevoioase, republicile au căzut de acord asupra termenilor unui nou tratat unional, care le-ar fi transformat în republici independente într-o federaţie cu un preşedinte, politică externă şi armată comune. Tratatul urma să fie semnat pe 20 august 1991.

Deşi tratatul a fost conceput să salveze uniunea, conservatorii s-au temut că republicile mici, în special Estonia şi Letonia, vor pretinde independenţa totală, şi se vor alătura Lituaniei, care-şi proclamase deja independenţa la 11 martie 1990. Pe 19 august 1991, cu doar o zi înainte ca Gorbaciov şi un nu­măr de lideri republicani să se întâl­nească şi să semneze noul tratat, conservatorii, reuniţi în ceea ce ei au numit Comitetul de Stat de Urgenţă , au încercat să preia puterea la Mos­cova.
Puciştii au anunţat că Gorbaciov era bolnav şi urma să fie eliberat din funcţia de preşedinte. Gorbaciov era în vacanţă în Crimeea, când s-a declanşat tentativa de lovitură de stat şi a fost arestat acolo. Vicepreşedintele Uniunii So­vietice, Ghennadi Ianaev, a fost numit preşedinte interimar. Printre cei opt membri ai Comitetului se aflau pre­şedintele KGB-ului, Vladimir Kriuci­kov, ministrul de interne, Boris Pugo, ministrul apărării, Dmitri Iazov şi pri­mul-ministru, Valentin Pavlov, absolut toţi fiind numiţi în posturi în timpul mandatului lui Gorbaciov.
Vicepreşedintele Ghennadi Ianaev, împreună cu alţi lideri ai loviturii de stat, s-au grăbit să dea declaraţii la radio şi televiziune, criticând într-un mod străveziu regimul preşedintelui răsturnat de la putere, pe care îl consi­derau incapabil să asigure liniştea şi ordinea aşteptată de cetăţenii ţării. În Moscova şi Sankt Petersburg au avut loc demonstraţii populare de amploare împotriva liderilor loviturii de stat.
Faptul că între membrii de frunte ai conducerii armatei şi aparatului de securitate existau disensiuni în legătură cu poziţia care trebuie adoptată faţă de pucişti, a împiedicat intervenţia for­ţelor de ordine în reprimarea de­mons­traţiilor. Preşedintele Republicii So­vietice Federative Socialiste Ruse Boris Elţin s-a pus în fruntea rezis­ten­ţei împotriva loviturii de stat în sediul parlamentului rus, aşa-numita Casa Albă.
Imediat după anunţul făcut de Ianaev, Elţin a luat poziţie publică, condam­nând cu vigoare acţiunea puciştilor. Într-un anumit moment al demonstra­ţiilor, Elţin s-a suit pe un tanc şi a ţinut un scurt discurs, folosindu-se de un megafon, condamnând „junta”. Pres­taţia publică viguroasă a lui Elţin a contrastat în mod clar cu apariţia palidă a lui Ianaev.

Imaginea preşedintelui rus, prezentat pe toate posturile importante de ştiri din lume, a devenit emblema rezis­tenţei la tentativa de lovitură de stat şi i-a întărit extrem de mult poziţia lui Elţin în ţară şi în străinătate. Un plan de atac împo­triva sediului parlamentului, care urma să fie dat de Grupul Alfa, (forţele speciale ale KGB-ului), a fost abandonat după ce militarii au refuzat în grup să execute ordinele. O unitate de tancuri s-a alăturat lui Elţin şi sprijinitorilor lui şi a ocupat poziţii defensive în jurul sediului parlamentului. Pe străzile învecinate au avut loc con­fruntări, trei protestatari fiind striviţi de un tanc, dar, pe ansamblu, au fost surprinzător de puţine violenţe.

Pe 21 august, marea majoritate a trupelor a trecut de partea demons­tran­ţilor. Lovitura de stat a eşuat, iar Gorbaciov, care fusese ţinut în arest la domiciliu în dacea sa din Crimeea, s-a reîntors la Moscova sub protecţia forţelor credincioase lui Elţin.

Odată întors la Moscova, Gorbaciov
s-a purtat de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic în cele trei zile de frământări. Reinstalat la putere, preşedintele a promis să-i elimine pe conservatori din partid. El a demisionat din funcţia de Secretar General al Partidului Comu­nist al Uniunii Sovietice, partid care între timp fusese interzis de Elţin în Ru­sia, dar a rămas în funcţia de Preşedinte al URSS. Eşecul loviturii de stat a dus la prăbuşirea unor instituţii unionale. Boris Elţin a preluat controlul asupra companiei de stat de televiziune şi asupra principalelor ministere şi agenţii economice, iar, până în cele din urma, asupra întregii Rusii.
Până în decembrie 1991, toate republicile îşi proclamaseră independenţa şi unele negocieri pentru un alt tratat unional au început. În septembrie, in­dependenţa statelor baltice – Estonia, Letonia şi Lituania – a fost recunoscută de Uniunea Sovietică şi „re-recunos­cută” de Statele Unite şi statele occidentale, care de-a lungul războiului rece consideraseră anexarea de către sovietici a naţiunilor baltice ca fiind ilegală.

De-a lungul a câteva luni după ce s-a reîntors la Moscova, Gorbaciov şi sprijinitorii săi au făcut încercări pentru reinstaurarea stabilităţii şi legitimităţii instituţiilor centrale. În noiembrie, şapte republici au căzut de acord asupra unui nou tratat unional, urmând să fie formată o confederaţie numită Uniunea Statelor Suverane. Ucraina nu a făcut parte din acest grup, iar Elţin a dat repede înapoi, căutând avantaje suplimentare pentru Rusia.
Fără organizaţiile partidului comunist, aflat într-un proces puternic de diso­luţie, uniunea nu a mai putut fi men­ţi­nută. Din punctul de vedere al lui Elţin, participarea Rusiei la o nouă uniune era lipsită de sens, deoarece ţara sa s-ar fi resimţit în mod inevitabil după crizele economice care aveau să apară în celelalte republici.

Pe 8 decembrie, Elţin şi preşedinţii Belarusului şi Ucrainei, Stanislav Şuş­kevici şi Leonid Kravciuk, s-au întâlnit la Minsk, unde au pus bazele Comuni­tăţii Statelor Independente şi au anulat tratatul unional din 1922 prin care fu­sese constituită Uniunea Sovietică. A mai avut loc o ceremonie de semnare la Alma-Ata pe 21 decembrie, prin care alte cinci republici din Asia Centrală, Armenia şi Azerbaidjanul s-au alăturat CSI-ului. Georgia s-a alăturat CSI-ului de-abia în 1993, iar ţările baltice nu au dorit nicio clipă să facă parte din această nouă organizaţie.

Pe 25 decembrie 1991, Gorbaciov, înfrânt, şi-a anunţat demisia din funcţia de preşedinte al unei ţări care încetase să mai existe. Steagul roşu cu secera şi ciocanul a fost coborât de pe catargul Kremlinului şi a fost înlocuit cu steagul tricolor al Rusiei. La exact şase ani după ce Gorbaciov l-a numit pe Elţin în fruntea comitetului orăşenesc de partid din Moscova, acesta din urmă devenea preşedintele celui mai întins stat succesor al Uniunii Sovietice.

Colapsul Uniunii Sovietice, pe care preşedintele rus Vladimir Putin a nu­mit-o în 2006 cea mai mare catastrofă geopolitică din secolul al XX-lea, a pro-vocat crize economice în Rusia şi în celelalte republici independente postsovietice, care au continuat pentru cel puţin încă cinci ani. Fosta superputere şi-a pierdut poziţia şi influenţa pe arena politică internaţională. În acelaşi timp, SUA şi-au întărit poziţiile în mod corespunzător.

Războiul rece a încetat odată cu dispa­riţia Uniunii Sovietice, ţările baltice fiind acceptate pe 29 martie 2004 ca membre ale NATO. Puciul din 19 august 1991 reprezintă unul dintre mo­mentele cruciale ale destrămării URSS – alături de căderea Zidului Berlinului şi de exploziile de suveranitate din republicile pe cale de-a deveni „ex-sovietice”.

 

 

Lucruri rămase neelucidate
 

Contextul puciului a rămas departe de a fi elucidat. Privind dinspre azi, cu avantajul distanţei, nu e clar dacă numai Mihail Gorbaciov a fost ţinta acestui complot sau, dimpotrivă, ţinta implicită era mult mai imprevizibilul, atunci, Boris Elţîn. Potrivit unei versiuni, Gorbaciov şi Elţîn ar fi fost avertizaţi încă din 20 iunie (de către ambasadorul american la Moscova, Jack Matlock, la rându-i informat de primarul Moscovei, Popov) că se pregăteşte un complot care ar viza înlăturarea primului. E cert că, pe 19 august, legăturile telefonice ale reşedinţei de vară a lui Gorbaciov au fost întrerupte, dar nu e clar cu ce scop: ca liderul să nu poată comunica în afară, sau ca el să nu fie deranjat de apeluri din exterior? Pentru că, se pare, Gorbaciov nu depindea de telefoanele din vila de la Foros. În procesul ce avea să urmeze după puci, unii martori au declarat sub jurământ că Gorbaciov nu a fost nicio clipă izolat şi că ar fi putut comunica prin sistemele de comu­ni­caţie prin satelit ce existau pe maşinile escortelor sale; sau că ar fi putut părăsi oricând reşedinţa din moment ce nu exista nicio blocadă terestră sau maritimă în jurul perimetrului.

În 18 august, după prânz, o delegaţie a puciştilor – condusă de generalul Va­renni­kov, ministru-adjunct al Apărării, şi de generalul Plehanov, comandantul unei direcţii din KGB – l-a vizitat pe Gorbaciov la Foros. Potrivit versiunii celui din urmă, el ar fi decis să-i primească pe cei veniţi la el numai după ce a constatat că legăturile telefonice ale reşedinţei fuseseră tăiate.

Oaspeţii i-ar fi transmis lui Gorbaciov îngrijorarea faţă de evoluţiile din stat şi hotărârea de a alcătui un Comitet de Stat pentru Starea Excepţională (CSSE), care să ia măsurile pentru stoparea dezagregării URSS.
Ceea ce ei cereau de la lider era o semnătură pe un decret care instituia starea excepţională – astfel încât CSSE să poată acţiona într-un cadru legal. Gorbaciov va spune că a refuzat semnarea şi, în consecinţă, a fost ţinut în domiciliu obligatoriu, sub pază ar­mată; puciştii vor spune că, dimpotrivă, Gorbaciov le-ar fi dat semnal să acţioneze, dar că nu a dorit să se angajeze în nume propriu – motiv pentru care nu ar fi semnat decretul.