Bdul Traian, Bloc 23, Ap. 9
Baia Mare, România
0362-401.331; 0362-401.332
office@gazetademaramures.ro
Vineri , 17 Februarie , 2017

Procesul grupului „Noica-Pillat”

de Ioan Botis

Pe 24 februarie 1960, în România, la Bucureşti, a început procesul grupului „Noica-Pillat”, în cadrul căruia intelectuali de marcă au fost acuzaţi că au uneltit împotriva ordinii sociale, deoarece citiseră şi împrumutaseră cărţi cu caracter subversiv. Acest proces a fost cel mai mare dintre toate cele intentate unor intelectuali în România şi cea mai amplă înscenare judiciară, motivată politic, de tip stalinist din România comunistă.

 

 

Ioan BOTIŞ

În anii ’50 ai secolului trecut, elita românească a fost ţinta predilectă a terorii instrumentate politic de către comunişti. Exproprierile, naţionalizările, internările cu domiciliu obligatoriu, confiscările sau evacuările forţate au fost doar câteva dintre măsurile menite să distrugă o mentalitate şi un mod de viaţă. Ca răspuns, membrii fostei elite au încercat să se apere menţinând legături între ei, vizi­tându-se şi discutând despre literatură. Însă, în opinia comuniştilor, orice adunare avea doar intenţii complotiste şi contra-revoluţionare.

Odată cu retragerea unităţilor militare sovietice din România în vara anului 1958, de teama unei revolte anticomuniste, dar şi pentru a dovedi sovieticilor că deţine şi fără ei controlul deplin al situaţiei interne, Gheorghe Gheorghiu-Dej ordona în scop de intimidare reluarea măsurilor represive împotriva inte­lectualilor neraliaţi regimului popular.

Pe 11 decembrie 1958, a fost arestat Constantin Noica. Acesta avea o situa­ţie materială pe baza căreia putea fi con­­siderat „moşier”. În plus, fusese şef de cabinet într-un guvern burghez, iar scrierile sale puteau fi catalogate drept idealiste şi naţionaliste. Nu lipsit de importanţă a fost faptul că Noica avea un trecut legionar.
Filosoful a aderat la legionarism după asasinarea lui Corneliu Zelea Codreanu (30 noiembrie 1938). Aflat pe vremea aceea la Paris cu o bursă, Noica a reac­ţionat printr-o telegramă de adeziune la Garda de Fier, în semn de protest faţă de mârşăvia regelui-dictator Carol al II-lea. Imediat după ce a fost expropriat (martie 1949), Noica a ajuns cu domiciliul forţat în Câmpulung-Muscel, unde a locuit zece ani, fiind nevoit să dea meditaţii pentru a supravieţui.

Arestat în 1958 şi dus la sediul Secu­rităţii din Piteşti, Noica a fost supus vreme de mai bine de un an de zile unor interogatorii extrem de brutale. Bătăile la fese au fost atât de dureroase, încât de atunci înainte filosoful n-a mai putut şedea pe suprafeţe tari fără o perniţă gonflabilă pe care o purta mereu asupra sa şi prefera să scrie pe marginea patului cu o tăblie pe genunchi. Constantin Noica a fost arestat după ce trăise aproa­pe un deceniu în domiciliu obliga­toriu la Câmpulung. 

Ancheta a dus la constituirea dosarului unui grup sau lot de intelectuali consi­deraţi duşmănoşi: grupul „Noica-Pillat”, alcătuit din 25 de inculpaţi. Ulti­­­mul arestat, pe 4 ianuarie 1960, a fost Nicolae Steinhardt.
În documentele oficiale lotul a primit numele de „procesul intelectualilor mistico-legionari”, fără ca auto­rităţile să sesizeze şi paradoxul celor doi evrei incluşi în lot, Nicolae Stein­hardt şi Beatrice Strelisker.

Din lotul celor arestaţi făceau parte Constantin Noica, Dinu Pillat, Vladimir Streinu, Barbu Slătineanu, Theodor Enescu, Păstorel Teo­doreanu, Nicolae Steinhardt, Dinu Ranetti, Arşavir Acterian, Mihai Rădu­lescu, Marieta Sadova, Sergiu Al. George, Ion Mitucă, Gheorghe Florian, Sandu Lăzărescu, Iacob Noica, Bea­trice Strelisker, Emanoil Vidraşcu, Ni­colae Radian, Remus Niculescu, Vlad Aurelian, Marietta Sadova şi Anca Ionescu.

Ancheta a fost condusă cu violenţă, astfel încât să se muleze pe un scenariu prestabilit de către Securitate. În boxa acuzaţilor au ajuns şi persoane care atunci s-au văzut pentru prima oară. În ciuda acuzaţiilor procurorului, incul­pa­ţii aveau foarte puţine elemente în comun, unele dintre acestea fiind chiar contradictorii. Unii fuseseră antilegio­nari, alţii dimpotrivă, membri marcanţi ai Legiunii sau doar membri activi.
Un proces verbal întocmit la 11 februa­rie 1960, după încheierea anchetei, atestă distrugerea prin ardere a unui număr important de manuscrise, scrisori şi cărţi ridicate de la inculpaţi cu ocazia percheziţiilor efectuate la domiciliile acestora. Deşi erau mulţi acuzaţi, justiţia comunistă a avut nevoie doar de trei zile pentru a pronunţa sentinţa penală. Procesul a fost grăbit deoarece în luna martie urma să se desfăşoare Congresul Partidului Mun­ci­toresc Român şi aparatul de represiune trebuia să rezolve situaţia intelectualilor până la respectivul moment „istoric”.  

Arestările intelectualilor români în timpul în care Gheorghe Gheorghiu-Dej era liderul Partidului Muncitoresc Ro­mân s-au desfăşurat aproape fără întrerupere timp de 18 ani (1946-1964). Cu toate acestea, două „valuri” de arestări pot fi evidenţiate, prin intensitatea şi numele aduse în procese. Primul „val” a fost între 1946 şi 1953, de la câşti­garea alegerilor de către Blocul Parti­delor Democrate din 19 noiembrie 1946 până la moartea lui Stalin.
Al doilea „val” a avut loc în anii 1956-1959, ca reacţie la revolta anticomu­nistă din Ungaria din 1956, dar mai ales ca dovadă de fidelitate a lui Dej faţă de Moscova, în condiţiile retragerii trupelor sovietice din România în 1958.
Dej se simţea în continuare foarte nesi­gur pe autoritatea pe care regimul comunist o deţinea asupra populaţiei, temându-se, în plus, şi de o repetare în România a recentei revolte din Ungaria. Liderul comunist român avea o bună cunoaştere a situaţiei din ţara vecină, cunoscâd realităţile chiar la faţa locului. Astfel, Gheorghiu-Dej s-a sesizat că revolta maghiară a pornit din cercurile intelectualităţii şi cele ale studenţimii. Identificarea formelor embrionare de societate civilă şi distrugerea lor a fost scopul terorii, regimul comunist de­cretând că cel mai periculos lucru pentru existenţa sa era „grupul organizat”. Aşadar, procesul intelectualilor a fost organizat pentru a intimida şi avertiza pătura intelectualilor că regimul „nu se joacă” şi pentru a genera atomizarea societăţii, izolarea persoanelor, ruperea legăturilor fireşti de prietenie şi în­credere.
Spre deosebire de procesele staliniste, procesul intelectualilor a avut loc cu uşile închise. Propaganda a funcţionat diferit – nu prin dramatizarea publică a înscenărilor comuniste, ci prin „zvon” – amplificarea terorii la auzul pedepselor grele date celor acuzaţi. 

Acuzaţiile aduse erau de uneltire îm­potriva ordinii de stat, răspândirea de manuscrise cu caracter duşmănos (cărţile lui Noica despre Goethe şi Hegel şi Răspunsul dat scrisorii lui Cioran) şi a cărţilor „legionarilor trans­fugi” Cioran şi Eliade, precum şi ascultarea de posturi de radio străine cu comentarii duşmănoase la adresa re­gimului. Cei aflaţi în boxă au fost acuzaţi că au primit din străinătate materiale cu un intens caracter contra­re­voluţionar, introduse clandestin în ţară, în care se instiga la comiterea de acţiuni împotriva regimului şi se propaga reinstaurarea în ţară a vechiului regim capitalist. De asemenea au fost acuzaţi că au difuzat materiale în rândul elementelor ostile regimului cu care au purtat intense discuţii duşmănoase în care elogiau modul de viaţă occidental şi propagau declanşarea unui război şi că au conceput şi redactat mai multe materiale cu conţinut contrarevo­luţio­nar pe care le-au difuzat.

Judecătorii din procesul „Noica-Pillat” au fost aleşi special, pe criteriul obe­dienţei maxime faţă de partid, cu toate că nu ei au decis pedepsele grele primite de intelectuali pe 1 martie 1960. Înainte cu două zile de proces, a existat o întâlnire a lui Dej cu Leonte Răută şi încă doi membri ai Biroului Politic în care aceştia au hotărât să dea pedepse grele intelectualilor.

Procesul s-a ţinut pe 24-25 februarie 1960, la Tribunalul Militar  Bucureşti (Regiunea a II-a Militară), regizat în sti­lul obişnuit al justiţiei staliniste. Pe 1 mar­tie, cei 23 de inculpaţi (Mihai Ră­dulescu şi Barbu Slătineanu nu au supra­vieţuit până la proces) au primit pedepse grele, între 6 şi 25 de ani de închisoare, însumând 268 de ani. Ca şefi de lot, Noica şi Pillat au fost con­damnaţi la pe­deapsa maximă: 25 de ani de închisoare şi 10 ani de degradare civică. Atunci când i s-a dat ultimul cuvânt, Noica a spus: „Sunt vinovat, dar nu în faţa legilor dumneavoastră, ci în faţa celor din boxă. Iar justiţia pe care o cer este una pe care nimeni nu o poate contesta, cea supremă. În ce mă priveşte, cer pedeapsa maximă şi nu voi face recurs”.
Alexandru Paleologu a fost condamnat la 14 ani de închisoare silnică, iar Nicolae Steihardt a primit 12 ani de muncă silnică. Cele mai mici pedepse, cele de 6 ani de închisoare corecţională, au fost primite de Anca Ionescu, Sanda Mezin­cescu şi Păstorel Teodoreanu. De asemenea, fiecărui inculpat i s-a confiscat toată averea. După arestul de la Mal­maison, condamnaţii au fost transferaţi la închisorile Jilava, Gherla şi Miercurea Ciuc.

Intelectualii au avut parte de o în­chisoare foarte grea, pregătită în mod special de regimul comunist, ceea ce arată, încă o dată, „valoarea” pe care liderii comunişti o dădeau represiunii acestora. Majo­ritatea situaţiilor limită trăite în închisori nu au fost făcute pu­blice de supravie­ţuitori, fiind relatate doar în convorbiri personale. Cel care a rezistat cel mai bine acestor suferinţe atroce a fost Nicolae Steinhardt, da­torită experienţei sale de convertire radicală de la iudaism la creştinism. 

Ajunşi în detenţie, unii dintre cei condamnaţi în proces au devenit, sub presiunea torturilor fizice şi psihice, informatori. În 1964, ca urmare a amnistiei generale, cei condamnaţi în procesul din 1960 au fost eliberaţi. Cu toate acestea, condamnarea a rămas ca un stigmat pentru ei. După eliberare, Noica s-a stabilit la Bucureşti, iar ulterior, după pensionare, la Păltiniş. În perioada 1965-1975, Noica a fost cercetător principal la Centrul de Logică al Academiei Române. A fost tot timpul atent supravegheat de Securitatea comunistă.

În anul 1996, atunci când jumătate dintre cei condamnaţi în procesul din 1960 nu mai erau în viaţă, procurorul general al României, Manea Drăgulin, a intentat re­curs în anulare pentru sentinţa din 1960.

 

 

Iertarea cerută de Noica

 

Eliberat în august 1964, primul lucru pe care l-a făcut Constantin Noica a fost să îşi revadă prietenii eliberaţi şi ei. Cuprins de remuşcări şi de vinovăţie pentru că i-a aruncat în această teribilă experienţă, traumatizat de faptul
că apropiatul său prieten Mihai Rădulescu s-a sinucis în timpul anchetei,
filosoful a trecut pe la fiecare cerându-le iertare în genunchi.
Iată cum este descrisă această scenă de Nicolae Steinhardt în Jurnalul fericirii: „Vrea să-mi ceară iertare, eu vreu să-i spun şi cât îi sunt de recunoscător şi se iscă o scenă niţel ciudată, în care ne întrecem cu plecăciunile, mulţumirile, scuzele, iertările şi îmbrăţişările. Dar curând ne liniştim şi vorbim deschis şi curat. În cele din urmă pricepe şi înduioşarea lui e atât de adevărată, mirarea lui dispare atât de lin, ochii lui se uită la mine cu atâta blândeţe, încât îmi uşurează să găsesc cuvintele... lui Dinu îi datorez prilejul fără de care nu m-aş fi putut naşte
a doua oară, din apă şi din Duh”.