Prietenii românilor: francezii Emmanuel de Martonne și Robert Ficheux. Contribuții decisive la făurirea României Mari

Iată că se împlinesc, în 4 iunie, 100 de ani de la consfințirea prin semnarea părților implicate a Tratatului de la Trianon (Paris), moment care consfinţeşte oficial încununarea eforturilor militare, intelectuale, populare, culturale, diplomatice de făurire a României Mari, începute simbolic prin proclamația din 1 Decembrie 1918 de la Alba Iulia.

Elita timpului, regale Ferdinand și regina Maria, politicieni de calibru precum Bră­tianu, Gheorghe Pop de Băsești, Iuliu Maniu și mulți alții, elita religioasă greco-catolică și ortodoxă din Transilvania și România, elita culturală, gene­ralii armatei române, toți au vorbit și acționat în aceeași di­rec­ție: reîntregirea țării și consacrarea națiunii române în granițe naturale, conform criteriilor geopolitice ale momentului postbelic care a încercat instituirea unei păci eterne în Europa, devenită o Europă a națiunilor.

Pentru cei mai mulți dintre noi și contemporanii noștri, celebrarea momentului de la 1 Decembrie 1918 pare să fie însă unirea ca fenomen împlinit, ca și cum acela a fost condiția necesară și suficientă pentru împlinirea dezideratului. Da, a fost important, a fost necesar, dar nu și suficient. Fără recu­noașterea internațională, ar fi fost un moment feeric al istoriei, fără consecințe concrete. De la acel moment a mai durat un an și jumătate de intense eforturi politice, militare, diplomatice pentru definitivarea procesului unional. Nu de puține ori, în contextul diplomatic al negocierilor de pace de la Paris, România s-a aflat în impas major, odată pentru că, iniţial, România nu era considerată țară beligerantă câștigătoare (datorită păcii de la București din timpul războiului), apoi momentul de­misiei lui Brătianu de la Confe­rința de Pace și înlocuirea acestuia cu Alexandru Vaida-Voevod. Întregul succes al înfăptuirii Româ­niei Mari se datorează unor mari personalități ale timpului, pornind de la pregătirea plebiscitului de la Alba Iulia, acțiunile politice din Parlamentul României, acțiunea militară din Ungaria din anul 1919, reprezentarea diplomatică la Paris etc., ar compune o listă lungă de „eroi” ai momentului.
Foarte puțini știu despre con­tribuţia – pentru mulți istorici decisivă – a două personalități mari ale comunității științifice franceze la consfințirea granițelor României de după Primul Război Mondial, respectiv Emmanuel de Martonne și Robert Ficheux.
 

Cine a fost Emmanuel de Martonne și care a fost „legătura” cu România?
 

Biografia lui de Martonne (1873-1955) este relativ accesibilă, sur­sele sunt abundente, mai ales în literatura de specialitate. Geograf, fiu al arhivistului A. de Martonne, a fost un elev al Liceului din Laval. El este autorul unui „Tratat de geografie fizică” (1909) și al volumelor „Geografie universală” (1931), consacrate Europei Centrale. El a condus publicația „Atlasul Franței” și a fondat Institutul de Geografie de la Sorbona. A fost discipol al lui Vidal de la Blache, a fost numit la Rennes, în 1899, unde a fondat un laborator de geografie în 1902. Pasionat de climatologie, el este celebru pentru desco­perirea bazelor evapo­trans­pirației potențiale, utilizată azi de botaniști și agronomi. Laboratorul său funcționează până în zilele noastre, trecând în mâinile lui Andre Meynier. Acest laborator se numește astăzi COSTEL și este condus de Jean-Pierre Marchand.
De Martonne este un nume mare în istoria noastră, deși nu a avut origini româneşti. A ajuns un savant geograf cu o impresionantă operă, discipol şi ginere al nu mai puţin celebrului geograf francez Paul Vidal de la Blache (1845-1918), fondator al şcolii franceze moderne de geopolitică. Emma­nuel de Martonne a fost fondator al geografiei umane, pionierat pe care şi l-a început având ca obiect de studiu spaţiul românesc. Ceea ce l-a îndrumat către stu­dierea simultană a două tipuri de geografie, cea umană şi cea fizică, a fost convingerea sa că explicaţia fenomenelor constatate în geografia umană are legătură directă cu geografia fizică, cu specificul spaţiului în care un popor lo­cuieşte.
Românofilia viitorului savant avea să înceapă din tinereţe, pe la 25 de ani. Fost coleg şi prieten al criti­cului literar Pompiliu Eliade (1869-1914) la Şcoala Normală Su­­pe­rioară din capitala Franţei, tâ­nărul de Martonne i-a urmat sfatul şi şi-a început cariera ştiinţifică cercetând Carpaţii Meridionali, pe care i-a denumit sau a preluat un nume folosit pe hărţile locale şi
l-a pus în circulaţie: „Alpii Transilvaniei”. În 1902 îşi susţinea teza de doctorat cu titlul „La Valachie: essai de monographie géogra­phique” (Valahia: eseu de monografie geografică) dedicată men­­torului său, Vidal de la Blache, teză care va fi urmată de „Recherches sur la distribution géographique de la population en Valachie” (Cercetări privind dis­tribuţia geografică a populaţiei în Valahia).
Prin publicarea ambelor cărţi, tânărul savant francez devenea cel mai bun specialist al studierii geografiei carpato-dunărene. În articolul pe care îl scrie în 1900 pentru Grande Enciclopédie despre România, de Martonne suprapune hărţile des­co­peririlor sale cu cele politice existente. Şi pentru că ele nu coincid, aceasta i se pare o nedreptate. Depăşind curiozitatea ştiinţifică, de Martonne merge şi mai departe şi devine pasional, acea pasiune care-l face pe omul de ştiinţă să-şi piardă răceala analitică pentru obiectul său de studiu. „Astfel constituită, România cuprinde puţin mai mult de jumătate din populaţia română a Europei”, scrie tânărul savant care îşi extinsese cercetările şi către est, către Basarabia, şi către sud, către Balcani, către românii din Macedonia.
Istoricul Steliu Lambru afirmă că: „În ciuda nedreptăţii pe care o resim­te faţă de România, de Martonne nu imaginează totuşi o Românie Mare (de altfel nici ardelenii de rând nu prea o aveau până în preajma toamnei lui 1918, n.a.), cu toate că ţine să sublinieze că românii din România «au conş­tiinţa originii comune cu românii din Transilvania, din Basarabia şi Macedonia». România Mică era, în ochii geografului francez, un stat mai stabil din punct de vedere etnografic, «în ciuda amestecului de rase pe care îl poate observa cineva, mai simplu decât oricare dintre ţările Europei Orientale». Până în preajma izbucnirii primului război mondial, Emmanuel de Martonne a călătorit în Balcani şi şi-a continuat cercetările minu­ţioase în geografia fizică şi umană. A observat că majoritatea locuitorilor Valahiei este formată din populaţie rurală şi a pus în legătură natura raporturilor dintre distri­buţia populaţiei, condiţiile naturale, fenomenele fizice şi eco­nomie. ­În timpul şederilor îşi extinde interesul şi asupra istoriei şi literaturii române preluând teoriile istoricilor români privind originea daco-romană şi anterioritatea românilor în Transilvania faţă de maghiari.”
Începerea primului război mondial a fost şi pentru Emmanuel de Martonne un moment de mare angajament, a colaborat cu Serviciul cartografic al armatei franceze şi a sperat ca România să intre în război alături de Antantă, iar contribuția lui este menționată și de către Contele de Saint-Aulaire care era ambasadorul Franței în România, militant pentru intrarea României în război de partea Antantei. A fost momentul ca atât simpatiile sale, cât şi cunoaşterea unei ţări de la periferia Europei să fie folositoare diplomației, răz­boiu­lui și negocierilor de pace. De Martonne le-a vorbit românilor, dar şi decidenţilor politici occidentali despre momentul tuturor po­sibilităţilor. Războiul este perceput ca „un timp în care imposibilitățile devin posibilităţi, în perioade în care nimic nu mai este la locul său. Era momentul ca românii să fie răsplătiţi pentru secolele de suferinţă pe care le înduraseră, fiind obligaţi să trăiască separaţi unii de alţii”. Revendicarea teritoriilor din Austro-Ungaria locuite de români era legitimă în numele trecutului istoric, al nobleţii ori­ginilor românilor, al onorării unei promisiuni pe care Europa era datoare să şi-o ţină faţă de aceşti latini care rezistaseră invaziilor „hoardelor barbare” în decursul timpului.
Ce a urmat după 1918 se ştie deja, fie din surse documentare, fie din ceea ce a devenit cultura istorică a statului naţional român datorită hărţilor întocmite după 1920. Emma­nuel de Martonne a fost avo­catul României, Poloniei, Re­­ga­­tului sârbilor, croaţilor şi slovenilor şi al Cehoslovaciei. El a fost cel care a făcut ca frontiere imposibile să fie totuşi posibile. În cazul României, misiunea sa a fost cu atât mai dificilă cu cât România a fost pe punctul să nu i se re­cunoască statutul de ţară în­vingătoare din cauza tratatului de pace de la Bucu­reşti, din martie 1918. Intervenţia lui de Martonne în cadrul Comisiilor teri­toriale întrunite în 1919 la Paris, a fost decisivă şi a însemnat, fără nicio exagerare, stabilirea efectivă a frontierelor româno-sârbă, româ­no-maghiară, româno-bulgară şi româno-rusă care s-au bazat pe studiile sale de geografie umană şi pe prestigiul acurateţii muncii sale academice.
În 1918, revizitarea cartografiei s-a întâlnit cu ambiţiile de a construi o lume nouă, o lume în care atlasul geopolitic al Europei Centrale şi de Est, în special, să fie un mod de a privi lumea nouă ca pe una mai dreaptă, egală şi ultimă. România Mare a fost un rezultat atât al unui proiect imaginat, cât şi al unuia ajustat, redefinit şi nu în ultimul rând voluntar. Iar Emmanuel de Martonne este cel căruia i se datorează, într-o bună măsură, reflecţia disperată a tânărului Cioran: „România este geografie, nu e istorie” („Schimbarea la față a României”, 1936).
În 1918 este desemnat expert al Comitetului de studii de pe lângă Conferința de Pace de la Paris (1919-1920) în cadrul tratativelor de încheiere a păcii după Primul Război Mondial, fiind principalul autor al recomandărilor făcute, cu obiectivitate, guvernului francez, privind teritoriile ce urmau să fie recunoscute România și Poloniei prin tratatele de pace. El a călătorit pe teren și conform principiului viabilității frontierelor, a obținut extinderea frontierei Poloniei spre est și a României spre vest cu câțiva kilometri, pentru ca importante căi ferate (de exemplu:  Timișoara - Arad - Oradea - Satu Mare) să nu se întretaie de mai multe ori cu granița. El a conceput principiul viabilității conform căruia stabilirea granițelor trebuie să depindă nu numai de grupările etnice, ci și de motive geografice (relief, ape, accesibilitate) și de infrastructurile teritoriului.
Opu­nându-se astfel delegaților ame­ricani și britanici, el a contri­buit, în mod semnificativ, la desenarea granițelor din 1918-1921 (dintre care cele trasate între România, Serbia și Ungaria, mai sunt valabile și astăzi). În semn de recunoaștere a acestor multiple merite, Academia Română îl alege membru de onoare în 1912

Robert Ficheux, alt geograf francez căruia România îi datorează foarte mult
 

Așa cum am arătat, în anul 1918, francezul Emmanuel de Martonne este desemnat expert al Comitetului de studii de pe lângă Conferinţa de Pace, fiind principalul autor al recomandărilor făcute guvernului francez, privind teritoriile ce ur­mau să fie recunoscute României.
Misiunea de geografi francezi conduse de geograful Robert Ficheux, a fost constituită de către aparatul tehnic al Conferinței de Pace de la Paris cu scopul de a verifica pe teren acuratețea informațiilor referitoare la populațiile din Transilvania. Marile puteri victorioase hotărâseră, destul de corect, să împartă înfrântul şi destrămatul Imperiu Austro-Ungar, după criteriile populaţiilor majoritare. Aveau loc recensăminte, se făcuseră hărţi ale tuturor provinciilor imperiale după naţionalităţi, se pregăteau înfiinţarea de noi ţări şi frontiere. Ungaria înaintase Parisului, unde aveau loc negocierile, hărţi ale Transilvaniei, în care zona montană, platourile locuite numai de români din Maramureş, Oaş, Haţeg, Lăpuş, Apuseni, Năsăud etc. apăreau ca pustii. Într-o primă variantă, populaţia maghiară, aglomerată în oraşe (acolo unde românilor le era interzis să se aşeze n.r.) apărea ca majoritară în Ardeal.

Astfel rămâne memorabil efortul misiunii de geografi francezi, de-a fi urcat pe toate cărările transilvane şi de-a fi inventariat şi anunţat existenţa unor numeroase comunităţi române, acolo unde hărţile maghiare marcaseră pete albe, lucru ce a contribuit determinant la decizia marilor puteri de la Trianon. Acele misiuni de geografi francezi au fost conduse de geograful Robert Ficheux. „Omul acesta făcuse şi dăruise istorie şi geografie României. Practic, lui Robert Ficheux îi datorăm Marea Unire de la 1918 şi existenţa ţării noastre între frontierele ei de azi. Dacă n-ar fi existat profesorul Ficheux, azi Transilvania ar fi fost pământ unguresc” - Radu Anton Roman (1948-2005). Această informație este corectată de către istoricul Viorel Achim de la Institutul „Nicolae Iorga”, care conchide că: „La trasarea frontierei s-a ţinut cont de harta etnică rezultată din recensământul maghiar din 1910, dar cu unele corecţii, pentru că, dacă s-ar fi res­pectat harta 100%, ar fi rezultat o frontieră foarte franjurată. Pe harta etnică de care vorbesc, pete albe existau doar în zona de munte, unde populaţia era foarte rară, nu în zona de câmpie, de la Timişoara la Satu Mare. E adevărat că nişte hărţi ale Ungariei, de format mic, prezentate de delegaţia Ungariei, aveau nişte pete albe mari, dar nu pe aceste hărţi s-a lucrat, toată lumea ştia că se va lucra pe hărţile etno-demografice. România a avut noroc că experţii francezi, britanici și americani, care au lucrat în comisia tehnică pentru trasarea frontierei, au fost specialişti buni şi au lucrat corect. Americanii şi britanicii au pus în comisie nişte oameni care nu avuseseră de-a face înainte nici cu România, nici cu Ungaria, nu aveau niciun sentiment faţă de cele două ţări, tocmai în ideea de a fi neutri. Franţa a pus în comisie nişte prieteni ai României (acesta a fost sensul gestului francez), care au lucrat însă şi ei după regulile disciplinei lor. Liniile de demarcaţie făcute de cele trei categorii de experţi au fost cvasi-identice. Până s-a ajuns la varianta finală, introdusă în tratatul de pace de la Trianon, s-a mai negociat, pentru unele segmente ale frontierei. În această etapă s-au făcut multe deplasări pe teren, pentru a se vedea care e situaţia etnică. Francezii au pus şi mult suflet în această activitate din cadrul Conferinţei de la Paris şi atitudinea lor prietenoasă a fost de natură să influenţeze şi celelalte mari puteri (…)”.
Robert Ficheux a fost remarcat în timpul studiilor, de ilustrul geo­graf Emmanuel de Martonne, care domina, prin personalitatea sa, geografia franceză şi, curând, şi pe cea mondială; din acest prim contact rezultă lucrarea sa de diplo­mă/studii superioare în geografie, consacrată geomorfologiei părţii estice a Munţilor Bihor (250 pagini), calificată de mentorul său cu menţiunea „foarte bine”. La îndemnul ma­gistrului, primeşte ca subiect al tezei sale de doctorat „Studiul geomorfologic al Mun­ţilor Apuseni”, o întinsă şi com­plexă regiune a ţării noastre, de care – în lungile sale peregrinări – profesorul Robert Ficheux s-a ataşat.

În 1921, la invitaţia Universităţii Daciei Superioare, profesorul Emmanuel de Martonne soseşte din nou în ţară, aducând cu sine un grup de cinci tineri francezi, discipoli ai săi, printre care şi pe Robert Ficheux, îndemnaţi să-şi asume pregătirea unor teze de doctorat cu subiecte din România. El iniţia, împreună cu profesorul George Vâlsan, directorul Institutului de Geografie al Universităţii din Cluj, un vechi prieten al său, devenit şi el membru al înaltului for academic român, mai multe excursii de studii pentru tineri geografi români şi francezi, prin ţinuturile româneşti, cu precădere prin cele întregite în noua Românie. Rezultatele ştiinţifice ale acestor excursii, publicate la Cluj în 1924, sunt puncte cardinale în cunoaşterea geografică, în special geomorfologică, a unităţilor respective (după Şerban Drago­­­mirescu)
Robert Ficheux, omul căruia România îi datorează în bună măsură graniţele de azi, a fost unul dintre cei mai mari geografi francezi, un foarte bun vorbitor de limbă română şi un mare prieten al României. A fost, alături de celebrul lingvist suedez Alf Lombard, unul dintre cei mai mari iubitori ai ţării noastre, de când existăm ca stat modern, reîntregit.

Câteva repere din biografia profesorului Ficheux:

- Membru corespondent străin (1 iunie 1948) şi membru de onoare din străinătate (9 martie 1991) al Academiei Române.
- Studii superioare la celebra Universitate Sorbona, fiind li­cen­ţiat în istorie şi geografie (1919 - 1920).
- Încadrat, în urma recomandării lui Emmanuel de Martonne (un alt nume ilustru al geografiei), la Institutul Francez de înalte Studii din Bucureşti (1924 - 1927).
- Teză de doctorat cu un subiect privitor la studiul geomorfologic al întregului masiv al Munţilor Apuseni.
- Revenit în România în anul 1932, devine secretar general al Institutului Francez din Bucu­reşti (până în 1935), apoi al Misiunii Universitare Franceze în România. În 1935, la recomandarea lui Emil Racoviţă, a fost numit succesor al lui George Vâlsan, la Universitatea din Cluj-Napoca, unde a predat geo­grafia fizică, până în 1938, când s-a întors în Franţa.
- Între 1927 şi 1996, a publicat nu mai puţin de 27 de cărţi, referitoare toate la România.
- Distins cu Ordinul Serviciul Credincios în grad de Mare Ofiţer, de către preşedintele Emil Constantinescu, în 1997. Două dintre cărţile lui Robert Ficheux, le dau şi azi dureri de cap extre­miştilor unguri: „Les Motzi” (Moţii), apărută în 1942, şi „Roumains et minorites ethniques en Transylvanie” (Ro­mâni şi minorităţi etnice în Transilvania), apărută în 1990.